Cum treci de depresie cu ajutorul rugaciunii

[forever...]

Există o ciudată ispită - de dreapta, conform Părintelui Cleopa -aş numi-o
ispita credinţei considerată ca panaceu totalitar al grijilor şi înlocuitor general al
virtuţilor omeneşti, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea:
a) convingerea că prin credinţă scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim
bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici şi medicamente,
de vreme ce ne putem oricînd tămădui prin rugăciuni.
Convingerea aceasta care aduce întrucîtva cu observaţia făcută de Gide lui
Maritain (să chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin
exigenţa unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situaţia reclamantului care
în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întîi ar trece de-a dreptul la
calea extraordinară a recursului.
E totodată lipsă de modestie; medicii şi medicamentele sunt şi ele de la
Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăveşte întocmai ca toată lumea se
vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel - cu ajutorul medicilor şi al
medicamentelor (fireşte, dacă îi este dat să se tămăduiască).
Dumnezeu desigur face minuni, dar cînd binevoieşte - şi istoria bisericii ne
arată că nu sunt nici foarte dese şi nici obţinute prin somaţii.

Sfîntul apostol Pavel a rămas cu vechea lui boală (de ochi?) şi după
dobîndirea harului: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să
mă bată peste obraz".
(Ce face, atunci, credinciosul? Se roagă pentru ca Dumnezeu să-1 ajute şi
să binecuvînteze tratamentul.)