Asemanari intre budism tibetan si crestinism ortodox

[bin000]

În prealabil postat de florin.oltean75

In budism nu exista un Inceput si nici un Sfarsit.

Nicio faptura, in mod esential, nu are un inceput si un sfarsit.

Insa fiecare trebuie sa descopere aceasta.

Crestinismul zice altceva .

În prealabil postat de bin000

Crestinismul zice altceva .

Pai da, ca altfel nu ar fi religii diferite.

[florin.oltean75]

Care este cea mai mare lucrare?

Cea mai mare lucrare dintre cei care cauta binele propriu,
este cel care se ingrijeste de mantuirea sufletului sau (hinayana).

Cea mai mare lucrare dintre cei ce-L cauta pe Dumnezeu
este cel care se ingrijeste de matuirea celorlalti (mahayana).

[florin.oltean75]

Dramatism si Cunoastere

Mintea, in crestinism, urca in virtute prin construct dramatic.

Scena cosmica este conflictuala, polaritatea ireductibila, individul tras puternic de forte contrare.

-------

Mintea, in budism, de asemenea capitalizeaza cultivarea dramatismului in schema dualista samsara - nirvana. Insa recunoaste ca aceasta, la nivel profund, este fara diferentiere, unitara.

In plus, in zbuciumul dramatic, in budism se investigheaza care este natura esentiala a ceea ce este perceput, care este natura esentiala a ceea ce este resimtit, care este natura esentiala a celui ce percepe.

[CristianR]

Citind cartea părintelui Sofronie Saharov Rugăciunea - experiența vieții veșnice am dat peste următorul comentariu, iar gândul mi s-a îndreptat către Florin Oltean. Sper să-ți fie de folos:

„Sfătuind împotriva utilizării de practici artificiale, cum ar fi meditația transcendentală, repet numai mesajul epocii de aur a Bisericii, așa cum este el exprimat de Sfântul Apostol Pavel:

«Întrece-te zilnic în credința cea bună; căci zilnica întrecere trupească e-ntru puțin folositoare, dar credința cea bună e folositoare-ntru totul, având ea făgăduința vieții de acum și a celei viitoare. Vrednic de crezare e cuvântul și de toată primirea; fiindcă spre aceasta ne și ostenim și suntem ocărâți și ne luptăm, că ne-am pus nădejdea în Dumnezeul Cel Viu, Care este Mântuitor al tuturor oamenilor, mai ales al credincioșilor» (1 Tim. 4, 7-10).

Calea părinților cere credință tare și îndelungă răbdare, în timp ce contemporanii noștri doresc să pună mâna pe orice dar duhovnicesc, inclusiv contemplația nemijlocită a Dumnezeului Absolut, cu forța și repede, și adeseori vor face o paralelă între rugăciunea în Numele lui IIsus și yoga sau meditația transcendentală și altele ca acestea.

Trebuie să accentuez primejdia unor astfel de rărăciri - pericolul de a privi rugăciunea ca una din cele mai simple și mai ușoare mijloace „tehnice” care ar duce la o unire nemijlocită cu Dumnezeu. E imperativ să tragem o linie foarte clară între Rugăciunea lui Iisus și orice altă teorie ascetică.

Se află în amăgire cel ce se silește să se dezbrace mental de tot ceea ce este trecător și relativ pentru a trece un prag nevăzut, pentru a-și conștientiza obârșia veșnică, identitatea sa cu Izvorul a tot ceea ce există, pentru a se întoarce și cufunda în Absolutul transpersonal fără Nume.

Astfel de exerciții i-au făcut pe mulți în stare să se reidice la o contemplare suprarațională a existenței, la experiența unei anume trepidații mistice, la cunoașterea unei stări de liniște a minții, când mintea trece dincolo de hotarele timpului și ale spațiului.

În astfel de stări omul poate simți pacea existenței retrase din fenomenele în continuă schimbare ale lumii văzute; poate avea chiar și o anume experiență a eternității. Dar Dumnezeul Adevărului, Dumnezeul cel Viu, nu este în toate acestea.

Propria frumusețe a omului creat după chipul lui Dumnezeu e aici contemplată și văzută ca Dumnezeire, în timp ce el însuși continuă să rămână înăuntrul limitelor creaturalității sale. E un punct extrem de important.

Tragedia constă în faptul că omul vede un miraj pe care, în năzuința sa după viața veșnică, îl socotește o oază adevărată. Această formă de asceză impersonală duce în cele din urmă la afirmarea unui principiu divin în însăși natura omului. Atunci omul e atras de ideea autoîndumnezeirii – cauza păcatului originar.

Omul orbit de măreția imaginară a ceea ce contemplă a pus deja piciorul pe cărarea autodistrugerii. A disprețiuit revelarea unui Dumenzeu Personal. Socotește principiul Persoanei sau al Ipostasei drept unul limitativ, nevrednic de Absolut. Încearcă să se dezbare de astfel de limitații și să se reîntoarcă la starea pe care își imaginează că a avut-o înainte de venirea sa în această lume.

Această mișcare în adâncurile propriei sale ființe nu e nimic altceva decât o atracție spre neființa din care am fost chemați de voința Creatorului. (Arhimandritul Sforonie, Rugăciunea – experiența Vieții Veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2007, p. 155-157)

P.S. Părintele vorbește din experiență proprie, înainte de a se dedica ortodoxiei făcând cunoștință cu practicile spirituale orientale.

[florin.oltean75]

Opiniile exprimate de arhimandritul Sofronie depind de propria sa experienta, de tipul de invatatura orientala cu care a venit in contact. Daca invatatura respectiva promova extrema nihilista - Nefiinta, Impersonalul (dispretuirea Persoanei) - respingerea unor astfel de abordari este pe deplin justificata.

Budismul mahayana (tibetan) nu impartaseste aceasta viziune, pe care o considera o alunecare in extrema. Un dezechilibru, o pierdere a caii de mijloc.

Deci este incorect sa fie inclus in categoria practicilor orientale nihiliste.

[CristianR]

Nu știu dacă am ales topicul corect pentru a posta acel fragment, pe care l-am găsit interesant. Nu e o critică adusă budismului, întrucât nu-l cunosc.