Biserica si Psihologia

[cezar_ioan]

În prealabil postat de antiecumenism

http://spiritromanesc.go.ro/Parintele%20Staniloae.html

"Să vorbim despre ştiinţă şi credinţă: ştiinţa ne lasă închişi în descrierea legilor diferitelor existenţe, dar nu vrea să ştie că aceste legi trebuie să fie de la cineva mai presus de legi. Ea nu explică nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale. În secolul XIX se credea că poate să cunoască şi cele spirituale, dar nu le poate cunoaşte. Psihologia este cea mai slabă dintre ştiinţe pentru că vrea să reducă la câteva legi viaţa spirituală a omului; omul este o mare taină.

Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde ştiinţa. Persoana e o mare taină, dealtfel şi lucrurile, fiecare sunt taine… .

Persoana e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… de-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini?… ştiinţa nu cred că mai poate pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea?… nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înţelegere.

Eu cred că apariţia omului este o taină şi în taina aceasta e o taină supremă - spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „Nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic.” Nu se poate… Unii oameni de ştiinţă spun că n-a fost nimic şi a apărut din nimic; nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic; ori Acest care a fost totdeauna, care a fost fără început, n-are cauză. Toate au o cauză: de la Acela sunt; în Acela sunt cauzele tuturor, deci trebuie să fie perfect, trebuie să fie desăvârşit, trebuie să fie conştient, trebuie să fie deasupra legilor, trebuie să fie Absolutul, de nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, care are puterea să facă din nimic, nu din sine, că dacă ar fi din sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentă pentru că în acest caz n-ar fi perfect El; trebuie să fie cineva din veci perfect şi absolut, desăvârşit, iar datorită complexităţii Lui, El trebuie să aibă caracter de persoană, nu se poate să nu aibă caracter de persoană. Şi nu poţi să gândeşti persoana fără persoană; deci iată Treimea… Trebuie să fie o persoană care iubeşte. Nu se poate să ai altă persoană pe care să nu o iubeşti, sau una de care să nu vrei să fii iubit; nu poţi… Totdeauna vrei să ai o persoană care să te iubească şi tu o iubeşti pe ea; şi ce iubire mai înaltă şi mai curată este decât cea între Tată şi Fiu, şi dacă sunt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectă când împreună iubesc pe al treilea; nu se pot mărgini; şi fiecare din ei are o bucurie mult mai mare când are şi pe altul care se bucură de celălalt. Tatăl are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Tatăl. Aşa că învăţătură despre Treime apare inevitabil.

„N-a fost cândva când n-a fost”, e cea mai întemeiată ştiinţă… Ştiinţa nu spune nimic despre originea lumii: ştiinţa este foarte mărginită. Credinţa vede realitatea, vede că nu poate să fie lumea aceasta de la ea. Trebuie să fie cineva perfect şi fără început. Aceasta este cea mai sigură ştiinţă. Credinţa este adevărata ştiinţă. Mi-a spus un doctor: „Eu nu cred în Dumnezeu; eu ştiu de Dumnezeu…” Nu e vorba de o credinţă în Dumnezeu ci de ştiinţă; adevărata ştiinţă. Şi cred că Occidentul acesta va ajunge la un mare fiasco dacă nu se opreşte. Poate să ducă la sfârşitul lumii cu această civilizaţie tehnică, care nu-şi pune problema tainei.

Nu-mi dă nimic, nu-mi explică nimic această ştiinţă atee, fără Dumnezeu; absolut nimic. Dar nu vrea să recunoască că totul este o taină… este o taină… Aceasta e ştiinţa adevărată, să ştii că există o taină a tuturor lucrurilor. Şi taina supremă este Dumnezeu, dar o taină de care eşti sigur; taina pe care o constaţi în mod sigur, şi cred că dacă omenirea s-ar mai putea maturiza, ar trebui să revină la această înţelegere a tainei lucrurilor, a neputinţei ştiinţei de a explica ceva. Ştiinţa ne scrie legile… ei şi ce-i cu asta; ne scrie nişte legi practice de care te foloseşti în aplicarea lor: cum să faci case, să faci diferite lucruri; dar ce-şi poate explica, şi ce poate crea?… tot lucruri moarte. Este o moarte tehnica aceasta. Poate că se potriveşte cu ceea ce se spune la Apocalipsă, că se vor înmulţi Gog şi Magog – aceste mulţimi străine de Dumnezeu, şi vor rămâne puţini cei ce vor trăi cu adevărat credinţa, cei care vor fi cu adevărat credincioşi.

Şi iată respectul pentru cei ce au fost, că lucrurile cele mai minunate le-am moştenit din trecut, de la generaţiile trecute, lucrurile spirituale, spiritualitatea.

Credinţa este ştiinţa adevărată, şi ştiinţa adevărată este ştiinţa tainei, care răspunde pe de altă parte aspiraţiei omului de a cunoaşte la infinit: niciodată nu poţi să cunoşti ceea ce este în taină complet, trebuie să înaintezi la infinit în această cunoştinţă; şi asta corespunde aspiraţiei omului. De aceea Ortodoxia este mult mai înaltă decât Occidentul acesta care nu ştie de taină şi care a redus creştinismul la ceva foarte apropiat de ştiinţa aceasta mărginită."

Da, am găsit şi eu de mai multe ori cuvinte de acest fel la Părintele. Sunt momente de mâhnire pentru că oamenii uită de moştenirea lor şi se lasă seduşi de mode trecătoare.
Însă, tot adevărat e că Părintele spunea de fiecare dată lucrurile într-un anumit context. Când critică psihologia o face acolo unde unii psihologi sau adversari ai Bisericii care se foloseau de psihologie ca armă denigratoare, pierdeau din vedere adevărata forţă şi vocaţie a Bisericii care nu poate fi contestată decât de nebuni.
Totuşi, sunt şi locuri unde Părintele vorbeşte pozitiv, chiar elogios despre psihologi. Ştiu asta, nu ţin surse pentru că nu am motiv, nu mă interesează prea tare lucrurile astea eu avînd deja de mult o opinie deja formată, ca om creştin vorbesc, şi nu port gâlceavă, nu strâng date. Am trecut de faza asta.
Un lucru ştiu sigur: că, referindu-se la apuseni, Părintele elogia psihologia şi vedea pe psihologi ca lucrători ai harului lui Dumnezeu pentru vindecarea sufletului omenesc.
În nici un caz nu afirm că Părintele se referea la vreun primat al psihologiei în general asupra Bisericii lui Hristos. Exclus orice gând de acest fel. E nebunie şi prostie mare să creadă asta cineva.
Totuşi, în contextul în care lucrătorul nu îşi face treaba pentru care a fost tocmit, stăpânul are dreptul să spună: "ţi-ai luat plata ta, acum eşti liber, pleacă!" Şi să tocmească pe altcineva.
Din păcate, aşa cum subliniază şi Părintele Rafail, problema nu e că psihologii vin să concureze Biserica (deşi în mintea multor credincioşi sau necredincioşi aşa se întâmplă, chipurile) ci că, în mod real, constatabil mai ales în Apus dar şi în ţările ortodoxe, psihologia câştigă teren, foarte mult teren şi chiar dă clasă mare (pentru cine cunoaşte cum stau lucrurile) pseudo-lucrării duhovniceşti pe care credincioşii (preot şi fii păstoriţi) trebuiau să o facă dumnezeieşte.
Aceasta NU e o problemă a psihologiei, ci e o mare problemă a Bisericii, dinlăuntrul Ei.
Psihologii ştiu că nu au har preoţesc, cum ştie şi doctorul acelaşi lucru.
Însă, când omul, din varii motive, se prezintă la doctor, cum ar putea acesta să-l respingă şi să-l trimită de unde a venit? Nici un doctor nu ar face asta, dacă e doctor adevărat iar nu doar cu numele.

Aşadar, atât părintele Stăniloae cât şi părintele Rafail, eu înţeleg că discută în mod secundar problema psihologiei, mesajul lor central fiind altul: să ne străduim mai mult în Biserică, să nu păţim ca evreii care au fost ruşinaţi de neamuri. Semnele timpului vorbesc deja, cu vârf şi îndesat despre asta...
În acest sens, cred, se pune problema.
Dacă Biserica se face că nu vede ce e cu oamenii şi cu psihologia, dacă Biserica joacă mai departe (prin unii oameni ai ei şi la anumite niveluri) rolul de lider arogant şi dispreţuitor aşa cum făceau fariseii şi cărturarii amendaţi prin Vai-uri de Hristos, atunci da, va veni vremea, eu cred cu tărie că e cu totul posibilă tragedia aceasta, când demnitatea Bisericii va rămâne o amintire iar liderii spirituali şi taumaturgii sufletului omenesc vor ţine de domeniul sărmanei psihologii...
N-ar fi prima dată când mândria şi aroganţa, suficienţa de sine şi nelucrarea talantului, sunt urmate de retrageri ale lui Dumnezeu, fie şi temporare, cu rol pedagogic.
Să nu care cumva să fi ajuns zidarii să nesocotească piatra din capul unghiului, iar boierii să uite cine le dă hrana pentru ospăţ. Hristos vorbeşte pe limba pruncilor şi a proştilor, iar săracii aceştia cu duhul din psihologie s-ar putea să fie printre Zaheii, orbii, ciungii, leproşii, îndrăciţii, desfrânatele, ori chiar morţii de care S-a milostivit Dumnezeu, tocmai pentru ca noi creştinii să luăm aminte...

Biserica nu este secularizată de psihologi şi psihologie, ci de putregaiul dinlăuntrul Ei, care, în rol de Iuda, trădează. Iar acest putregai dinlăuntrul BIsericii nu e altceva decât duhul trândăviei din fiecare creştin în parte şi din mai mulţi laolaltă.

Dacă ar fi să aleg între o lume fără psihologie dar cu Biserică puternică şi vie, mare şi roditoare
şi o lume cu deplin succes al psihologiei dar cu o Biserică anemică,
aleg fără ezitare prima variantă.
În realitate, însă: oare cum stăm în prezent? Dar în perspectivă?
Domnul ştie!

[cezar_ioan]

În prealabil postat de laurastifter

"Unde Il gaseste pe Hristos si cum Il cauta pe Hristos?"
În Sf. Euharistie,
în Biserică, în general,
în fiecare dintre semeni,
în Sfânta Scriptură,
în noi înşine,
în cele mai mici şi, aparent, neînsemnate dintre făpturile lui Dumnezeu,
în zâmbetul curat şi sincer al copilaşilor,
în cântecul păsărelelor,
în flori, în întreaga natură,
în întregul univers,
pretutindeni.
Şi unde-L mai putem găsi pe Hristos?
În fiecare carte bună, ziditoare de suflet, pe care o citim,
în fiecare gând, privire, cuvânt sau gest frumos pe care-l primim sau, mai ales, pe care-l dăruim cu naturaleţe şi iubire,
în orice act de bucurie, libertate, curaj, sinceritate şi dragoste neprefăcută,
în tot ce e frumos, adevărat şi bun în lume, în noi şi-n jurul nostru.
Îl mai putem găsi undeva pe Domnul?
Da:
în teologie,
în filosofie,
în ştiinţe (inclusiv în psihologie, da, cu siguranţă că da!),
în artă,
în literatură,
în tot ceea ce poate fi, pentru inimile noastre însetate de adevăr şi de frumos, un pedagog către El (aşa cum Legea lui Moise a fost pentru iudei, iar filosofia şi mitologia antică pentru păgâni).
Dar unde nu-L putem găsi?
În păcat.
Căci scris este-n Sfânta Evanghelie: "pentru ce-L căutaţi pe Cel viu între cei morţi?".
Unde este Domnul nostru Iisus Hristos, Lumina inimilor noastre?
În aparenţă, nicăieri;
în adevăr, pretutindeni.
Atunci, de ce ne pare atât de greu să-L găsim?...
Voi posta, în acest sens, răspunsul unui copil de 12 ani... un cuvânt desprins, parcă, din Pateric, dintr-un pateric al copiilor:
- "De ce mulţi oameni nu-L pot găsi pe Dumnezeu?"
- "Pentru că-L caută din interes".

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
P. S. De ce să fim exclusivişti? De ce să ne-nchidem în noi înşine, respingând ştiinţa?...
Într-adevăr, Biserica este singurul loc unde Hristos poate fi, cu adevărat, găsit;
fiindcă întregul univers este biserica şi templul Celui preaînalt şi binecuvântat în veci!
Acesta este, cred, secretul înţelegerii corecte a uimitoarei afirmaţii din "Păstorul" lui Herma:
"Biserica există mai înainte decât toate şi pentru Biserică a fost creată lumea".
Hristos în mijlocul nostru!

Mesajul tău este foarte frumos, cu totul ortodox, deoarece exprimă adevărul neclintit în Biserica Ortodoxă, că Domnul este pretutindeni. Cu sensul versetului rugăciunii "Care pretutindenea eşti".
Mulţi nu înţeleg proprietatea specifică a Dumnezeirii de a fi transcendent şi ubicuu, lucrînd mundan şi transmundan, de a via întreaga zidire şi totodată de a fi tainică şi de nepătruns, de a fi prezentă şi experienţiabilă ca lucrare şi ca Ipostas prin Fiul şi totodată de a rămâne, în Fiinţă, incognoscibilă.
Apusenii au ajuns, câdva, să Îl conceapă pe Dumnezeu într-un turn de fildeş, părăsindu-şi Creaţia, din orgoliu rănit. Doar extramundan, doar tainic, doar transcendent.
Panteiştii îl văd exclusiv respirînd în zidire, nemaidiferenţiind Creatorul de creatură, Ziditorul de zidire.
Tu însă, Laura, ai vorbit ca un bun creştin ortodox, strecurîndu-te printre capcanele extremelor şi afirmînd învăţătura de credinţă dintotdeauna care, dincolo de teoriile teologice despre har se sprijină pe cuvântul Celui Credincios, rămas veşnic în împreună-lucrare cu omul. Şi care poartă de grijă, Proniator permanent, şi vrăbiilor şi crinilor de pe câmp şi ierbii şi furtunii... Şi Care plineşte, viind şi sfinţind...


Haiku,
de pe Muntele Athos

"I-am spus migdalului: frate,
vorbeşte-mi despre Dumnezeu!
Şi migdalul a înflorit..."

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cezar_ioan

Frumoasă postare, Laura!
În stilul inegalabil, delicat, al liricii feminine...:)

Cât priveşte căutarea lui Dumnezeu din interes, aici mă cam scarpin în cap....
Fac niţel pe prostul, închipuindu-mi că n-aş fi deloc, şi cuget cam aşa:
Îmi vine să zic, apăsat, că aşa şi trebuie căutat Dumnezeu! Din interes. Aşa şi trebuie păstrat!
Din cel mai pur interes, cu a mai hotărâtă dintre intenţii, din spirit pur de bussiness nalt, divino-uman.
Tocmai, că fără acest gând al afacerii cu Dumnezeu, al târguielii chiar, fără priceperea măiastră a afacerii cu Dumnezeu, riscăm să eşuăm în derizoriu, în chestii de timpul liber, în hobby, în turism, în mondenisme, în mode, în lipsă de responsabilitate pentru partea ce-o purtăm în afacere.
Şi mai voim, atunci, prosperitate? Demnitate? Recunoaştere şi putere? Urmaşi? Glorie?....

Dar care este interesul pur al omului în bussinessul cu Dumnezeu?
Şi care e contractul? Obligaţiile contractuale?
Voi spicui câteva repere din Scriptură în postarea următoare. Momment, please!...

"Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor.
......
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri..." (Mt 5, 3-12)


"Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă." (Mt 6,33)

"Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea." (Mt 11,12)

"...şi cine nu adună cu Mine risipeşte" (Mt12,30)

"Cine primeşte prooroc în nume de prooroc plată de prooroc va lua, şi cine primeşte pe un drept în nume de drept răsplata dreptului va lua.
Şi cine va da de băut unuia din aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: Nu va pierde plata sa." (Mt 10, 41-42)

"Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru ei înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri." (Mt 10, 32)

"Până acum nu aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină." (Mt 16,24)

[cezar_ioan]

Sigur, Laura, că Domnul e pretutindeni, cum spuneai, participînd la viaţa tuturor celor zidite de El.
El insuflă tot ce fiinţează. El face ca în lucruri să bată adierea Fiinţei.
El aduce tot ce e bun, frumos, adevărat în întreaga zidire şi în orice colţişor al ei.

Altminteri, dacă ar fi vreun locşor, cât de mic, unde să nu fie Dumnezeu (Doamne, iartă-mă!), cum ar mai fi El Nelimitat, Necuprins, Atotţiitor şi Atotcuprinzător?
Ar însemna că mintea care Îl cugetă aşa pe Dumnezeu, absent din vreun lucru cât de mic, Îi aduce Domnului ştirbire, făcîndu-L limitat. Parte, astfel, din zidire (care e limitată).

Dar Domnul, fiind Necuprins şi Veşnic Viu şi Milostiv foarte, are înţelegere şi compasiune şi pentru minţile mai puţin înţelegătoare. Le-ar lărgi şi pe ele în cunoaşterea Lui, dacă nu şi-ar micşora singure inima, prin mândrie şi suficienţă de sine.

Smerită, aşadar, îmi pare că a fost cugetarea ta, încât micşorîndu-te tu, prin harul Domnului iată L-ai văzut pretutindeni:
de la cele mai mici, mai firave şi gingaşe pulsaţii ale firii până la cele mai cutremurătoare şi de necuprins cu mintea, tării...
Exceptînd păcatul - ai spus. Tipic ortodox!

Trăim în Dumnezeu, viem prin Duhul Lui, trup şi suflet, poezie şi ştiinţă, dinozaur şi râmă, atom şi Univers, trecut-prezent-viitor, carne-piatră-apă-foc şi duh.
Domnul e pretutindeni! AMIN+

P.S. Psihologia zice că atunci când un om Îl cugetă pe Dumnezeu ca fiind limitat, persoana în cauză prezintă o curioasă hipertrofie a sinelui propriu, o inflaţie a Eului în detrimentul altor realităţi sufleteşti şi, ca urmare, proiectează însuşirile sale omeneşti limitate asupra Persoanelor Dumnezeirii. Simte nevoia să se extindă atât de mult, omul acesta dornic să cuprindă totul, fără limite şi frâne, încât până şi pe Bunul Dumnezeu Îl bagă-n buzunar. Cică! Îl face după chipul şi asemănarea sa, a omului. După această logică proiectivă şi inversată în raport cu realitatea (o logică răsturnată, aşadar răzvrătită), Dumnezeu apare în mintea unora dintre oameni incapsulat într-un profil omenesc, aşa încât de fapt nu mai vorbim despre Dumnezeu-Omul ci despre omul-dumnezeu. Analog, păstrînd aceeaşi logică, şi porcuşorii ar putea, nu-i aşa, să spună că Dumnezeu e un fel de porcuşor, elefănţeii că Dumnezeu e un fel de elefănţel, licuricii că Domnul e un licurici ceva mai special ş.a.m.d.
Sunt jocuri ale minţii incapabile să îşi sesizeze cu adevărat limitele şi mersul propriu. De aceea, noi psihologii, încercăm prin varii procedee să susţinem o lucrare de oarecare importanţă: antrenăm pe oameni să se decentreze de pe sine şi să îşi perceapă, cât mai acurat şi detaliat, propriile mişcări ale minţii, sesizîndu-i erorile. Mintea se priveşte pe sine însăşi, se cercetează critic, se amuză ori deplânge de ea însăşi etc. E un mugure începător de pocăinţă, aici, în cercetarea psihologică de sine... Eu numesc asta "a avea muşchi analitic" şi "oglindă".
Asta o spune psihologia; de Teologie nici nu mai amintesc, că o ştim prea bine....:)

[Decebal]

În prealabil postat de laurastifter

Într-adevăr, Biserica este singurul loc unde Hristos poate fi, cu adevărat, găsit; fiindcă întregul univers este biserica şi templul Celui preaînalt şi binecuvântat în veci!

Zău? Ia nu mai spune! Învăţătura ortodoxă este aceea că lumea este o biserică, un templu în devenire, fiind ca un aluat în care s-a pus drojdia Bisericii lui Hristos pentru ca să dospească toată frământătura. Altfel spus lumea devine Biserică pe măsură ce realităţile ei intră în Biserică, pe măsură ce oamenii şi popoarele se încreştinează şi se nasc şi trăiesc ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu în Hristos şi Duhul Sfânt. Ceea ce se vede totuşi la ora actuală este că în lumea, asta pe care o cunoaştem şi atât cât o cunoaştem sau nu, există, şi se vede, foarte multă potrivnicie faţă de Hristos şi Biserică, oamenii sunt încă departe foarte de a realiza la un nivel global îmbisericirea lumii, şi mai e clar că sunt destui care oricum nu vor aşa ceva.

În prealabil postat de laurastifter

Acesta este, cred, secretul înţelegerii corecte a uimitoarei afirmaţii din "Păstorul" lui Herma: "Biserica există mai înainte decât toate şi pentru Biserică a fost creată lumea".

Nu ştiu dacă este corectă, dar în acest caz uimitoarea afirmaţie nu face parte din Sfânta Scriptură, iar pe de altă parte Biserica nu avea cum să existe mai înainte decât toate decât în conceptul şi planul lui Dumnezeu, adică să zic aşa la nivelul ideilor lui Dumnezeu, iar nu ca realitate realizată din punct de vedere istoric.

[dobrin7m]

Cezar sigur ca Dumnezeu este pretutindeni insa nu este in tot si in toate. Laura a spus: pe Hristos il gasim in flori, in natura, ca Biserica e universul tot. Ori asta este panteism. Dumnezeu nu este in natura ci se afla pretutindeni. Este o mare diferenta a fi in ceva sau a se afla pretutindeni. Iar Biserica este vazuta si nevazuta si nu cuprinde si lucrurile materiale.

[DragosP]

Corect: "DUMNEZEU ESTE TOTUL ÎNTRU TOATE SI ÎNTRU NIMENI, NIMIC."

[antiecumenism]

Parintele Cleopa- DUMNEZEU ESTE TOTUL ÎNTRU TOATE ŞI ÎNTRU NIMENI, NIMIC
http://carteromaneasca.wordpress.com...-nimeni-nimic/

După Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin: «Dumnezeu este totul întru toate şi întru nimenea nimic».

Uite cum este: În lumea minerală, adică lumea care n-are viaţă ca: soarele, luna, stelele, pământul, pietrele şi tot ce există ca lume minerală, Dumnezeu este totul întru toate ca şi Creator, că El le-a făcut cu una din energiile Sale, cu puterea Sa cea atotlucrătoare, şi întru nimenea nimic după fiinţă, că de fiinţa Lui nu se atinge lumea minerală.

Toate le-a creat prin cuvânt: El a zis şi s-au făcut; El a poruncit şi s-au zidit. Dar puterea Sa cea creatoare nu se atinge de fiinţa Lui. Aşa-i totul întru toate ca şi Creator al lumii văzute şi nesimţitoare, şi întru nimenea nimic după fiinţă. De fiinţa Lui nici heruvimii nu se ating, nici serafimii. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă minţilor raţionale din cer şi de pe pământ.

În lumea vegetală, adică tot ce-i verde sub cer: păduri, codri, munţi, dumbrăvi, câmpii, văi, dealuri, grădini, recolte; tot, tot, tot ce este, care creşte şi scade şi înverzeşte, Dumnezeu este totul întru toate ca dătător de suflete fără de simţiri, viaţă a firii, şi întru nimenea nimic după fiinţă.

– Asta cum este?

– Iată cum este: Copacul care îl vezi că creşte, iarba, florile şi toate plantele, toate cresc şi scad, deci au viaţă, dar au suflete fără de simţiri. Cum fără de simţiri? Eu iau toporul şi tai copacul.

Îl doare? Nu-l doare, că n-are suflet cu simţire. Eu iau o coasă şi cosesc iarba de aici. O doare? N-o doare. Dar are viaţă? Are, căci creşte şi scade. Ele au suflete fără de simţiri, au viaţa firii, cum o numesc Sfinţii Părinţi. Toate câte cresc şi scad au viaţa firii, au suflete fără de simţiri, că nu au durere.

Deci Dumnezeu, în lumea vegetală, este dătător de suflete fără de simţiri, cu energia puterii Sale cea atotlucrătoare, dar nu se atinge de fiinţa Lui nimic, că întru nimenea nu-i nimic după fiinţă.

În lumea animalelor, tot ce-i dobitoc, adică animal sau fiare din pădure, târâtoare, şerpi, toţi peştii din apă, toate păsările cerului, toate albinele, muştele, ţânţarii şi furnicile, tot ce există viu sub cer, Dumnezeu este Atotcreator al lor şi le-a dat suflete cu simţiri, dar fără de minte.

Le-a dat Dumnezeu suflete cu simţiri, că un miel dacă îl tai, îl doare, un viţel sau o pasăre şi toate fiarele din lume, toate târâtoarele şi toţi peştii au viaţă, au suflete cu simţiri, dar fără de minte.

Sfântul Efrem Sirul, când vorbeşte de cele zece puteri ale omului – cinci în partea văzută, cele cinci simţiri: văzul, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul, de care se serveşte trupul, şi cinci puteri nevăzute ale sufletului: mintea, gândul care izvorăşte din minte, ca raza de soare, cugetarea, alegerea şi hotărârea –, care vorbeşte şi de a unsprezecea putere a omului, care este instinctul sau priceperea firească.

Această putere, a unsprezecea, care nu face parte din minte, ci din instinct, a dat-o Dumnezeu la toate vieţuitoarele de sub cer şi din ape şi din cer şi de pe pământ, ca să-şi întreţină viaţa, să se păzească de duşmanii lor, să ştie la ce vreme să vină şi să plece.

Aceasta-i priceperea firească. Şi calul şi câinele şi papagalul şi măgarul şi boul şi oricare vezi că au pricepere, aceasta nu-i minte, este a unsprezecea putere a omului: priceperea firească sau instinctul, prin care ele să-şi apere viaţa, cunosc pe stăpânii lor, ştiu să se păzească de primejdii, ştiu să se hrănească, ştiu să se ferească. Aceasta le-a dat Dumnezeu şi lor pentru viaţa de aici, dar nu-i minte, este pricepere firească. Dacă vom zice că-i minte, cădem în cealaltă extremă, împotriva Duhului Sfânt.

Deci acestea toate au suflete cu simţiri, au instinct, pricepere firească, dar nu au minte, şi de aceea nici nu se ating de fiinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este totul întru toate ca dătător de suflete cu simţiri, însă fără de minte, dar în nimeni nu-i nimic, că de fiinţa Lui nu se atinge.

Omul este sâmburele universului. În om sunt adunate cele patru lumi: lumea minerală, lumea vegetală, lumea duhurilor şi mai presus de lumea duhurilor, icoana Sfintei Treimi, dumnezeirea.

Dumnezeu este totul întru toate în om, şi în nimeni nu-i nimic, la fel ca şi în celelalte zidiri. Pe om l-a făcut suflet cuvântător. Are minte, are voinţă, are imaginaţie, are mânie, are poftă, are alegere, are discernământ, are hotărâre, are voie liberă. Toate puterile pe care le arată Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatică.

Da. Dumnezeu este totul întru toate şi în om, dar nimic nu este în om din fiinţa lui Dumnezeu. Omul se face fiu, dar nu după fiinţă ca Hristos, ci după dar. Are darul punerii de fii în baia naşterii de a doua şi a înnoirii Duhului Sfânt. Prin botez am căpătat darul punerii de fiii şi ne-am făcut fiii lui Dumnezeu după dar.

Omului i-a dat suflet cu simţiri, i-a dat şi pricepere, i-a dat şi minte şi l-a făcut şi dumnezeu, dar nu după fiinţă, ci după dar, căci spune la psalmi: Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt (89, 6). Şi Apostolul Pavel zice: Aţi luat darul punerii de fii şi al înfierii în baia naşterii de-a doua şi al înnoirii Duhului în Botez.

Deci omul se împărtăşeşte şi de minte şi de pricepere şi de cele patru puteri şi de viaţă şi de toate. Dar de fiinţa lui Dumnezeu nu se atinge, că este fiul lui Dumnezeu după dar, nu după fiinţă.

Şi aşa, în felul acesta, şi în lumea oamenilor, a întregilor popoare, Dumnezeu este totul întru toate ca dătător de suflete cu simţiri, dătător de minte, de imaginaţie, de memorie, de toate puterile sufletului, dar în nimenea nimic, după fiinţă. Că de fiinţa lui nu se ating nici heruvimii."

[Parascheva16]

În prealabil postat de dobrin7m

Cezar sigur ca Dumnezeu este pretutindeni insa nu este in tot si in toate. Laura a spus: pe Hristos il gasim in flori, in natura, ca Biserica e universul tot. Ori asta este panteism. Dumnezeu nu este in natura ci se afla pretutindeni. Este o mare diferenta a fi in ceva sau a se afla pretutindeni. Iar Biserica este vazuta si nevazuta si nu cuprinde si lucrurile materiale.

Parintii de la Oasa spunt cu totul altceva. Il poti descoperi pe Dumnezeu si in natura. Te uiti la ea si te intrebi de unde a aparut, cine a creat aceasta minunatie. Apoi, nu trebuie despartit materialul de spiritual.

[antiecumenism]

Rolul familiei preotului in parohie - Parintele Constantin Galeriu

http://www.crestinortodox.ro/morala/...riu-70833.html

"...Sunt indeobste cunoscute si controversate de-a lungul intregii istorii a omului aceste doua patimiri umane, exacerbate astazi, am numit erotismul si violenta, expresii ale afectelor sufletului de dupa Cadere, in povarnirea lui catre pacat: pofta si iutimea, care sunt o primejdie pentru familie si cu atat mai grave pentru familia preotului. Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti le-au denuntat neincetat si au oferit ratiunii umane si armele pentru a le birui. Si precum subtil s-a observat, nu e vorba de anularea, nimicirea lor si, o data cu ele, a sufletului. Evidentiam mai sus cum Sf. Maxim a vazut adanc: exista in om, in suflet, placerea, dorinta naturala de Dumnezeu, de bine, de adevar, de frumusete. Aceasta dorinta harica, fireasca a fost pervertita in pacat, prin coruperea simturilor, in senzualitate, in patimi. Or, ca raspuns, ca metoda de lucru, in experienta vie, Biserica, Parintii au aratat ca vindecarea se infaptuieste nu prin vreun fel de negare si distrugere a firii, ci prin restaurarea ei in ordinea originara si, mai mult, prin transfigurarea ei in Iisus Hristos. In acest sens, cu atata profunzime si arta experiaza si da marturie Grigorie Palama. El arata: "Nepatimas este cel ce a pierdut deprinderile rele si s-a imbogatit in cele bune, cel ce s-a intiparit de virtuti asemenea celor impatimiti de placerile rele, cel ce si-a supus iutimea si pofta... puterii cunoscatoare, judecatoare si rationale a sufletului, asa cum cei impatimiti si-au supus puterea rationala laturii pasionale". Si adauga inca si mai concret: "Prin pofta dobandeste in inima iubirea, iar prin iutime agoniseste rabdarea. Nu omorand aceasta latura, caci in acest caz ar fi nemiscat si nelucrator chiar in slujirea lui Dumnezeu, ci prin ascultarea de mintea purificata el tinde, prin pomenirea neincetata a lui Dumnezeu, la Dumnezeu, si prin aceasta sa ajunga la deprinderea dispozitiei dumnezeiesti si s-o ridice pe aceasta la cea mai desavarsita treapta. Iar aceasta este iubirea de Dumnezeu... si din aceasta invata, lucreaza si dobandeste iubirea curata si desavarsita fata de aproapele, cu care este cu neputinta sa nu se afle impreuna si nepatimirea". Aceasta este, esential, calea, neincetat veche si noua, de tamaduire, pe care au mers Sfintii si credinciosii dintotdeauna. In ultimul timp, lupta cu patimile a devenit mai acuta, mai agresiva si mai subtila. Secularizarea le-a alimentat nociv.

Totodata, problema a trecut din domeniul moral in cel medical. Aici, indeosebi in primele abordari, sfarsit de secol XIX si in cea mai mare parte a secolului XX, cercetarile in interiorul sufletului omenesc au condus la aparitia celor doua scoli de psihanaliza initiate de Sigmund Freud (1856-1939) si Alfred Adler (1870-1937). In ambele scoli explorarea n-a patruns la ultima profunzime. N-au perceput sensul propriu-zis creator si de viata facator al existentei, ci au ramas la nivelul afectelor, al celor doua obsedante - placerea si vointa de putere - facand din ele principii psihologice de baza. Si de la acest nivel de a concepe viata, cele doua scoli si curente au inclinat balanta catre solutii medicale prin satisfacerea libertina a dorintelor senzuale lipsite de sensul creator, motivand in schimb ca nesatisfacerea lor provoaca suferinte - nevroze, psihoze, psihopatii. Asemenea conceptii, cu titlu stiintific, insotite si de alte fenomene sociale, spre exemplu: pauperizarea, au dus la ruinarea sanatatii si drama destramarii familiei.

Cum se cunoaste, aceste scoli au evoluat. Karl Gustav Jung, spre exemplu, (1875-1961), la inceput ucenic al lui Freud, cu o intelegere mai adanca, religioasa, patrunde in sufletul omenesc pana la asezamantul originar al crearii dupa Chipul lui Dumnezeu si elaboreaza cunoscuta teza a Arhetipului, conceput in viata ca un tipar comportamental. Nu intra in iconomia comunicarii noastre o analiza extinsa a viziunii acestui mare savant. In acelasi timp, inca mai clar si constructiv, se impune insa Prof. Viktor E. Frankl (1905-1997) - initiatorul celei de a treia scoli vieneze de psihanaliza: Logoterapia, altfel spus, terapia prin puterea vindecatoare a Sensului, a Logosului ca Sens.

Esential, in raport cu Freud si Adler, Frankl constata prin indelungata lui experienta medicala cum omul, in vocatia sa autentica, lupta pentru a gasi un sens in existenta si viata, care este forta motrice, motivationala, a persoanei umane. El precizeaza: "Iata de ce vorbesc despre dorinta (scopul) unui sens, in comparatie cu principiul placerii (sau, un alt termen scopul placerii) pe care pune accentul psihanaliza freudiana si in contrast cu scopul puterii pus in evidenta de filosofia adleriana". Drept urmare, nu "frustrarile sexuale", dupa Freud, nici "complexele de inferioritate", dupa Adler, nu acestea sunt la originea propiru-zisa a nevrozelor, psihozelor si psihopatiilor, ci, limpede, "vidul spiritual", lipsa de sens a existentei. Si, concludent, il citeaza pe dr. Stanley Crippner care a dovedit ca "tinerii dependenti de droguri, intr-un procent nu mai putin de suta la suta sufereau de faptul ca lor le aparea totul fara sens".
Si, in acest orizont divin-insorit, Frankl vede caracteristica "fundamental ontologica a existentei umane" in ceea ce defineste el prin expresia:"Selbst Transzendenz", corect traducand: "depasire, transcenderea din si in sinea ei a existentei"; transcendere posibila numai prin comuniunea, dialogul cu o Realitate radical alta.
Pentru el, sensul ultim este Dumnezeu."

-Viktor Emil Frankl (n. 26 martie 1905 la Viena — d. 2 septembrie 1997) a fost un psihiatru vienez, părintele logoterapiei, doctor în neurologie și filozofie; Frankl este fondatorul celei de ‘a treia școli vieneze de psihoterapie – Logoterapia’ (după psihanaliza lui Sigmund Freud și psihologia individuală a lui Alfred Adler).

Ideea centrală a lui Frankl este că principiul motivator fundamental din om este voința de sens, de a găsi și a da sens vieții sale. Frustrarea existențială este generată de frustrarea voinței de sens a omului, care nu vede sau nu găsește sens în viața sa. Frankl repetă în toate lucrările sale concluzia, validată empiric (atât în viața omului “de pe stradă”, cât și clinic, în viața bolnavilor sau persoanelor cu handicap, ori a bolnavilor în fază terminală, etc.), că “viața are sens până la ultima suflare… în orice circumstanțe, indiferent cât de mizerabile ar fi acestea”. De îndată ce omul (re)găseșțe un rost în viața sa, el se echilibrează lăuntric și devine capabil să facă față greutăților vieții și suferinței și să își trăiască viața în mod plenar, în pofida adversităților, a ceea ce Frankl numește în logoterapie “triada tragică”: vinovăția, suferința, moartea. Desigur, nu toate tulburările psihice își au cauza în frustrarea voinței de sens a omului, dar indiferent de cauza generatoare a tulburărilor psihice, terapia prin sens are darul de a pune la dispoziția individului resursele interioare, spirituale, care îl fac capabil să se reechilibreze lăuntric și să întâmpine viața cu curaj și bucurie de viață, în ciuda acelor fenomene care însoțesc “triada tragică”.
„Nu aș fi de acord cu fraza aceasta, dintr-o scrisoare pe care Sigmund Freud a scris-o cândva Prințesei Bonaparte: ‘dacă un om se îndoiește cu privire la sau se întreabă care este sensul existenței sale, înseamnă că este bolnav’. Eu nu cred că este într-adevăr bolnav, ci mai degrabă cred că aceasta este o manifestare a faptului că este om! Om cu adevărat! Nici o furnică, nici o albină, nici un animal nu își va pune vreodată întrebarea dacă existența sa are sau nu un rost, dar omul o face! Este privilegiul său să îi pese ca viața lui să aibă sens” (extras din Conferința lui Frankl: "Tineretul în căutarea sensului", Toronto Youth Corps, 1973)

-este interesanta Logoterapia lui Frankl ,am citit cateva zeci de pagini din cartea Omul-in-Cautarea-Sensului-Vietii:http://www.scribd.com/doc/34495392/V...ietii#download