Icoanele facatoare de minuni
Minunile infaptuite de icoanele crestine sunt cunoscute si consemnate de literatura patristica, pastrate si transmise oral sau in scris in cultura popoarelor crestinatatii, incepand cu victoria imparatului Bizantului, Constantin cel Mare, asupra armatei imperiale a Romei. Dupa adoptarea crucii ca simbol al crestinismului si recunoasterea puterii divine a acesteia in lupta cu fortele raului, a inceput moda icoanelor cu rol de patronaj civic, sportiv si militar. Apoi icoanele au fost puse in piete, in fata pravaliilor, pe haine, in sigilii si au patruns in dormitoarele caselor. A luat o atat de mare amploare, incat s-a nascut o miscare iconoclasta ce a declansat un razboi civil de aproape o suta de ani. Toate imaginile din sanctuare si camine au fost distruse incepand cu cea a lui Iisus Hristos din Chaldeea in anul 725, icoana protectoare a Constantinopolului, asezata deasupra usii de bronz a palatului imperial. A fost inceputul miscarii iconoclaste care a fortat reformularea rolului icoanei crestine.
Biserica ortodoxa a considerat incepand cu Ioan Damaschinul, cand a luat atitudine in 730, ca imaginea Persoanei divine transmite energie prin materia icoanei in maniera unui sacrament. Parintii Nichifor si Toader Suditul au fost mari aparatori ai icoanei, acordand totul icoanei sub raportul ipostazei.
imparateasa Teodora a Bizantului in 835 a inchis marele ciclu al ereziilor crestinismului prin punerea in drepturi a cultului icoanei, purificand ortodoxia de erezii si intarind-o definitiv. in urma razboiului purtat de iconoclasti aproape toate icoanele au fost distruse, insa prin restaurarea cultului o noua arta bizantina izbucneste, culminand si stralucind pana la caderea Constantinpolului.
Icoana a devenit obiect de cult prezent in fiecare casa, onorat cu candele si lumanari si in fata careia se fac rugaciuni, matanii, semnul crucii, venerat in fiecare biserica, purtat la procesiuni publice, fiind sursa de miracole. Icoana isi gaseste locul in biserica, unde o descoperim in fata candelei palpaind cu reflexe si a puzderiei de lumanari aprinse. in fetele sfintilor din icoane recunoastem la lumina din biserica chipuri, adica figuri ale lumii de sus, vedenii vii ale altor lumi, ca aparitii primordiale. Icoana poate fi contemplata ca atare numai sub aceste reflexe, numai sub aceasta lumina frematatoare, faramitata, bogata in iradieri calde, astfel incat ea ne apare ca vis, incalzind sufletul, raspandind in jur iazma calda. Perdeaua fina, albastruie de tamaie topita in vazduh aduce in contemplarea icoanelor si a picturii murale o indulcire si o atenuare a perspectivei aeriene.
Atmosfera din biserica, adaugand arta vocala si discursul liturgic amplifica efectul catharhic al icoanei asupra privitorului in rugaciune, infaptuindu-se minunea dupa puterea credintei fiecaruia. in timpul liturghiei o anumita miscare launtrica, precum si impartirea spatiului interior al bisericii duce catre a patra dimensiune. Din pricina neputintei vederii duhovnicesti a rugatorilor, Biserica in grija pe care le-o poarta, s-a aflat in situatia de a alcatui un substitut spiritual si a creat iconostasul care arata pentru cei aproape orbi tainele altarului, deschide schiopilor intrarea intr-o lume care le ramane inchisa din cauza propriei obtuzitati, striga surzilor despre imparatia Cerurilor.
Iconostasul este un hotar intre cele doua lumi, materiale si suprasensibile si deschide cu icoanele de pe rama lui ferestre prin care poarta constiinta privitorului in lumea spirituala, sa-i arate privelisti tainice si suprafiresti. Pentru ca o icoana sa poata trimite energia spiritualizata catre rugatorul in contemplatie, ea trebuie facuta si pictata de un iconar care alaturi de mestesug si talent sa aiba o veritabila experienta sufleteasca si o perceptie a lumii de dincolo pentru a fi capabil sa sadeasca in lucrarea sa, icoana, germenele de energie duhovnceasca adus din vedenia sa. in functie de mestesug si de instruirea iconarului, icoanele pot fi de mai multe feluri: icoane biblice, bazate pe o realitate data de cuvantul lui Dumnezeu; icoane portret, bazate pe experienta spirituala a altcuiva, comunicata oral sau in scris din timpuri apuse si icoane revelate in urma experientei proprii a iconarului, a unei vedenii sau a unei aratari din vis.
Biserica Ortodoxa a formulat si transmis conceptia ca icoana este un obiect de cult care trebuie ferit de schimbari arbitrare si a impus canoane stricte in confectionarea si pictarea ei. O icoana reusita face ca in fata ei privitorul sau rugatorul sa-si domoleasca vapaia patimilor si focul grijilor lumesti, lucrand asupra omului.
Prin icoane vedem chipurile sfintilor iradiind de har si lumina, ca o vedenie, pictorul doar ne-a deschis o fereastra catre cer pe care a descoperit-o el singur ca artist induhovnicit, iar pentru ascetii nevoitori ai rugaciunii icoana poate fi chiar usa prin care aceste persoane patrundeau in lumina invizibila. Atunci cand se aratau credinciosilor in rugaciune sfintii coborau tocmai din icoane.
La inceputul Renasterii arta iconografiei s-a scindat, dupa ce o facuse intai Biserica crestina, in catolicism s-a trecut la pictura in ulei, atributul esential fiind senzualitatea imaginii picturale, in protestantism s-a trecut la gravura si stampa, iar Biserica de Rasarit a continuat traditia bizantina. Pictura in ulei a Renasterii incearca sa imite imaginea, sa o inlocuiasca cu ea insasi prin senzualitate si culoare. Gravura este specifica protestantismului si este facuta pentru a construi imaginea pe baza rationamentului, lipsindu-se de atribute senzoriale si de psihologisme. Iconografia Bisericii de Rasarit a atins culmile artei picturale prin icoanele rusesti, care se numara printre cele mai de seama comori religioase universale. Pe o icoana in ortodoxie se construieste ceea ce nu este accesibil prin experienta senzoriala si in fata marilor icoane, din pacate tot mai rare, ne inchinam si confirmam minuni, si sint divine fiindca talentul misterios al artistului iconar, experienta si stiinta lucrului sunt deopotriva induhovnicite in ea.
Icoanele facatoare de minuni sunt ferestre catre vesnicie si prin contact cu lumea spirituala trimit ajutor miraculos in vindecarea sufletului. Icoana ii da celui ce o contempla intr-o anumita stare sufleteasca forta de a-i simti esenta duhovniceasca si atunci ea prinde viata si lucreaza dupa cum ii este rostul: depune marturie pentru lumea suprasensbila. Icoana este un instrument de contemplatie prin care sufletul se smulge din lumea sensibila si intra in lumea iluminarii divine.
Datorita perspectivei inverse in imaginea icoanei, timpul si lumina curg invers, transmutand constiinta privitorului in lumea suprasensibila.
Gheorghe Urzica
Gheorghe Urzica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.