Capodoperele din curtea Bisericii

În prealabil postat de Mihailc

Ioane, eu te-am urmărit tot timpul şi te mai urmăresc încă cu interes, dacă binevoieşti să postezi ceva

Mi-am dat seama, Mihai....
Iti sunt recunoscator pentru interes...:)
Iata, ma expun, altceva mai bun nu gasesc de facut. ma expun intrucat eu inca mai cred in om, in prietenie, in sensul/rostul vulnerabilitatii, in stropul de bunatate, in ...toate cele daruite noua!
Rezist, filmul e teribil, mi-e greu....
Voi scrie maine, sper. Nu neaparat trucat, desi la alt nivel....:)

P.S. Iti multumesc, Mihai!

De ce l-a omorat Cain pe Abel?
De ce L-a rastignit omul pe Dumnezeu?
Fiecare a voit sa creada ca celalalt e vinovat? Sau cum...
"Habar nu am cum a inceput totul..."

Am plans mult in seara asta.
Cu adevarat frumusetea imblanzeste inima omului
si mintea prostului.

Va multumesc tuturor celor care ati vazut acest film, lasindu-va atinsi de el.
Acum simt nevoia sa va ofer si eu ceva:
https://www.youtube.com/watch?v=nGdFHJXciAQ

Precum vedeti, sunt tot 12...:)

[Mihailc]

Mulţumesc pentru adnotările live, mi s-a părut cea bună formă de exprimare a simţirilor înţelegătoare cristalizate de întâlnirea cu "şedinţa" ontologică pusă la cale de Nikita Mikhalkov. Regizorul joacă în film, e preşedintele "soborului" de juraţi.
Foarte interesant, chiar şi cinefili fără preocupări religioase, au sesizat intensitatea spirituală a filmului. Nu-i puţin lucru să pui pe gânduri atâta lume insensibilă la discursul creştinismului standardizat.
Vorba unui prieten, e genul de artă care trimite lumea la Biserică, fără să rostească măcar o singură vorbă despre credinţă.
Aştept cu mare interes cronica promisă.

De cateva ore ma tot gandesc ce sa spun si, parca, nimic nu mi se pare potrivit...:)
Ceva asemanator am patit ori de cate ori m-am intalnit cu capodopere (cand am citit "Tristan si Isolda", in adolescenta, n-am vorbit vreo doua zile, la fel am patit cu "Bocet pentru Ignatio Sanchez" etc.); ori cand m-am insurat (doar zambeam la nevasta-mea, prostit); cand mi s-a nascut primul copil; cand un prieten mi-a spus ca e pe moarte.
Uneori nu pot gasi cuvintele potrivite. Sunt unele lucruri de necuprins cu mintea si cu vorba, ele ma ating in inima si trebe nitel timp ca sa se adune gandurile si vorbele, sa vina masura care sa imi para acceptabila.

*
ma gandeam ca filmul s-ar putea numi foarte bine 12, adica de la 1 la 2...:) De la individ (persoana) la comuniune, de la sine la noi.
Dupa cum, in oglinda pe care ne-o propune desfasurarea evenimentelor, s-ar putea numi si 21, de la comuniune la destramarea ei. Intrucat filmul are o alura romantica - focul prinde aripi, se inalta pana devine rug, apoi totul revine la caderea dintai... Fiecare se intoarce, dupa extraordinara deschidere si participare colectiva, la ale sale... Cu exceptia, desigur, a noii seminte de dragoste: mica echipa, de la 1 la 2, care se formeaza iarasi la final si despre care nu stim de se va destrama si ea sau nu... Dar voim sa ramana.

*
Ma intrebam mereu cine e Iuda. La final parea ca Iuda e cel ce fusese la inceput scanteia. Dar regizorul are grija sa ne incurce. Scena finala, cu vrabia si cu icoana, ne arata ca nu acesta e Iuda. ori, poate e unul modernizat, evoluat...:)
De fapt ambiguitatea aceasta teribila privind identitatea personajelor si rolul lor mi se pare maiastru cultivata de regizor. O prima sugestie ar fi ca nici unul dintre participanti nu este deplin, fiecare pica in ale lui, dar impreuna se completeaza si pot aduce, prin constiinta comuna care ii transcende si de care ei se folosesc o clipa, libertate si viata.

*
Evident, mi-au placut micile lectii de psihologie aplicata...:) In special punerea in scena a mecansimului fundamental al relatiilor de apropiere: autodezvaluirea. Iesiti din conditia lor uniformizatoare, de personaje ale propriei existente, prin practicarea marturisirii membrii grupului incep sa se recuperze ca oameni. Treptat pica mastile, solutiile de aparare ale fiecaruia, idolii... Din personaje, oamenii devin persoane si, asa cum se intampla mereu in astfel de cazuri, in comunitatea lor isi fac loc adevarate evenimente, adevarate masuri omenesti, virtutea... Desi in fata noii provocari tot castelul de-o clipa se naruie.
Noua provocare e asumarea pana la capat a iubirii. In mod dureros fiecare se intoarce in carapacea teribila a preocuparilor lui, a obsesiilor, infantilismelor, lasitatii si necredintei lui...

*
Deocamdata aceste cateva impresii. In orice caz, trebuie sa revad filmul. O asemenea capodopera nu poate fi doar rasfoita, consumata frugal...:) Si nu e capodopera, doar asa, ca produs artistic, ci e apa vie, de care eu unul am mare nevoie ca sa ma curatesc si sa ma intremez sufleteste.

Ma iertati, toate cele bune!

Evident, de la un capat la altul al filmului suntem chemati sa participam la problema responsabilitatii. Cine isi asuma responsabilitatea pentru sine, ca om (la inceput ei delega responsabilitatea, puind in fata autoritatea judecatoarei; problema nu e a lor, ei sunt acolo formal, ca sa indeplineasca un ritual declansat printr-o comoda si superficiala reactie la scenariul gata preparat si livrat "de sus"), pentru soarta semenului, pentru soarta omenescului?
Dar pe masura ce fiecare ia contact cu sine, cu stihiile lui, cu amintirile indelung intemnitate in cusca unei memorii secrete (pentru ca in lipsa unui cadru securizant, in lipsa sprijinului altui om, iti e frica sa te confrunti cu propriile trairi dureroase si inspaimantatoare), vedem ca personajele devin treptat persoane. Isi recapata, parca, acea constiinta de sine, ganditoare si simtitoare. Altul nu mai este strainul, cel de care nu imi pasa, ci devine fratele, omul ca si mine, iar eu nu mai sunt doar un altul ci un asemenea, semenul celuilalt.

*
Curios lucru, desi in general rusii isi spun mereu pe nume (ce deliciu sa citesti romane ori teatru rusesc unde numele fiecarui personaj e atat de des pomenit!), aici nu prea isi spun pe nume. Oare de ce?

*
"Un rus nu se simte bine daca nu personalizeaza totul" - spune unul dintre participanti.

Un alt fapt curios...:)
Un singur om ramane pe pozitie, parca neluind parte la procesul schimbarii petrecut in ceilalti - pictorul ofiter, presedintele juriului.
El sustine verdictul "vinovat" de la inceput la sfarsit.
Si tot el este acela care devine urmatorul protector al baiatului. Singurul care isi asuma responsabilitatea pana la capat si chiar mai departe...:)
In ciuda faptului ca se supune vointei colective, trecindu-se si pe el in lista unanimitatii, in fapt se comporta diferit de toti ceilalti. Nu isi exprima pozitia doar ca jurat, participind la sentinta "nevinovat", ci il adopta pe nevinovat pentru a-l ocroti mai departe.
Ce sa credem despre acest om curios?
Pare a-si impleti viata lui cu a celuilalt, pare a deveni impreuna cu tanarul...