Casnicia - razboiul duhovnicesc al mirenilor?

[fallen]

Acest aspect mi-a atras mai nou atentia. Cu totii ne gandim ca daca vom avea un copil va fi de partea noastra, chiar si in cazul in care casnici ase va destrama, vom avea un sprijinla batrinete. Dar nu ne gandim niciodata c poate va fi invers, ca copilul va ramane cu celalalt parinte si ne va invinovati pe noi de stricarea relatiei. Sau si mai probabil ne va invinovati pe amindoi ca nu ii oferim o viata normala, in armonie si iubire, ca ne certam si ne contrazicem toata ziua, nu ne punem de acord ce e bine si ce e rau si pna la urma ne despartim si il privam astfel de a avea doi parinti normali. De obicei astfel de copii devin rebeli si chiar mai rau. Ce sa mai creada copilul daca ma-sa il invata ca trebuie sa creada in Dumnezeu, pe cind taica-su ca tot ce conteaza si e mai important pe lumea asta e banul (de exemplu)?

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Ekaterina

"Sa dai dovada de cuget mucenicesc, acolo unde este arena ta zilnica, in casa ta, fata de sotul si sotia ta! Atunci cand barbatul vine de la munca obosit si iti vorbeste cu grosolanie, tu sa nu te manii. Cand el te ocareste, tu nu-i raspunde; nu te certa cu el. Arata-i iubire, intelegere. Rabda.

Daca sotia ta ti-a ars mancarea, tu nu striga la ea. Mananca ce-a gatit. Pune putina lamaie, ca sa fie mai gustoasa, si spune-i sotiei tale ca-i buna mancarea, incat sa nu-si dea seama ca i s-a ars.
Sa-mparateasca dragostea in casa! Cand vezi ca tovarasul tau de viata te nedreptateste, nu protesta ca ai dreptate.

Nu are importanta daca ai sau nu dreptate. Nu conteaza cine e cel corect, ci ceea ce il odihneste pe celalalt. Leapada-ti egoismul, renunta la sinele tau. Pune-l pe primul plan pe celalalt. Asta-i moarte! Asta-i mucenicie!"

Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu! AMIN+

[onixrg]

Pe langa multe aspecte foarte bine expuse in acest topic, vreau sa mai aduc si eu unul in discutie.
Celalalt este oglinda ta cea mai fidela. Ceea ce nu iti place la celalalt, ceea ce nu accepti la el, spune mai mult despre tine si despre cum esti tu si ce defecte ai tu decat despre celalalt.

Cred ca si de asta casnicia este cea mai rapida cale spre mantuire - pentru ca ne scoatem unul celuilalt la iveala toate neputintele. Si daca suntem dispusi sa le vedem si sa facem schimbarile necesare in noi, lucrurile se vor imbunatati, urcam mai repede pe scara raiului.

Exemplul personal l-am pus la mine pe blog http://oanamuntean.ro/cand-defectele...t-despre-tine/

[Parascheva16]

În prealabil postat de onixrg

Exemplul personal l-am pus la mine pe blog http://oanamuntean.ro/cand-defectele...t-despre-tine/

Dupa cartile pe care le recomanzi, reiese ca esti adepta spiritualitatii orientale. Daca e asa se cam bate cap in cap cu ortodoxia. Am observat ca in prezent oamenii amesteca lucrurile, cred ca pot fi si ortodocsi si adeptii celorlalte spiritualitati, mai ales cele orientale. (adica, merg si in Biserica si Manastiri si se incarca energetic cu ansele alea sau tin mainile in sus; a fost un caz la manastire cand energeticienii astia masurau monahii de acolo cu ansele, se impartasesc ptr. energie, nu ptr. a-L avea pe Hristos in ei.)

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Ana-Maria N

Avem de dus o lupta cu noi insine si nu cu cei de langa noi. Ne sunt date incercari pentru a trage invataminte din acestea, chiar si prin casnicii nostrii uneori.
Nu se poate fara Cruce! De aceea cred ca nici nu exista 'suflet pereche', 'sot/sotie ideala'...ci doar Cruce, de care nu trebuie sa fugim...

Două sunt căile acestei lupte între viaţă şi moarte care se poartă în sufletul omenesc: monahismul şi căsnicia.
Atunci când căsnicia e văzută ca loc al lăfăielilor şi al obţinerii satisfacţiilor prin celălalt, s-a terminat cu despătimirea şi iubirea jertfelnică.

Doar ni se pare nouă că nu ne înţelegem cu soţul ori cu soţia. În realitate nu ne înţelegem înlăuntrul nostru. Fie nu ducem războiul duhovnicesc personal, fie îl ducem însă îl pierdem prea ades şi dureros şi, în loc să ne ocupăm de acest război lăuntric ni se pare că e mai bine să ne ocupăm de războiul cu aproapele. De aici toată confuzia şi toate necazurile, dintre care cel mai mare e pierderea harului sau nelucrarea lui în noi, de către noi înşine.

Pe de altă parte, cred că mentalitatea legalistă a unirii soţilor pentru a căpăta permisiunea să facă sex "la liber", e cu totul păguboasă. Interdicţia asupra unirii sexuale înainte de căsătorie îmbolnăveşte puternic sufletul tinerilor, încurajînd rebeliunea/răzvrătirea cu toate consecinţele ei catastrofale. Îi face să vadă în Dumnezeu un Părinte normativ, pedepsitor, tiranic.
Problema nu e că nu ai voie să faci sex înainte de Nuntă, ci mai degrabă că acest lucru e fără folos duhovnicesc, e o capcană, o rătăcire, o complicaţie nedorită, un lucru deloc folositor în năzuinţa ta către izbânda duhovnicească, către deplinătatea curăţiei, a despătimirii. Ai voie, că nu-ţi taie nimeni capul, însă nu te ajută să te apropii de Dumnezeu ci dimpotrivă, îţi complică/întârzie drumul şi sporirea în Duhul. Îţi rătăceşti gloanţele în vânt, risipeşti bogăţia sufletească, pierzi odată cu fiecare gând, poftă, dorire şi faptă tensiunea lucrătoare a despătimirii şi a practicării virtuţilor.
Or, departe de a dori aşa, duhul Iubirii arată că Dumnezeu ne povăţuieşte pe noi cum să facem ca să nu devenim robii cărnii. Nu ne ameninţă cu pedeapsa, ci ne atrage la Calea dreaptă, povăţuind pe tânăr să se abţină de la plăcerea carnală, să nu-i dea curs doar de dragul ei, întrucât astfel îi va deveni rob. Rob al cărnii, al morţii, al zădărniciei. În acest sens, al purtării de grijă, al îndemnului părintesc vine şi aducerea celor care se iubesc la Taina Nunţii: spre rodirea deplină a iubirii, iar nu spre interzicerea castratoare a sexualităţii.

Am cunoscut deja prea multe cupluri cu "paşaportul" iubirii sexuale în buzunar dar cu nefericirea conjugală cât casa. Această situaţie anormală şi tristă se datorează, cred eu, neînţelegerii rostului Tainei Nunţii: deschiderea porţii către Împărăţia lui Dumnezeu împreună cu soţul, apoi cu copiii. Adică formarea unei mici obşti unde să se lucreze mântuirea fiecăruia şi a tuturor. De la această obşte la obştea monahală nu e decât un pas, şi, încă, unul neesenţial. Doar forma şi rânduiala diferă, miezul e acelaşi: dobândirea curăţiei, despătimirea, lepădarea de sine, mântuirea. Nu importă deloc dacă facem sau nu sex atunci când vrea soţul ori soţia etc. Acest amestec al sexualităţii ca mare problemă în Taina Nunţii mi se pare trivial. Reducţionismul sexologizant aplicat Tainei ciunteşte măreţia unirii soţilor şi pune pietre de moară în spinarea călătorului spre Răsărit. Accentul trebuie să cadă în altă parte, aşa cum ne învaţă Biserica, atât în căsnicie, cât şi înainte de căsătorie precum şi în văduvie şi mereu cât trăim sub soare.

[Florin_cj]

În prealabil postat de cezar_ioan

Două sunt căile acestei lupte între viaţă şi moarte care se poartă în sufletul omenesc: monahismul şi căsnicia.
Atunci când căsnicia e văzută ca loc al lăfăielilor şi al obţinerii satisfacţiilor prin celălalt, s-a terminat cu despătimirea şi iubirea jertfelnică.

Doar ni se pare nouă că nu ne înţelegem cu soţul ori cu soţia. În realitate nu ne înţelegem înlăuntrul nostru. Fie nu ducem războiul duhovnicesc personal, fie îl ducem însă îl pierdem prea ades şi dureros şi, în loc să ne ocupăm de acest război lăuntric ni se pare că e mai bine să ne ocupăm de războiul cu aproapele. De aici toată confuzia şi toate necazurile, dintre care cel mai mare e pierderea harului sau nelucrarea lui în noi, de către noi înşine.

Pe de altă parte, cred că mentalitatea legalistă a unirii soţilor pentru a avea permisiunea să facă sex, e cu totul păguboasă. Interdicţia asupra unirii sexuale înainte de căsătorie îmbolnăveşte puternic sufletul tinerilor, încurajînd rebeliunea/răzvrătirea cu toate consecinţele ei catastrofale. Îi face să vadă în Dumnezeu un Părinte normativ, pedepsitor, tiranic.
Or, departe de a fi aşa, duhul Iubirii arată că Dumnezeu ne povăţuieşte pe noi cum să facem ca să nu devenim robii cărnii. Nu ne ameninţă cu pedeapsa, ci ne atrage la Calea dreaptă, povăţuind pe tânăr să se abţină de la plăcerea carnală, să nu-i dea curs doar de dragul ei. În acest sens, al purtării de grijă, al îndemnului părintesc vine şi aducerea celor se iubesc la Taina Nunţii: spre rodirea deplină a iubirii, iar nu spre interzicerea sexualităţii.

Am cunoscut deja prea multe cupluri cu "paşaportul" iubirii sexuale în buzunar dar cu nefericirea conjugală cât casa. Această situaţie anormală şi tristă se datorează, cred eu, neînţelegerii rostului Tainei Nunţii: deschiderea porţii către Împărăţia lui Dumnezeu împreună cu soţul, apoi cu copiii. Adică formarea unei mici obşti unde să se lucreze mântuirea fiecăruia şi a tuturor. De la această obşte la obştea monahală nu e decât un pas, şi, încă, unul neesenţial. Doar forma şi rânduiala diferă, miezul e acelaşi: dobândirea curăţiei, despătimirea, lepădarea de sine, mântuirea. Nu importă deloc dacă facem sau nu sex atunci când vrea soţul ori soţia etc. Acest amestec al sexualităţii ca mare problemă în Taina Nunţii mi se pare trivial. Reducţionismul sexologizant aplicat Tainei, ciunteşte măreţia unirii soţilor şi pune pietre de moară în spinarea călătorului spre Răsărit. Accentul trebuie să cadă în altă parte, aşa cum ne învaţă Biserica, atât în căsnicie, cât şi înainte de căsătorie precum şi în văduvie şi mereu cât trăim sub soare.

Adevarat ai spus, Doamne ajuta si Lumineaza pe fratii nostrii sa citeasca si sa le intre la inima aceste cuvinte!
Acum nu ma simt singur! Tacerea in aceste clipe mi-ar fi mai de folos, dar Cuvintele mele care au scapat pacatoase sunt ale mele, iar cele bune sunt pentru cei care nu vor sa auda si sa vada Voia Lui Dumnezeu!

[Marius22]

În prealabil postat de N.Priceputu

Este, oare, normal în căsătorie acest război care vizează iubirea, în cele din urmă? Se poate trece, în urma unei lupte în doi de o viaţă, de la iubirea de sine la iubirea curată a celuilalt şi la iubirea împreună, desăvârşită, a lui Dumnezeu?

Acest razboi nu este altceva decat rezultatul tensiunii permanente dintre omul cel vechi si omul cel nou, dintre lumea cazuta si cea transfigurata in Hristos.

Uitam insa adesea ca lupta aceasta, impotriva "imparatului acestei lumi" si a pornirilor noastre pacatoase, nu trebuie sa fiu una in doi, ci impreuna cu Hristos. El este Izbanda noastra, Mantuitorul nostru. Numai El poate preschimba oricand "apa in vin".

[stefan florin]

În prealabil postat de N.Priceputu

Câţi dintre cei ce s-au unit, iubindu-se, în Biserică, nu ajung, oare, după o vreme, uneori scurtă, alteori lungă, să aibă neînţelegeri, conflicte, ce pot ajunge la divorţ (care poate însemna sfârşitul relaţiei sau nu).

Să fie, oare, una din menirile tainei nunţii tocmai acest război, purtat uneori pe viaţă şi pe moarte (duhovnicească) cu cel pe care îl iubeşti, culmea, cu atât mai mult cu cât încleştarea e mai aprigă?

Aţi constatat, cei care aţi trecut prin focurile căsătoriei, o lămurire a aurului sufletului vostru sau al soţului? Aţi simţit că fiecare luptă emoţională purtată cu celălalt e o provocare, uneori extrem de puternică, de a vă învinge propriul egoism sau din contră, de a vă apăra credinţa în faţa atacurilor egoiste ale celuilalt?

Este, oare, normal în căsătorie acest război care vizează iubirea, în cele din urmă? Se poate trece, în urma unei lupte în doi de o viaţă, de la iubirea de sine la iubirea curată a celuilalt şi la iubirea împreună, desăvârşită, a lui Dumnezeu?

prietene, ce descriere ai facut si tu casatoriei! Parca e romanul "Cei 2 muschetari" unde cei 2 conbatanti se afla intr-un continuu duel, pe viata si pe morte. Doamne ajuta!

In ce ma priveste, am postat de mai multe ori aceasta convingere personala: mare dar de la Dumnezeu este ca un barbat crestin sa aiba sotie credincioasa, o sotie crestina! (vorbesc, desigur, in numele meu) Mare dar, in primul rand cu sensul de mangaiere, de odihna... Imi inchipui ca si pentru femeia crestina este la fel.
Totodata cunosc si oameni de confesiuni diferite care au o viata de familie foarte frumoasa.
Dupa cum am cunoscut, in neamul meu, cateva femei jertfelnice, ortodoxe, care au avut barbati foarte dificili, cu totul nedusi la biserica (unul dintre ei ma ingrozea cand eram copil, avea o figura fioroasa si un comportament de bruta, pur si simplu) si care au trait cu ei pana la batranete, doar moartea despartindu-i. Si i-au iubit, in felul lor, au avut grija sa fie mame si sotii bune, si-au vazut de obiceiurile lor consfintite prin traditie, au ramas in Biserica. Frumoase femei, hematii purtatoare de oxigen in sangele Bisericii noastre romanesti dintotdeauna... Slava lui Dumnezeu!
In ultimii ani am dus o lupta frumoasa cu sotia mea, in felul urmator: parca ne intreceam, cumva, nu stiu cum de se facea, ca sa ne apropiem mai mult de Biserica (noi fiind la inceput atei, agnostici, nu mai stiu cum...). Uneori i-o luam eu inainte (cam asa e regula la noi, eu sunt mai receptiv, mai prompt, insa ea este mai stabila, mai serioasa in tot ce face - diferenta e in primul rand a firii, tine de temperament), insa aveam bucuria sa constat ca ma surprindea cu "realizari" si mai mari.
De exemplu, eu am dat tonul la rugaciune, am insistat, am dat exemplu, am gasit imediat receptivitate la copii. Frumos, insa, sotia mea a fost cea care a facut ca Duminica sa fim musai la Sfanta Liturghie.
Eu puneam ceva, ea punea altceva, treptat am realizat cate ceva impreuna, cu Mila lui Dumnezeu...
Dificultatile au venit din partea mea, de obicei. Am fortat ritmul, am presat, am crezut ca e bine ce fac... O grabeam, chiar o certam... Ma simteam neinteles, blocat in "ascensiunea" mea duhovniceasca... Idiot! Infantilism cras, demn de barbatul macho, adica o aplicatie fina, subtila, a baietelului cu pantaloni trei sferturi...
Ea insa a avut rabdare (capitol la care ma bate mar) si, cu vremea, am realizat ca greseam.
Si inca un lucru! Femeile duc greul gospodariei, orice s-ar zice. Poate ca seara nu mai au dispozitia si puterea sa discute vreun verset, sa citeasca vreo pagina de duh, ci poate se rezuma la o rugaciune mica, numai de ele stiuta, pe care o soptesc cand, frante de oboseala, pun capul pe perna... In acest context, am realizat ca e cu totul nepotrivit ca noi sa le alergam cu Filocalia prin casa, sa le tinem predici inaltatoare si sa le reprosam ca iar e candela rece...
Nevointa noastra personala, a fiecaruia din cadrul familiei, il odihneste pe celalalt. Cand cearta cu sine e rezolvata prin Mila Domnului, atunci suntem multumiti si de partenerul de viata. Si aducem slava lui Dumnezeu, laudat fie in veci!

[anna21]

În prealabil postat de ioan cezar

In ce ma priveste, am postat de mai multe ori aceasta convingere personala: mare dar de la Dumnezeu este ca un barbat crestin sa aiba sotie credincioasa, o sotie crestina! (vorbesc, desigur, in numele meu) Mare dar, in primul rand cu sensul de mangaiere, de odihna... Imi inchipui ca si pentru femeia crestina este la fel.
Totodata cunosc si oameni de confesiuni diferite care au o viata de familie foarte frumoasa.
Dupa cum am cunoscut, in neamul meu, cateva femei jertfelnice, ortodoxe, care au avut barbati foarte dificili, cu totul nedusi la biserica (unul dintre ei ma ingrozea cand eram copil, avea o figura fioroasa si un comportament de bruta, pur si simplu) si care au trait cu ei pana la batranete, doar moartea despartindu-i. Si i-au iubit, in felul lor, au avut grija sa fie mame si sotii bune, si-au vazut de obiceiurile lor consfintite prin traditie, au ramas in Biserica. Frumoase femei, hematii purtatoare de oxigen in sangele Bisericii noastre romanesti dintotdeauna... Slava lui Dumnezeu!
In ultimii ani am dus o lupta frumoasa cu sotia mea, in felul urmator: parca ne intreceam, cumva, nu stiu cum de se facea, ca sa ne apropiem mai mult de Biserica (noi fiind la inceput atei, agnostici, nu mai stiu cum...). Uneori i-o luam eu inainte (cam asa e regula la noi, eu sunt mai receptiv, mai prompt, insa ea este mai stabila, mai serioasa in tot ce face - diferenta e in primul rand a firii, tine de temperament), insa aveam bucuria sa constat ca ma surprindea cu "realizari" si mai mari.
De exemplu, eu am dat tonul la rugaciune, am insistat, am dat exemplu, am gasit imediat receptivitate la copii. Frumos, insa, sotia mea a fost cea care a facut ca Duminica sa fim musai la Sfanta Liturghie.
Eu puneam ceva, ea punea altceva, treptat am realizat cate ceva impreuna, cu Mila lui Dumnezeu...
Dificultatile au venit din partea mea, de obicei. Am fortat ritmul, am presat, am crezut ca e bine ce fac... O grabeam, chiar o certam... Ma simteam neinteles, blocat in "ascensiunea" mea duhovniceasca... Idiot! Infantilism cras, demn de barbatul macho, adica o aplicatie fina, subtila, a baietelului cu pantaloni trei sferturi...
Ea insa a avut rabdare (capitol la care ma bate mar) si, cu vremea, am realizat ca greseam.
Si inca un lucru! Femeile duc greul gospodariei, orice s-ar zice. Poate ca seara nu mai au dispozitia si puterea sa discute vreun verset, sa citeasca vreo pagina de duh, ci poate se rezuma la o rugaciune mica, numai de ele stiuta, pe care o soptesc cand, frante de oboseala, pun capul pe perna... In acest context, am realizat ca e cu totul nepotrivit ca noi sa le alergam cu Filocalia prin casa, sa le tinem predici inaltatoare si sa le reprosam ca iar e candela rece...
Nevointa noastra personala, a fiecaruia din cadrul familiei, il odihneste pe celalalt. Cand cearta cu sine e rezolvata prin Mila Domnului, atunci suntem multumiti si de partenerul de viata. Si aducem slava lui Dumnezeu, laudat fie in veci!

Nu mai zic nimic....
(mesajul tau m-a imblanzit)