Pastorala Sfantului Sinod - Hristos a devenit o persoana omeneasca ???

[Capy]

În prealabil postat de delia31

Persoana si individ, antinomice. In sensul ca, in timp ce a fi persoana presupune dinamism, devenire, depasire, schimbare, parcurgere atat pe orizonatala, cat si pe verticala a drumului de la chip la asemanare, a fi individ, e stagnare, incremenire in proiect, refuz, ramanere la stadiul embrionar, a-ti lasa propriul mugure in voia viforului, autosuficienta, blocaj, nelucrare, ingropare a talantului, etc.

Stimate "stâlp al forumului". Am înţeles că vrei să devii lumina călăuzitoare a forumului, însă ar fi cazul să laşi speculaţiile filozofice de o parte, în chestiuni dogmatice grele, cum este şi cea de faţă, pentru care a fost nevoie de întrunirea Sinoadelor Ecumenice, cum sunt: Sinodul III Ecumenic de la Efes şi Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon.

Vin cu aceeaşi recomandare, ca şi în cazul lui Igor, să citeşti:

În prealabil postat de Capy

Cartea lui Jean Claude Larchet: "Personne et nature ; La Trinité, Le Christ, L'homme". Vezi că o poţi citi gratis şi pe internet, dacă ştii limba franceză. Dacă nu, o poţi găsi tradusă şi în română la librăriile de profil, cum ar fi de pildă, librăria Sophia - în Bucureşti.

"Teologul Jean-Claude Larchet, în lucrarea sa Etica procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi, alocă un capitol embrionului uman. Acesta susţine că teoria însufleţirii imediate a omului, prin care se admite că el primeşte dintru început un suflet deplin, care îl face din clipa în care a fost conceput o fiinţă omenească deplină, un ipostas cu o existenţă independentă şi o persoană, corespunde Tradiţiei Bisericii de Răsărit, primită de timpuriu şi păstrată până în ziua de azi. Însufleţirea imediată a omului este afirmată pe scurt la Sfântul Irineu, îşi găseşte temeiuri în opera Sfântului Grigorie de Nyssa, câştigă la Sfântul Maxim Mărturisitorul întreaga sa precizie în cadrul unei antropologii creştine profund elaborate şi este apoi confirmată de Părinţii care au urmat. Prin concepţia creştină, care-l consideră drept ipostas, embrionului i se recunoaşte o valoare în sine şi, de asemenea, este privit ca o fiinţă unică şi irepetabilă, a cărei existenţă are astfel o valoare absolută, care obligă la respectarea sa, cu atât mai mult cu cât se consideră totodată că are de la început un suflet raţional şi mintal; el este văzut de asemenea ca persoană, care îşi transcende realitatea biologică şi chiar pe cea psihică, legată în chip obiectiv de o realitate mai presus de ea. În termeni biblici, această legătură se exprimă prin încredinţarea că embrionul, din prima clipă a existenţei sale, poartă în el chipul lui Dumnezeu şi este menit să dobândească asemănarea cu El în cadrul unei dezvoltări continue, care transcende dezvoltarea sa biologică, mai spune Jean-Claude Larchet." (George Aniculoaie)

De asemenea, îţi recomand cărţile:
Embrionul si sufletul lui la sfintii Parinti si in izvoarele filozofice si medicale grecesti


Etica procreatiei in invatatura Sfintilor Parinti

În prealabil postat de delia31

In alta ordine de idei, cred ca daca initiatorul topicului ar fi pus invers problema, nu cand a devenit Hristos persoana umana, ci cum devine omul persoana indumnezeita? Si nu daca a fi om inseamna a fi persoana umana, ci daca a fi om presupune a fi persoana divino-umana, atunci ar fi vazut simetria om-model in oglinda.

Am rugămintea să deschideţi un topic separat pentru alte discuţii şi tot felul de speculaţii filozofice. Discuţia a deviat mult de la tema topicului. Altfel voi fi nevoit să fac reclamaţie la administratorul forumului.
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu prin Întruparea Sa şi prin unirea pentru totdeauna a naturii (firii) dumnezeieşti (divine) cu natura (firea) omenească (umană) în Persoana (Ipostasul) Său (fără amestecare, fără schimbare, fără împărţ›ire, fără despărţ›ire), are Îndumnezeirea după Ipostas şi după natură (fire, fiinţă), fiindcă este de aceeaşi natură (fiinţă, fire) dumnezeiască cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

Dacă cineva, indiferent cine, susţine că persoanele umane (omeneşti) pot ajunge la îndumnezeire ca şi în cazul Mântuitorului Hristos, atunci acel cineva se află într-o erezie cumplită (actus purus - adică identitatea dintre fiinţă şi energie). Îndumnezeirea şi unirea cu Dumnezeu la persoanele umane (omeneşti) se poate realiza numai după har (energie necreată), ci nu îndumnezeire şi unire după firea (natura) dumnezeiască ca la Mântuitorul Hristos.

Hristos Cel Unul-Născut, este unicul fiu natural (după natură / fire) a lui Dumnezeu (Ioan 3, 16), spre deosebire de noi, care suntem fiii lui Dumnezeu după har, înfiaţi prin Taina Botezului şi păstrăm această calitate de fii, în măsura în care vom conlucra în viaţa noastră cu harul Sfântului Duh primit la Sf. Botez şi prin celelalte Sfinte Taine ale Bisericii.

"În Tradiţia Patristică există două îndumnezeiri. O îndumnezeire este firească, adică este a fiinţei lui Dumnezeu. Aici este vorba de posesia fiinţei lui Dumnezeu. La aceasta participă doar Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pentru că fiinţa Treimii este cunoscută numai Sfintei Treimi.

Singura dintre cele create care participă la această îndumnezeire este firea omenească a lui Hristos. Astfel că Hristos ca Dumnezeu, dar şi ca Om, are fiinţa lui Dumnezeu ca îndumnezeire. De aceea unirea în Hristos a celor două firi, dumnezeiască şi omenească, este şi "după fiinţă" şi "după ipostas" şi "după fire". (Teologia Patristică / Ioannis Romanides - Bucureşti: Ed. Metafraze, 2012, pag. 283)

[bogdan81]

Catalin are dreptate. Omul e persoana de la conceptie. Fiindca a fi persoana NU e ceva ce tine de vointa omului, ci de iubirea lui Dumnezeu. Noi suntem persoane si avem fiecare din noi o valoare vesnica si nesfarsita pentru ca Dumnezeu ne iubeste. Iar iubirea lui Dumnezeu e de neinteles pentru noi, fiindca noi nu am facut nimic sa o meritam. Dar simtim ca ea ne da valoare vesnica si noua si ne intemeiaza ca persoane unice si irepetabile. Calitatea de a fi persoana unica cu o valoare vesnica si nesfarsita e ceva ce vine de la Dumnezeu inspre noi, NU invers.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de bogdan81

Catalin are dreptate. Omul e persoana de la conceptie. Fiindca a fi persoana NU e ceva ce tine de vointa omului, ci de iubirea lui Dumnezeu. Noi suntem persoane si avem fiecare din noi o valoare vesnica si nesfarsita pentru ca Dumnezeu ne iubeste. Iar iubirea lui Dumnezeu e de neinteles pentru noi, fiindca noi nu am facut nimic sa o meritam. Dar simtim ca ea ne da valoare vesnica si noua si ne intemeiaza ca persoane unice si irepetabile. Calitatea de a fi persoana unica cu o valoare vesnica si nesfarsita e ceva ce vine de la Dumnezeu inspre noi, NU invers.

Foarte bună observaţie, Bogdan. Iubirea lui Dumnezeu nu poate lipsi din faptul germinativ al unei fiinţări ca persoană, este indispensabilă devenirii noastre. Fără ea nu putem deveni persoane, în mod deplin şi propriu-zis, ea fiind focul care modelează fierul.
Iar acum te întreb: orice om, orice individ se împlineşte ca persoană în virtutea darului lui Dumnezeu?
Orice om poartă în el chipul lui Dumnezeu. Dar ajunge fiecare să fie, să vieze şi după asemănare cu Domnul?

*
Eu văd o distincţie între cel care participă la Modelul său şi cel care nu participă, în virtutea liberului arbitru (Îl neagă, Îl ignoră, se îndoieşte de El, ezită, refuză, abandonează, protestează etc.). Primul devine persoană, exercitîndu-şi liberul arbitru PRIN PARTICIPARE la Model. Al doilea rămâne un individ care poartă în el embrionul persoanei dar pică într-una din variantele negative ale pildei semănătorului...

Pocăinţa, această împreună-lucrare dintre om şi Dumnezeu, este, cred, modul în care persoana care zace în individ se dezvoltă înlăuntrul acestuia (trece de la potenţial la act, se re-constituie prin activităţi/fapte bineplăcute Domnului) până când ajunge să îl cuprindă cu totul. Acesta fiind sfântul care îşi continuă neîncetat petrecerea, de data asta dincolo de limitările individuumului sau în ciuda lor.

Precizare: când spun că persoana e în individ şi se dezvoltă înlăuntrul acestuia, nu am în vedere două obiecte incluse unul în altul, nu văd persoana ca un homunculus ascuns în individ. Cuget persoana ca pe un mod de a fi ale cărui posibilităţi sunt constitutive fiecărui om, dar care sunt puse ori ba în lucrare, în activitatea omului, constituindu-l ori nu pe acesta, re-definindu-l sau lăsîndu-l să se desfiinţeze. Aceste posibilităţi sunt numeroase şi constau, în definitiv, în iubire şi libertate. Când omul se abandonează lor, prin duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, prin totala renunţare la sine şi încrederea plină de recunoştinţă în Voia lui Dumnezeu, atunci el saltă din lut în Cer, sporind duhovniceşte. Aici cred că trebuie să întrezărim taina persoanei.
Orice discurs sănătos despre pocăinţă (aşa cum întâlnim în Scriptură şi în scrierile Părinţilor) nu face de fapt decât să ne arate cum este omul ca persoană şi cum participă Dumnezeu la fiinţarea omului ca persoană. Practic, acest model este desăvârşit descoperit nouă prin lucrarea şi viaţa Mântuitorului. Iubire jertfelnică, ascultare ş.a.m.d.

[delia31]

În prealabil postat de Capy

Stimate "stâlp al forumului".

Daca vrei sa-mi transmiti mie ceva, reformuleaza numele/statusul "adrisantului". Numele/id-ul meu nu e stalp.
Si nici cu sensul dat de Barsaumas nu ma identific.
De-abia am revenit de vreo 3 saptamani dupa o lunga absenta si n-am observat sa se fi daramat forumul fara stalpul de mine. So, you may skip it!

cu pace sa iesim!

[bogdan81]

Delia, eu cred ca trebuie sa privim persoana prin prisma faptului ca Dumnezeu este cel care ne-a iubit mai intai, cum spune Sf apostol si evanghelist Ioan. Iar iubirea Lui personalizeaza pe cel iubit. Chiar parintele Sofronie spunea ca faptul ca Dumnezeu ne iubeste, aceasta ne da fiecaruia din noi o valoare vesnica si fara sfarsit. Eu am luat aceasta ca pe o descoperire dumnezeiasca primita prin sf. Siluan.
Dar acelasi lucru il spune cu alte vorbe si marele ganditor crestin C S Lewis, un anglican, dovada faptului ca Duhul sufla unde voieste.
Acest lucru este coplesitor. Fiindca NU noi am facut ceva ca sa meritam iubirea Lui de neinteles. Ci El ne-a iubit mai intai.

[cristiboss56]

În prealabil postat de Capy

Stimate "stâlp al forumului". Am înţeles că vrei să devii lumina călăuzitoare a forumului, însă ar fi cazul să laşi speculaţiile filozofice de o parte, în chestiuni dogmatice grele, cum este şi cea de faţă, pentru care a fost nevoie de întrunirea Sinoadelor Ecumenice, cum sunt: Sinodul III Ecumenic de la Efes şi Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon.

Vin cu aceeaşi recomandare, ca şi în cazul lui Igor, să citeşti:


"Teologul Jean-Claude Larchet, în lucrarea sa Etica procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi, alocă un capitol embrionului uman. Acesta susţine că teoria însufleţirii imediate a omului, prin care se admite că el primeşte dintru început un suflet deplin, care îl face din clipa în care a fost conceput o fiinţă omenească deplină, un ipostas cu o existenţă independentă şi o persoană, corespunde Tradiţiei Bisericii de Răsărit, primită de timpuriu şi păstrată până în ziua de azi. Însufleţirea imediată a omului este afirmată pe scurt la Sfântul Irineu, îşi găseşte temeiuri în opera Sfântului Grigorie de Nyssa, câştigă la Sfântul Maxim Mărturisitorul întreaga sa precizie în cadrul unei antropologii creştine profund elaborate şi este apoi confirmată de Părinţii care au urmat. Prin concepţia creştină, care-l consideră drept ipostas, embrionului i se recunoaşte o valoare în sine şi, de asemenea, este privit ca o fiinţă unică şi irepetabilă, a cărei existenţă are astfel o valoare absolută, care obligă la respectarea sa, cu atât mai mult cu cât se consideră totodată că are de la început un suflet raţional şi mintal; el este văzut de asemenea ca persoană, care îşi transcende realitatea biologică şi chiar pe cea psihică, legată în chip obiectiv de o realitate mai presus de ea. În termeni biblici, această legătură se exprimă prin încredinţarea că embrionul, din prima clipă a existenţei sale, poartă în el chipul lui Dumnezeu şi este menit să dobândească asemănarea cu El în cadrul unei dezvoltări continue, care transcende dezvoltarea sa biologică, mai spune Jean-Claude Larchet." (George Aniculoaie)

De asemenea, îţi recomand cărţile:
Embrionul si sufletul lui la sfintii Parinti si in izvoarele filozofice si medicale grecesti


Etica procreatiei in invatatura Sfintilor Parinti




Am rugămintea să deschideţi un topic separat pentru alte discuţii şi tot felul de speculaţii filozofice. Discuţia a deviat mult de la tema topicului. Altfel voi fi nevoit să fac reclamaţie la administratorul forumului.

In trecut astfel de discutii mi-au daunat efectiv , si din punct de vedere al sanatatii si din punct de vedere duhovnicesc , renuntand in mare parte la interventile in direct , aducand mai mult invataturi autentice de folos sufletului si nu numai .
Acesta este marele dezavantaj al unui forum , multe discutii inutile , nervi , timp pierdut si alte cele.
Mai mult calm frate !:)