Pastorala Sfantului Sinod - Hristos a devenit o persoana omeneasca ???

[delia31]

În prealabil postat de catalin2

In intelegerea mea o persoana este o fiinta care are chipul lui Dumnezeu. In acest fel putem definii si ingerii, care sunt tot persoane. O fiinta umana este un om, o persoana umana, adica tocmai o fiinta care are firea omeneasca. E persoana pentru ca e un om, nu umanitatea. Invatatura ortodoxa spune ca dupa cadere chipul lui Dumnezeu s-a intunecat intr-o oarecare masura. Invatatura protestanta spune ca firea umana s-a degradat complet si doar harul ii salveaza.
Sa nu uitam ca si copiii sunt botezati si spunem ca ajung in Rai daca mor. Eu cred ca autorii citati se refera la degradarea chipului lui Dumnezeu.

In intelegerea mea, persoana e cineva care traieste sau se straduieste, tinde, se lupta sa vietuiasca cat mai apropiat de modelul Persoanelor Sf. Treimi. In comuniune de iubire cu altele care tind spre acelasi lucru, in impartasire si transparenta cat mai deplina unele cu altele si impreuna cu Dumnezeu.
A fi persoana e a iubi pana la renuntarea de sine.
Eu inteleg, in acest sens, ca exista grade de fiintare ca persoana. Persoanele Sf. Treimi fiind persoane in gradul maxim posibil.
Noi suntem fiecare, undeva intre chip si asemanare, intre deja si nu inca. Inceputul e pus, finalul e opera aperta.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de delia31

Exprimarea ta, "persoana camuflata in individ" e in perfecta armonie cu Scriptura.
M-a dus cu gandul la Cartea Facerii si la omul inceputurilor, cand dupa izgonirea din Eden, gol de vesmantul tesut din har, Dumnezeu il imbraca cu ceea ce metaforic se cheama hainele de piele ale vietuirii in biologic.

In expresia "haine de piele", dermatinous chitones in greaca Scripturii, radacina acestui dermatinous, adica derma, ca substantiv inseamna piele iar ca verb, inseamna a ascunde, a invalui, a infasura ceva ca sa nu poata fi vazut, a invesmanta, a acoperi cu ceva pt. a nu fi la vedere, a camufla.

Ceea ce in Eden fusese chip menit sa ajunga la asemanare, dupa izgonire, a fost ascuns, camuflat, invaluit in ceva ce nu e propria lui natura, nu mai e la vedere, ramanand in adanc. E omul cel tainic al inimii, e, cum zici tu, persoana vietuind in nucce (sau supravietuind?) in launtrul individului. Si atunci, ca individul sa devina persoana, trebuie deci sa schimbe locurile. Unul sa creasca iar celalalt sa se micsoreze.

Am vazut ca in postarea in care il citezi pe Lossky, ai bolduit ideea ca omul
nu se poate realiza decât, oarecum, împotriva acelei naturi pe care o deţine.

Buna subliniere!
Ma gandesc ca natura pe care o detinem dupa cadere e o pseudo-natura, diferita de cea de dinainte. E amestecata cu natura celor de jos, desi fusese conceputa sa fie unita cu a Celor de sus. Impotriva acestei firi umane amestecate are de luptat omul.
De la facerea lumii, omul a fost gandit sa fie in doua firi. Divina si umana. Nu doar umana. Altfel, Intruparea nu ar avea sens.
De aceea mi s-a parut un non-sens intrebarea din titlul topicului. Suna de parca Dumnezeu si-a luat firea umana din plictiseala sau cine stie ce motiv, doar asa sa aiba si fire umana, si nu ca sa uneasca in El cele doua firi ce noua ne fusesera randuite.

Mulţumesc, Delia, mulţumesc pentru ajutor, pentru clarificare. Eu sunt purtat, din păcate, mai mult de intuiţie, de simţământ atunci când scriu. Foarte riscant, când ai o inimă care nu străluceşte prin curăţie. Cu multă teamă îndrăznesc adeseori să rostesc, lămurit fiind că o cugetare mai degrabă sentimentală decât întemeiată pe experiere şi instruire poate nimeri cu oiştea-n gard.
Îţi sunt recunoscător pentru bunăvoinţa de a-mi clarifica mereu intuiţiile şi îmi cer iertare pentru copilăriile pe care, realizez, le lansez fără voie Poate că ar fi un semn de onestitate să mă bărbieresc....:)
Sau un gest de abandon.

[delia31]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Mulţumesc, Delia, mulţumesc pentru ajutor, pentru clarificare. Eu sunt purtat, din păcate, mai mult de intuiţie, de simţământ atunci când scriu. Foarte riscant, când ai o inimă care nu străluceşte prin curăţie. Cu multă teamă îndrăznesc adeseori să rostesc, lămurit fiind că o cugetare mai degrabă sentimentală decât întemeiată pe experiere şi instruire poate nimeri cu oiştea-n gard.
Îţi sunt recunoscător pentru bunăvoinţa de a-mi clarifica mereu intuiţiile şi îmi cer iertare pentru copilăriile pe care, realizez, le lansez fără voie Poate că ar fi un semn de onestitate să mă bărbieresc....:)
Sau un gest de abandon.

As vrea si eu intuitia si neinstruirea ta!
Serios. La ce adancimi am vazut ca duci tu discutiile de fiecare data, mie mi-e greu de ajuns. Stii, e un stih in acatistul Sfintilor Trei Ierarhi, care imi vine in minte de fiecare data cand citesc ce scrii -„adanca este apa putului sfintelor tale invataturi, dar funia mintii mele e prea scurta”.
Cu toate astea, citesc, si evident tre sa recitesc, fiindca scrii foarte dens si cu multe noime pe dedesubturi, dar efectul cuvintelor tale in haosul meu e cel de reasezare, reconfigurare, reordonare cumva. Rostuiesti rostind.
Ce oiste-n gard? Fiat lux in sepulcrum! cam asta e unul din efectele "neinstruirii" tale...
Mare talant! Asta da, soft skill! Si cu multa truda cred ca l-ai dobandit!
Sa nu-ti fie spre mandrie ce spun, ci spre si mai mult spor in curatirea celor din launtru.
Eu trebuie sa-ti multumesc.

[Ioan_Cezar]

Mă tot minunez recitind ce spune nenea ăsta în textul lui...:)
http://www.nistea.com/eseuri/gheorgh...e-persoana.htm

Problema se vede limpede: dacă spunem că omul nu este persoană decât în Hristos, riscăm să ştirbim demnitatea „chipului”; dacă, în schimb, omul nu devine cu adevărat o făptură nouă în Hristos, (făptură care, în virtutea participării la Persoana absolută, ar merita într-un mod mai potrivit să fie numită persoană), dinamica „asemănării” îşi pierde sensul.
Or, ceea ce a împins discuţia mai departe, a fost dorinţa Părinţilor de a înţelege unirea firilor în Persoana Fiului. Astfel, întrucât a fost limpezit în primul rând raportul dintre natură şi persoană a putut fi înţeles mai uşor modul de participare a indivizilor umani la natura comună, care este exprimată şi reprezentată parţial de fiecare individ. De aceea, moartea unuia nu afectează natura tuturor. Dar dacă este ca persoana să apară, tocmai aici ar fi, în raportarea individului la natură, ceea ce înseamnă: în raportarea la Cel care a cuprins deja această natură. Căci persoana umană nu este dată în ea însăşi, ci în Hristos. „Personalitatea” omului îi este încredinţată omului din afara lui. De aceea putem vorbi în acest caz de „transcendenţa” omului, care nu este doar în raport cu restul lumii create, ci şi faţă de sine însuşi, faţă de „natura” sa.

Rezumând afirmaţiile de mai sus, se poate spune că, în cazul omului, persoana apare şi creşte în interiorul unei relaţii cu o altă persoană. Dacă persoană nu este în mod propriu decât Dumnezeu, omul devine persoană în măsura în care participă la Dumnezeu. În plus, dacă identitatea personală este marca umanului, atunci în Hristos umanul este realizat în cel mai înalt grad, întrucât natura umană se identifică, adică se recunoaşte în mod deplin în ipostasul Fiului. Din acest motiv, nu se poate vorbi de persoană decât în cazul lui Dumnezeu şi al omului. Caracteristic pentru om este că acesta devine persoană prin asemănarea cu modelul său.[17]

Hristos, care a asumat deja natura umanităţii, aşteaptă de la fiecare individ uman ca acesta să-i încredinţeze natura sa limitată, pentru ca astfel să-l poată primi în ipostasul Său, cel al Fiului: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră Domnului să o dăm”. c) Este vorba aici de o capacitate a disponibilităţii, care la limită se împlineşte (ori, în cazul jertfei, se verifică) o dată cu moartea noastră: „când sunt cu o fiinţă indisponibilă, am conştiinţa de a fi cu cineva pentru care eu nu sunt, eu sunt deci respins în mine însumi”, pentru care, cu alte cuvinte, sunt mort.[18] Dacă persoana se realizează prin comuniune, comuniunea însăşi „nu se dezvoltă decât printr-o atenţie îndreptată spre ceilalţi oameni şi spre lume ca operă a lui Dumnezeu”.[19] Persoana este deci atentă, disponibilă – ori mai bine zis atenţie, disponibilitate: extazul reprezintă normalitatea ei.

c) „Persoana este o conştiinţă permanentă de sine însăşi. Altceva nu putem spune despre persoană. Atât persoanele divine cât şi cele umane au o fiinţă comună. Dar ce este fiinţa, sau firea? Cine poate şti? Cuvântul vine de la a fi (fiinţă, fire). Se spune, deci, în general, că fiinţa sau firea este, iar de persoanele ei că sunt conştiinţe luminoase. Dar ce înseamnă este? Descartes a spus cogito, ergo sum. Dar ce este sum? Sau ce înseamnă este? Nu ştim. Dar este a persoanei e lumină. Dar nu lumina materială. Însă ce înseamnă acest este spiritual? Ştim că suntem. Dar nu ştim ce este aceasta. În definitiv, ştim că nu ştim nimic, decât doar ştim de o cauză supremă, de un mister.”[20]

Tot ce ştim este că persoana este un mister. Or despre mister trebuie să se tacă într-adevăr numai atunci când nu se poate vorbi despre mister ca mister! Faptul că un mister este recunoscut nu-i anulează acestuia caracterul de mister; dimpotrivă, „ţine de esenţa misterului să fie recunoscut.”[21] Aceasta are două implicaţii imediate: recunoaşterea lui presupune manifestarea lui (misterul este manifest), iar în al doilea rând, întrucât se manifestă pentru a fi recunoscut, ţine de cel care, recunoscându-l, să-l mărturisească. Consecinţa este că disponibilitatea de care am amintit mai sus ca trăsătură a persoanei se exprimă în raport cu misterul ca fidelitate a mărturisirii evenimentului manifestării (misterului).[22] Mărturisind deci „arătarea,” persoana devine ea însăşi semn al acestei arătări. Martorul este părtaş faptului mărturisit.

[catalin2]

În prealabil postat de delia31

In intelegerea mea, persoana e cineva care traieste sau se straduieste, tinde, se lupta sa vietuiasca cat mai apropiat de modelul Persoanelor Sf. Treimi. In comuniune de iubire cu altele care tind spre acelasi lucru, in impartasire si transparenta cat mai deplina unele cu altele si impreuna cu Dumnezeu.
A fi persoana e a iubi pana la renuntarea de sine.
Eu inteleg, in acest sens, ca exista grade de fiintare ca persoana. Persoanele Sf. Treimi fiind persoane in gradul maxim posibil.
Noi suntem fiecare, undeva intre chip si asemanare, intre deja si nu inca. Inceputul e pus, finalul e opera aperta.

Partial sunt de acord cu tine, cu o singura deosebire de nuanta. Spun asta pentru ca este o neintelegere. Am inteles ce vrei sa spui si pot da raspunsul.
Stim ca omul a fost facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Tu spui aici de asemanarea cu Dumnezeu. Dar Chipul lui Dumnezeu in om nu s-a pierdut la cadere. S-a intunecat, dar fiecare om pastreaza chipul lui Dumnezeu. Deci fiecare om e persoana. Iar o persoana trebuie sa tinda spre asemanarea cu Dumnezeu, cu Persoana perfecta. Ar insemna ca doar sfintii sunt persoane. Definitia data de mine e cea corecta, fiecare fiinta care are chipul lui Dumnezeu este o persoana. Sunt de acord cu ce spui tu: "Eu inteleg, in acest sens, ca exista grade de fiintare ca persoana. Persoanele Sf. Treimi fiind persoane in gradul maxim posibil." Adica gradul de asemanare, corect ce spui.
Unii teologi folosesc termenii de individ si persoana tot in acest sens, mai mult figurat. Un individ este un exemplar dintr-o specie, este folosit si la animale. Teologii vor sa arate aceasta crestere spre asemanarea cu Dumnezeu, spre a deveni persoana intreaga, cu chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Asta nu inseamna ca un om poate ajunge la un nivel atat de jos incat sa nu mai fie persoana (adica sa nu mai aibe firea umana), decat in sens figurat. E o problema, cum am mai mentionat, protestantii au invatatura ca firea omului s-a degradat complet dupa cadere (deci chipul lui Dumnezeu).
In ton cu ce am spus eu, iata ca si ingerii cazuti sunt persoane, pentru ca pastreaza chipul lui Dumnezeu, cu care au fost creati. Articolul este semnat chiar de ierarhul invocat pe topic, Mitropolit Hierotheos Vlachos: http://www.crestinortodox.ro/editori...lui-88894.html
Numai animalele nu sunt persoane.
Un articol mai amanuntit despre chipul lui Dumnezeu: http://ziarullumina.ro/spiritualitat...mnezeu-din-noi
In concluzie, fiecare om este o persoana, o fiinta care are firea umana, chipul lui Dumnezeu. Desigur, conteaza gradul de asemanare cu Dumnezeu. Avem Persoane divine (avand firea divina), persoane umane (firea omeneasca) si ingeri (inclusiv ingerii cazuti, tot persoane).

[Ioan_Cezar]

Cătălin, poţi vedea şi alte detalii în postarea de mai sus.
Deocamdată uite fragmentul acesta:

Căci persoana umană nu este dată în ea însăşi, ci în Hristos. „Personalitatea” omului îi este încredinţată omului din afara lui. De aceea putem vorbi în acest caz de „transcendenţa” omului, care nu este doar în raport cu restul lumii create, ci şi faţă de sine însuşi, faţă de „natura” sa.

Rezumând afirmaţiile de mai sus, se poate spune că, în cazul omului, persoana apare şi creşte în interiorul unei relaţii cu o altă persoană. Dacă persoană nu este în mod propriu decât Dumnezeu, omul devine persoană în măsura în care participă la Dumnezeu. În plus, dacă identitatea personală este marca umanului, atunci în Hristos umanul este realizat în cel mai înalt grad, întrucât natura umană se identifică, adică se recunoaşte în mod deplin în ipostasul Fiului. Din acest motiv, nu se poate vorbi de persoană decât în cazul lui Dumnezeu şi al omului. Caracteristic pentru om este că acesta devine persoană prin asemănarea cu modelul său.[17]

[Capy]

În prealabil postat de delia31

Persoana si individ, antinomice. In sensul ca, in timp ce a fi persoana presupune dinamism, devenire, depasire, schimbare, parcurgere atat pe orizonatala, cat si pe verticala a drumului de la chip la asemanare, a fi individ, e stagnare, incremenire in proiect, refuz, ramanere la stadiul embrionar, a-ti lasa propriul mugure in voia viforului, autosuficienta, blocaj, nelucrare, ingropare a talantului, etc.

Stimate "stâlp al forumului". Am înţeles că vrei să devii lumina călăuzitoare a forumului, însă ar fi cazul să laşi speculaţiile filozofice de o parte, în chestiuni dogmatice grele, cum este şi cea de faţă, pentru care a fost nevoie de întrunirea Sinoadelor Ecumenice, cum sunt: Sinodul III Ecumenic de la Efes şi Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon.

Vin cu aceeaşi recomandare, ca şi în cazul lui Igor, să citeşti:

În prealabil postat de Capy

Cartea lui Jean Claude Larchet: "Personne et nature ; La Trinité, Le Christ, L'homme". Vezi că o poţi citi gratis şi pe internet, dacă ştii limba franceză. Dacă nu, o poţi găsi tradusă şi în română la librăriile de profil, cum ar fi de pildă, librăria Sophia - în Bucureşti.

"Teologul Jean-Claude Larchet, în lucrarea sa Etica procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi, alocă un capitol embrionului uman. Acesta susţine că teoria însufleţirii imediate a omului, prin care se admite că el primeşte dintru început un suflet deplin, care îl face din clipa în care a fost conceput o fiinţă omenească deplină, un ipostas cu o existenţă independentă şi o persoană, corespunde Tradiţiei Bisericii de Răsărit, primită de timpuriu şi păstrată până în ziua de azi. Însufleţirea imediată a omului este afirmată pe scurt la Sfântul Irineu, îşi găseşte temeiuri în opera Sfântului Grigorie de Nyssa, câştigă la Sfântul Maxim Mărturisitorul întreaga sa precizie în cadrul unei antropologii creştine profund elaborate şi este apoi confirmată de Părinţii care au urmat. Prin concepţia creştină, care-l consideră drept ipostas, embrionului i se recunoaşte o valoare în sine şi, de asemenea, este privit ca o fiinţă unică şi irepetabilă, a cărei existenţă are astfel o valoare absolută, care obligă la respectarea sa, cu atât mai mult cu cât se consideră totodată că are de la început un suflet raţional şi mintal; el este văzut de asemenea ca persoană, care îşi transcende realitatea biologică şi chiar pe cea psihică, legată în chip obiectiv de o realitate mai presus de ea. În termeni biblici, această legătură se exprimă prin încredinţarea că embrionul, din prima clipă a existenţei sale, poartă în el chipul lui Dumnezeu şi este menit să dobândească asemănarea cu El în cadrul unei dezvoltări continue, care transcende dezvoltarea sa biologică, mai spune Jean-Claude Larchet." (George Aniculoaie)

De asemenea, îţi recomand cărţile:
Embrionul si sufletul lui la sfintii Parinti si in izvoarele filozofice si medicale grecesti


Etica procreatiei in invatatura Sfintilor Parinti

În prealabil postat de delia31

In alta ordine de idei, cred ca daca initiatorul topicului ar fi pus invers problema, nu cand a devenit Hristos persoana umana, ci cum devine omul persoana indumnezeita? Si nu daca a fi om inseamna a fi persoana umana, ci daca a fi om presupune a fi persoana divino-umana, atunci ar fi vazut simetria om-model in oglinda.

Am rugămintea să deschideţi un topic separat pentru alte discuţii şi tot felul de speculaţii filozofice. Discuţia a deviat mult de la tema topicului. Altfel voi fi nevoit să fac reclamaţie la administratorul forumului.
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu prin Întruparea Sa şi prin unirea pentru totdeauna a naturii (firii) dumnezeieşti (divine) cu natura (firea) omenească (umană) în Persoana (Ipostasul) Său (fără amestecare, fără schimbare, fără împărţ›ire, fără despărţ›ire), are Îndumnezeirea după Ipostas şi după natură (fire, fiinţă), fiindcă este de aceeaşi natură (fiinţă, fire) dumnezeiască cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

Dacă cineva, indiferent cine, susţine că persoanele umane (omeneşti) pot ajunge la îndumnezeire ca şi în cazul Mântuitorului Hristos, atunci acel cineva se află într-o erezie cumplită (actus purus - adică identitatea dintre fiinţă şi energie). Îndumnezeirea şi unirea cu Dumnezeu la persoanele umane (omeneşti) se poate realiza numai după har (energie necreată), ci nu îndumnezeire şi unire după firea (natura) dumnezeiască ca la Mântuitorul Hristos.

Hristos Cel Unul-Născut, este unicul fiu natural (după natură / fire) a lui Dumnezeu (Ioan 3, 16), spre deosebire de noi, care suntem fiii lui Dumnezeu după har, înfiaţi prin Taina Botezului şi păstrăm această calitate de fii, în măsura în care vom conlucra în viaţa noastră cu harul Sfântului Duh primit la Sf. Botez şi prin celelalte Sfinte Taine ale Bisericii.

"În Tradiţia Patristică există două îndumnezeiri. O îndumnezeire este firească, adică este a fiinţei lui Dumnezeu. Aici este vorba de posesia fiinţei lui Dumnezeu. La aceasta participă doar Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pentru că fiinţa Treimii este cunoscută numai Sfintei Treimi.

Singura dintre cele create care participă la această îndumnezeire este firea omenească a lui Hristos. Astfel că Hristos ca Dumnezeu, dar şi ca Om, are fiinţa lui Dumnezeu ca îndumnezeire. De aceea unirea în Hristos a celor două firi, dumnezeiască şi omenească, este şi "după fiinţă" şi "după ipostas" şi "după fire". (Teologia Patristică / Ioannis Romanides - Bucureşti: Ed. Metafraze, 2012, pag. 283)

[bogdan81]

Catalin are dreptate. Omul e persoana de la conceptie. Fiindca a fi persoana NU e ceva ce tine de vointa omului, ci de iubirea lui Dumnezeu. Noi suntem persoane si avem fiecare din noi o valoare vesnica si nesfarsita pentru ca Dumnezeu ne iubeste. Iar iubirea lui Dumnezeu e de neinteles pentru noi, fiindca noi nu am facut nimic sa o meritam. Dar simtim ca ea ne da valoare vesnica si noua si ne intemeiaza ca persoane unice si irepetabile. Calitatea de a fi persoana unica cu o valoare vesnica si nesfarsita e ceva ce vine de la Dumnezeu inspre noi, NU invers.

[delia31]

În prealabil postat de catalin2

Partial sunt de acord cu tine, cu o singura deosebire de nuanta. Spun asta pentru ca este o neintelegere. Am inteles ce vrei sa spui si pot da raspunsul.
Stim ca omul a fost facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Tu spui aici de asemanarea cu Dumnezeu. Dar Chipul lui Dumnezeu in om nu s-a pierdut la cadere. S-a intunecat, dar fiecare om pastreaza chipul lui Dumnezeu. Deci fiecare om e persoana. Iar o persoana trebuie sa tinda spre asemanarea cu Dumnezeu, cu Persoana perfecta. Ar insemna ca doar sfintii sunt persoane. Definitia data de mine e cea corecta, fiecare fiinta care are chipul lui Dumnezeu este o persoana. Sunt de acord cu ce spui tu: "Eu inteleg, in acest sens, ca exista grade de fiintare ca persoana. Persoanele Sf. Treimi fiind persoane in gradul maxim posibil." Adica gradul de asemanare, corect ce spui.
Unii teologi folosesc termenii de individ si persoana tot in acest sens, mai mult figurat. Un individ este un exemplar dintr-o specie, este folosit si la animale. Teologii vor sa arate aceasta crestere spre asemanarea cu Dumnezeu, spre a deveni persoana intreaga, cu chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Asta nu inseamna ca un om poate ajunge la un nivel atat de jos incat sa nu mai fie persoana (adica sa nu mai aibe firea umana), decat in sens figurat. E o problema, cum am mai mentionat, protestantii au invatatura ca firea omului s-a degradat complet dupa cadere (deci chipul lui Dumnezeu).

Ok, e vorba de gradatii. Intelegi probabil abordarea mea ca fiind maximalista. Iar eu pe-a ta minimalista.
Sa incerc sa dau mreaja mai la adanc si poate ca altii care se pricep mai bine la nuante imi vor sesiza incongruentele.
Intrucat, Dumnezeu e Treime de Persoane si nu un Absolut impersonal, inteleg ca persoana e o categorie teologica, spirituala, dupa modelul maximal al Celor Trei Persoane absolute prin excelenta, si nu o categorie sociologica.
Fiind o categorie teologica, trebuie sa ne raportam la Persoanele Treimii pt. a sti ce inseamna a fi persoana.

Desigur, toti oamenii au in ei chipul lui Dumnezeu in diferite grade de asemanare sau ne-asemanare, ceea ce inseamna, ca orice om este persoana in nucce, in stadiu inca nedeplin, urmand sa devina persoana dupa chipul Persoanelor, pe masura dobandirii asemanarii, numai daca isi doreste liber si constient sa-si insuseasca modul de existenta a Personelor Treimii, pe cat este cu putinta fiecaruia. A fi persoana nu e ceva static. Ci, o perpetua depasire dinamica inspre asemanarea cu Dumnezeu.

Pr. Sofronie chiar se intreaba daca persoana este o realitate materiala sau spirituala, mergand pana acolo incat afirma ca Persoana este duh, o categorie transcendenta, imateriala si spirituala.

Acuma, desi despre asta nu se teoretizeaza, sa ne reamintim teoretic care e modul de fiintare a Persoanelor Treimii ca sa stim dupa ce sa ne orientam in modul nostru de existenta ca persoane.

Tatal exista in Fiul si in Sf. Duh, Fiul in Tatal si in Sf. Duh, iar Sf. Duh in Tatal si in Fiul. Modul lor de fiintare absoluta e trairea fiecaruia in celelalte persoane, iubindu-le absolut si fiind iubit absolut.
Persoana iubita se goleste pe Sine pt. a primi in propria Fiinta pe celelalte doua. Modul acesta de intrepatrundere prin iubire a persoanelor divine, si de vietuire reciproca una in alta, se cheama perihoreza, ceea ce cred ca stii. Asta presupune kenoza, golirea de sine, pt. a-i cuprinde prin iubire pe ceilalti si transfer de fiinta prin iubire.

Dupa cum in modelul Treimic, Persoanele traiesc unele in altele, iubindu-Se reciproc, si fiind o singura Treime, la fel si cei avand fire umana si care tanjesc dupa o asemenea vietuire, chiar daca nedeplin, devin tot mai deplin persoane.
Niciodata nu se poate spune ca o persoana umana a ajuns la maximul asemanarii cu Persoanele Treimii.


Pe scurt, in lungul drum de la chip spre asemanare, persoana are de parcurs propria devenire, tinzand mereu spre modul dumnezeiesc de existenta, chiar daca la inceput foarte, foarte imperfect si nedeplin, cu multe rateuri, caderi, poticniri si renuntari. A trai viata celorlalti, iubindu-i la modul cat mai aproape de modelul Treimii. A-ti transfera fiinta celorlalti si te lasa transferat in fiinta celorlalti prin iubire. Asta-i modul maximal la care suntem chemati sa fim persoane. Care n-are limita.
Chipul lui Dumnezeu din om, dat odata cu sufletul e inceputul persoanei iar sfarsitul e asemanarea cat mai mare cu El.

În prealabil postat de catalin2

In ton cu ce am spus eu, iata ca si ingerii cazuti sunt persoane, pentru ca pastreaza chipul lui Dumnezeu, cu care au fost creati. Articolul este semnat chiar de ierarhul invocat pe topic, Mitropolit Hierotheos Vlachos: http://www.crestinortodox.ro/editori...lui-88894.html

Articolul vorbeste despre diavol, dar nu inteleg dupa ce criteriu e considerat a fi persoana. Sorry, don't agree. Thumb down.
Sa-ti zic de ce nu-s de acord cu ideea ca diavolul e persoana. E clar ca e la polul opus a ceea ce ziceam mai sus de modul de fiintare a Persoanelor Treimii.

Chiar si numai etimologia cuvantului persoana il exclude din aceasta categorie.
In Limba Romana, termenul persoana deriva din latinescul "personare".
Unde "per" inseamna prin, iar "sonare" inseamna sunet, reverberatie, rezonanta.
Luat impreuna, "personare" ar putea fi tradus ca rezonanta a unui cuvant sau sunet, prin intermediul a ceva ce il amplifica, punandu-l in valoare. Sau a rezona prin ceva, a reverbera prin, a produce un ecou, portavoce, purtator de cuvant si amplificator al lui.

Cuvantul persoana, luat si numai etimologic, ar putea insemna un cineva prin intermediul caruia se reverbereaza un Altcineva, amplificandu-l facandu-l sa se auda, fiind portavocea lui.

Din latinescul personare deriva si cuvantul personaj, adica cineva prin intermediul caruia se afirma ceva, se interpreteaza un rol.
In teatrul grecesc antic, probabil stii, personajele isi interpretau rolurile, purtand masti, de regula de lut, folosite... per-sonare, adica pentru a reverbera amplificand ceea ce rosteau.

Apropo, termenul pentru masca in limba greaca e "prosopon" si e sinonim cu ipostas. Dar si cu chip, fata.

Ideea de "prosopon" ca masca, am vazut ca e atinsa si in articolul dat de Ioan Cezar. Uite ce zice.

Părinţii capadocieni preferau să-l utilizeze pe „ipostas” mai curând decât pe „prosopon” fiindcă acesta, cu implicaţia de rol pe care o avea, mai ales în contextul trinitar, i-ar fi făcut suspecţi de modalism. Acum, când această suspiciune a fost demult depăşită, conotaţiile măştii şi rolului par să fie prielnice într-un fel neaşteptat: masca este, într-adevăr, ceea ce ascunde. Dar este şi un chip, este chipul, „faţa” care ni se potriveşte.

Or, diavolului nu i se potriveste nimic din chipul, fata, rolul lui Hristos. Nu e persoana, fiindca prin el nu se reverbereaza nimic din cele ale Persoanelor Treimii. Nu e portavocea Celui de sus.

Imi place cugetarea de ieri a lui Ioan Cezar – "persoana e camuflata in nucce in individ". Zice multe.

[delia31]

În prealabil postat de Capy

Stimate "stâlp al forumului".

Daca vrei sa-mi transmiti mie ceva, reformuleaza numele/statusul "adrisantului". Numele/id-ul meu nu e stalp.
Si nici cu sensul dat de Barsaumas nu ma identific.
De-abia am revenit de vreo 3 saptamani dupa o lunga absenta si n-am observat sa se fi daramat forumul fara stalpul de mine. So, you may skip it!

cu pace sa iesim!