Predica de azi

[Mihnea Dragomir]

Predica de azi s-a axat pe diferentele dintre laicitatea sanatoasa, aceea pe care ne-a invatat-o Isus si Biserica, si laicitatea bolnava din zilele noastre, care e inspirata de lume si pe care parintele a numit-o "laicism".

Deosebirea cheie este ca laicitate e atunci cand noi dam Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu. Laicism este atunci cand Cezarul nu da lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu.

Laicitate inseamna ca exista o ordine temporala, deosebita de ordinea spirituala. Nu complet separata, aceasta este o idee modernista, ci deosebita in sensul ca un primat al ordinii spirituale lasa suficient loc unui grad de autonomie a puterii temporale in domeniul ei.

Laicism este atunci cand, in numele neutralitatii ordinii temporale, ordinea spirituala este alungata din Cetate in spatiul privat. Boala laicismului se propaga de sus in jos. Nu doar Cezarul nu mai da lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu, dar nici "corpurile intermediare", adica asociatiile, corporatiile de tot felul, organizatiile profesionale, ligile etc nu mai dau lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu. Pasul urmator este atunci cand corpul intermediar cel mai de baza, care este familia, nu mai da lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu.

Rugaciunea comuna, disparuta de mult la Palat, disparuta mai recent si de la Asociatia de Catarat Viteza in copaci, tinde sa dispara si din familii si in aceasta etapa a coborasului ne aflam in prezent.

[Mihnea Dragomir]

Postul Pastelui: o buna detoxifiere.

Intr-o zi, un om s-a dus la biroul postal din satul sau (da! in vremea aceea inca exista un birou postal in sat) si s-a plans de factorul sau, daca preferati, de "functionarul insarcinat cu distribuirea corespondentei". "De ce alti locuitori au corespondenta distribuita la domiciliu, iar eu nu ? Dv faceti discriminare ?" intreba el. "Desigur", raspunse, cu calm, functionarul postal, "facem discriminare, iar criteriul de discriminare este cutia de scrisori. Atata vreme cat nu ati instalat cutia de scrisori, desi aducem in fiecare zi corespondenta pana in fata casei dv, este imposibil, chiar cu cea mai buna vointa din lume, sa o depunem."

Asa da Dumnezeu gratia Sa tuturor oamenilor. Nimeni nu va putea spune, in teribila zi a Judecatii: "Este din vina Ta, Doamne! Tot ce trebuia sa faci este sa imi fi dat gratiile pe care nu le-am avut si de care aveam nevoie!". Noi credem si marturisim ca orice fiinta umana care vine in aceasta lume vede oferindu-i-se, de catre Dumnezeu, gratiile suficiente pentru salvarea sufletului sau. Dar, vai cat de des, nu exista cutie de scrisori. Ei primesc gratii in zadar. Vor sa recupereze apa cu o sita. Suntem, aici, in fata misterului insondabil a libertatii inimii fiecaruia. Mister ilustrat cum nu se poate mai bine de doi prieteni celebri si cat se poate de atei si unul, si altul. Alexis Carel si Emile Zola. Amandoi s-au dus la Lourdes ca sa isi bata joc de crestini si de crestinism. O vindecare spectaculara s-a operat chiar sub ochii lor, sub ochii amandurora. Medicul Carel a ingenuncheat si s-a convertit. Scriitorul Zola s-a invaluit intr-un orgoliu debordant si, cu rea credinta, a strigat "Mistificare!". Unul avea cutie de scrisori, celalalt nu. Aceeasi gratie a fost acordata amandurora, dar a avut efecte diametral opuse.

Dumnezeu ofera gratiile Sale. Le ofera chiar in mod supraabundent. Ce anume limiteaza cantitatea livrata ? Lucrul care o limiteaza este cutia de scrisori. In timpul Postului, avem voie sa lucram si vremea aceasta e foarte favorabila sa facem un super-bricolaj in casa noastra. Sa marim capacitatea cutiei noastre de scrisori. Sa ne marim bunele dispozitii ale sufletului care ne permit sa primim in mod fructuos gratiile dumnezeiesti. Postul este un timp bun pentru detoxifierea organismului. Suntem intoxicati cu tot ce acordam naturii noastre cazute, lumii si diavolului. Asta ne otraveste, iar postul vine la fix ca sa ne curatim. Penitentele Postului dezvolta in noi capacitatea de a primi gratiile Domnului: ne marim cutia postala.

[Demetrius]

Foarte sugestiv mesaj! Multumesc.

[Mihnea Dragomir]

Ieri am avut bucuria sa asist la slujba de la misiunea greco-catolica din Paris. Cei 180 de credinciosi veniti la Sfanta Liturghie mi-au lasat impresia unei comunitati inchegate, se salutau si se cunosteau intre ei, unii pastrandu-si inclusiv accentul ardelenesc. O vorbire atat de neaosa, presarata cu cate-un frantuzism acolo unde te asteptai mai putin, dadea ceva foarte amuzant.

Predica, pornind de la pericopa vindecarii copilului lunatec (Marcu 9: 14 sqq) a subliniat cateva lucruri demne de a fi retinute:
-avem aici o aluzie la moarte si la inviere. Copilul cade "ca mort", "incat multi ziceau ca a murit", dar este ridicat de Isus ("Dar Isus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare"). Nu altfel a fost si cazul cu fata lui Iair.
-cel care vindeca este Isus, iar Apostolii nu putusera sa il vindece, desi lor le fusese adus copilul mai intai. Domnul ne spune motivul pentru care nu putusera sa il vindece: acest soi de demoni trece cu rugaciuni si cu post. Or, Apostolii nu se rugau si nu posteau. Nu o facusera pana atunci. Iarasi, Domnul ne explica (in alta parte) de ce: fiindca Mirele era cu ei. Cand Mirele nu va mai fi cu ei si cand Cel Trimis se va cobori asupra lor in ziua Cincizecimii, ei vor practita rugaciunea si postul si vor face numeroase minuni de vindecare si chiar de inviere.
-pericopa mai rezolva o nedumerire a acelor protestanti care sustin ca nu se poate boteza un copil, deoarece nu crede si nu spune, cu gura lui, Crezul. Or, vedem bine aici: copilul este salvat in baza credintei. Isus spune: "De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede". Inclusiv vindecarea de moartea spirituala, a acestui copil care era "ca mort". Intr-adevar, el este vindecat in baza credintei, numai ca nu a lui, ci a tatalui lui care il aduce la Isus. Copilul nu spune nimic in tot acest pasaj biblic. Tatal este cel care spune: "cred, Doamne, ajuta necredintei mele!".

[adam000]

O carte f buna: Talcuiri din Sfanta Scriptura pentru fiecare zi din an - Sf Teofan Zavoratul

[Mihnea Dragomir]

Predica de Duminica trecuta a abordat o tema mai rar analizata a credintei nostre, tema subscrisa suferintelor Domnului nostru.

Suferinta Lui pe Cruce a durat trei ore. "Da!" am fi inclinati sa spunem, "moartea pe Cruce e ceva teribil, totusi e vorba numai de trei ore. Nici nu se compara cu suferinta mea, cu durerea mea, cu boala mea, care de ani de zile ma tintuieste in pat!". Chiar si daca adaugam toata Calea Crucii, drumul din Pretoriu pana pe Golgota, nu ne ies mai mult de 6 ore de suferinta. Putem sa mai adaugam biciuirea, maimutarirea regalitatii Lui cu infigerea coroanei de spini, smulgerea hainelor lipite de rani. Daca adaugam si bataia de joc, sudalmele si scuiparile din Sanhedrin, care au avut loc cu ocazia acelei judecati impotriva Legii desfasurate noaptea, ajungem la putin mai mult de 12 ore de suferinta. Chiar si daca adaugam sudoratia hemoragica din timpul rugaciunii din Gradina Ghetsimani, socotita, in general, ca inceputul patimilor, chiar daca a fost vorba atunci nu de suferinta fizica, ci morala, nu ne ies nicicum mai mult de 24 de ore. Fiindca stim ca inceputul Cinei cele de Taina a fost joi la ora 18, iar vineri la ora 18 era deja asezat in Mormant, fiindca incepea Sabatul. Putina suferinta, fata de aceasta paralitica, tinutuita la pat de atatia ani. Putin, fata de suferinta morala a acestui parinte de care copiii isi bat joc de ani de zile si il abandoneaza batran si bolnav. Putin, fata de suferinta fizica si morala a acestui condamnat pe nedrept de crima, care de ani de zile e supus, fara vina, unui regim penitenciar represiv.

Da, toate aceste suferinte sunt mari si vedem ori auzim adesea de asemenea cazuri teribile. Nu avem voie sa minimalizam suferinta nimanui. Cu atat mai mult, nu avem voie sa minimalizam suferinta Domnului nostru. Noi, care pentru o durere de masea alergam la dentist, protestand ca, neintelegandu-ne durerea, nu ne primeste deindata, noi, care fiindca avem somnul tulburat ori ne-a contrariat vecina alergam la doctor sa ne dea o pastila care sa ne rezolve problemele, nu avem voie sa minimalizam suferintele celor care patimesc cu mult mai mult decat noi.

Ce anume face ca o suferinta sa fie mai mica sau mai mare ? Primul lucru la care ne gandim e intensitatea ei. Una este sa ne ardem la varful unui deget, alta este sa suferim o arsura pe o jumatate de corp, caz in care putem lesina de durere. Mai este si durata. Intr-adevar, unele suferinte sunt mai indelungate, altele de mai mica durata. Acesti factori sunt obiectivi. Dar mai sunt factorii subiectivi, pe care adesea ii uitam. Unii oameni sunt mai sensibili la suferinta decat altii, din pricina unei constitutii mai delicate a lor. In cazul altora, pot sa se expuna la raniri sau la temperaturi extreme fara sa simta mare lucru. Domnul noastru a avut un corp perfect. Muschii Sai erau perfecti, nervii Sai erau perfecti. Sensibilitatea Lui era deplina. Pacatul Originar a facut ca trupurile noastre sa fie mai grosiere si toata materia sa devina astfel. Dar Domnul nostru, nascut fara de pacat, avea un trup perfect. Pe cat a devenit de impasibil dupa inviere, pe atat era de sensibil inainte de moarte.

Un alt lucru de ordin subiectiv care amplifica suferinta este caracterul ei injust. Cel condamnat pentru crima in urma unei erori judiciare, sufera din cauza detentiei, cu tot ce inseamna ea. Dar sufera, inca cel putin pe atat, deoarece se stie nevinovat. Cu atat mai mult Domnul nostru, care nu a avut nici pacat ancestral, nici pacate personale trebuie sa fi suferit din cauza nedreptatii. Iar suferinta morala a tatalui care se vede abandonat si batjocorit de copiii lui, in ciuda sacrificiilor pe care le-a facut pentru ei, ar fi si mai mare daca ar intrevedea intreaga nenorocire la care copiii lui vor ajunge peste ani. Asa a intrevazut Domnul nostru in Gradina Ghetsimani. Asa a intrevazut si pe Calvar, cand a fost coplesit de greutatea pacatelor noastre.

Inca mai sunt oameni care nu se dau in laturi in fata pericolului. Unii o fac fiindca sunt inconstienti de pericolele la care se expun. Acestia sunt temerarii. In asemenea cazuri de fals eroism, vorbim mai degraba de inconstienta. Nu asa sunt curajosii. Curajosii realizeaza intregul pericol, si totusi socotesc ca datoria lor, importanta indeplinirii misiunii lor depaseste riscul la care se expun, cu toate consecintele lui. Curaj nu inseamna sa nu te temi, ci sa iti invingi teama. Domnul nostru a intrevazut, in Gradina Ghetsimani, tot ce se va intampla. Domnului nostru i-a fost teama. Ar fi vrut ca Tatal sa indeparteze de la El paharul acesta. Dar Domnul nostru, plin de curaj, si-a invins teama, spunand "nu vointa Mea, ci a Ta sa se faca".

Sa meditam, in aceasta sfanta perioada, la toate aceste lucruri legate de patimile Domnului nostru. Si, in necaz si suferinta daca vom fi, sa ne rugam ca si El: Doamne, la care toate sunt cu putinta, de voiesti, indeparteaza de la mine paharul acesta. Dar nu voia mea, ci voia Ta sa se faca!

[GMihai]

Nu măsurăm în ore, minute sau mai ştiu eu ce unitate de măsură.

Execuţia capitală pe cruce era, în antichitatea romană, cea mai dureroasă, cea mai dezumanizantă, cea mai crudă metodă de execuţie.

Condamnatul putea petrece ore, zile în şir, în dureri atroce, ştiind că urmează să moară în curând, dar nu suficient de în curând.....

O fotografie (FOTOGRAFIE !!!!) a unei execuţii prin crucificare: https://en.wikipedia.org/wiki/Crucif...rucifixion.jpg

Dumnezeu, omorât de oameni, astfel. Nu pentru greşeala Lui, ci pentru greşelile celor care L-au legat de Cruce.

[Mihnea Dragomir]

Aceasta Duminica a Bunul Pastor este si Duminica Indurarii, dupa cum spune explicit Introitul (rubrica de deschidere a Liturghiei publice in ritul apusean traditional, cand preotul urca la altar, n.m). Exista o logica liturgica aici. Iata ca, dupa ce Dumnezeu isi descopera Trinitatea Sa, schimb etern de iubire in cadrul substantei divine, apoi se incarneaza fiind deliciul Sau sa locuiasca intre oameni si, in sfarsit, Rascumpararea, fiindca a coborat pe pamant pentru a satisface propria sa justitie in locul nostru, lasand astfel mainile libere dumnezeiestii Sale Indurari.

Cu toate acestea, exista inca un obstacol in planul sau de iubire. Daca Mantuitorul ofera salvarea Sa tuturor oamenilor, nu toti profita de ea. Din pacate, nu vom merge toti in Paradis. Vai! O mare multime de oameni nu va merge acolo. In ziua Judecatii, intr-o parte vor fi tapi si capre cum nu vrem sa ajungem, iar in alta parte oile lui Cristos. Cum se face diferenta ? Scrie in Evanghelia de azi. "Oile Mele ma cunosc si Eu cunosc oile Mele. Ele asculta de vocea Mea". Deci, pentru a beneficia de dumnezeiasca Indurare trebuie sa ascultam de vocea Bunului Pastor si sa ne lasam condusi de El. Duminica trecuta, Duminica Tomei, noi am vazut ca primul act al acestui parcurs este actul de credinta: "Domnul meu si Dumnezeul meu!". A fost Duminica credintei. Iar acest act de credinta ne aduce, azi, sa vedem cum Bunul Pastor si-a dat viata Sa pentru oile Sale. A facut-o pe Golgota, dar a facut-o si la Sfanta Cina si la prima comuniune a Apostolilor. Continua sa o faca prin intermediul pastorilor carora le incredinteaza salvarea sufletelor.

Dar, vai! Cine sunt bunii pastori printre preoti ? In aceste vremuri de criza a credintei, acest lucru a devenit marfa rara. Bunul pastor este acela care ia ca model pe Isus Cristos. Viata preoteasca este o viata facuta din renuntarea interioara spre a face voia Tatalui. Iar aceasta renuntare poate merge pana la moarte. Bunul pastor isi da viata pentru oile sale. Asa cum a facut Parintele Voyneau, parohul din Lacul Mic, care a facut pasul inainte cu semnul crucii pentru a proteja turma sa. Iar ochii credintei ne arata ca a facut-o bine, din moment ce toti au luat cununa de martiri (este vorba de un sat din Vandeea exterminat complet de trupele republicane in 1794, n.m.).

Bunul pastor, episcop sau presbiter, este si omul Sfantului Sacrificiu al Liturghiei. In Joia Sfanta, la Cina cea de Taina, Domnul nostru a realizat in mod mistic si fara sangerare Misterul Rascumpararii pe care il va savarsi in suferinta si sange, pe Cruce. Liturghia este acest Mister inefabil in care Cristos vine in mod real, dandu-se ca victima oferita pentru a umple de Gratie pe cei care asista la ceremonie si pe cei pentru care Sacrificul este oferit. Astfel, fiecare Liturghie este o vizita a Bunului Pastor care isi da viata Sa pentru noi. Este Lumina lui Cristos, mort si inviat, care vine sa lumineze viata noastra zilnica.

Bunii pastori, episcopi ori preoti, trebuie sa ofere Sacramentele. Este marea misiune pe care Cristos o traseaza apostolilor : faceti discipoli si botezati ! Bunul pastor boteaza spre salvarea sufletelor, pentru ca ele sa fie spalate de pacatul ancestral si integrate in Corpul Mistic al lui Cristos asa cum mielul nou nascut este integrat turmei. El mirunge (daca a primit aceasta delegatie) pentru a preface mielul in oaie, pentru a face din crestini oameni impliniti, soldati ai lui Cristos. Bunul pastor asculta confesiunile pentru a readuce la viata de har oaia ratacita in pacat. Distribuie Sfanta Impartasanie, fiindca Bunul nostru Pastor nu vrea sa se multumeasca sa traiasca printre oameni, ci vrea sa traiasca in ei. El vrea sa uneasca Carnea Sa cu carnea noastra, Sangele Sau cu sangele nostru, Sufletul Sau cu sufletul nostru deoarece Indurarea Sa doreste sa ne divinizeze. Fata de Eva, ispititorul stie ce spune : "veti fi ca Dumnezeu". E chiar aceasta chemarea noastra comuna, doar ca drumul pe care il arata el este gresit. Dar, pentru a fi divinizat prin Sfanta Euharistie e necesar sa o primim cu demnitate, atat din punct de vedere corporal (post, imbracaminte corecta, comportament de reculegere) cat si din punct de vedere spiritual (stare de gratie, vointa de a cumineca spre a placea lui Dumnezeu, a fi in pace cu aproapele nostru).

Vedem bine, deci, ca, daca Bunul Pastor ne copleseste cu binefacerile Sale, exista mereu aceasta conditie, aceea pe care ingerii o canta de Craciun : sa fim oameni de bine, adica sa vrem binele, sa vrem ceea ce Dumnezeu vrea. Cu cat vointa noastra va fi mai conforma vointei Bunului Pastor, cu atat Indurarea Sa ne va coplesi cu gratiile Sale.