"Ultima reformă" sau kickstartul cu "Duhul Sfânt"

[CristianR]

Cred că ai o relație de tip love-and-hate cu Biserica; nu poți nici cu ea, nici fără ea. La fel ca și Nietzsche – care nu poate fi indiferent față de ea, ci simte mereu nevoia să-și confirme prejudecățile, provocându-i pe clerici ori credincioși simpli să-și manifeste ipocrizia, bigotismul ori obtuzitatea –, tu o acuzi de tot felul de abateri, culminând acum cu apostazia.

Poate că mulți dintre noi am trecut prin ispite asemănătoare – eu nu fac excepție. Nu de puține ori am fost nemulțumit de o parte dintre slujitorii ei (dar niciodată de toți, căci, har Domnului, am întâlnit și oameni sfinți), unii dintre ei corupți, alții doar mediocri... Ori de credincioșii mai superficiali, de superstiții și multe altele. De multe ori gânduri critice față de semeni îmi veneau mai ales la Liturghie, când inima ar vrea să pătrundă mai adânc în rugăciune, dar mintea, parcă agățată în undița diavolului, ar zburda oriunde, însă mai ales încercând să schimonosească chipurile semenilor mei, ca nu cumva să-i rabd măcar, dacă să-i iubesc în aceeași măsură ca pe mine însumi nu sunt în stare.

Mult mi-au ajutat în acest sens posturile de peste an, cu spovedanie deasă, împărtășanie și participare la slujbe de mai multe ori pe săptămână. Am conștientizat că ceea ce simt și cred în adâncul meu este una, iar gândurile rele care-mi vin sunt parazitare, neaparținându-mi. Cu toții știm sursa lor.

Părerea mea este că și pe voi, ca și pe mine și ca pe oricare dintre noi, Dumnezeu ne vrea ai Lui cu tărie, cu foc. Ne împinge din adâncul nostru spre Biserică, inima dorind atât de mult pacea, odihna pe care simțim că numai El ne-o poate da. De fiecare dată, însă, vrăjmașul se agață de slăbiciunile și patimile noastre ca să ne împiedice să facem pasul decisiv către Biserică, ori, dacă îl facem, să compromită prezența noastră acolo.

La spovedanie nu merg niciodată cu plăcere, efortul este cu atât mai mare, amânările tot mai dese, cu cât las să treacă mai multă vreme. Este greu, este răscolitor, mă bulversează, mă scoate din starea de confort, din lenea duhovnicească. Mă silește să mă scrutez cu atenție, să fiu critic cu mine însumi în loc de a-i critica pe ceilalți și mă obligă să fac efortul de a nu mai repeta păcatele.

Așa trebuie că este pentru toți, dar constat, cu burucrie și cu mirare, că lumea face coadă, așteptând cu răbdare 3-4 ore pentru a avea pace de acest disconfort. Explicația nu poate fi decât aceea că ușurarea, bucuria, seninătatea de care ai parte după aceea – mai ales când este încununată de Împărtășanie – sunt inestimabile.

Însă este nevoie de un moment de hotărâre nemiloasă, bărbătească: să tai dintr-o dată din tine acele tendințe cârtitoare care vor să te abată de la drumul bun. Să "izbești de piatră pruncii" gândurilor rele imediat ce apar. Să vrei din toată inima ca viața toată să I-o dai lui Hristos și să te lepezi de tot ceea ce nu-I poate fi închinat.