Mănăstirea Jitianu se află în lunca Jiului, la 3 km sud de Municipiul Craiova, în apropierea drumului Craiova-Calafat (E79). Odinioară, acest loc era acoperit de pădure și înconjurat din trei părți de Balta Jitianului.
Etimologie

Numele Jitianu provine de la cuvântul slavon jitia, care înseamnă viață, viețuire, trăire[1].
Istorie
Întemeierea mănăstirii. Secolul al XVI-lea.

Locuitorii din jurul mănăstirii păstrează tradiția că la Jitianu a existat cândva o biserică ridicată de Domnitorul Mircea cel Bătrân în urma bătăliei pe care a purtat-o cu turcii în anul 1394, în aceste locuri de la marginea Craiovei, rămase în istorie cu numele de Rovine (locuri mlăștinoase)[2]. Însă niciun istoric nu a pus întemeierea mănăstirii pe seama acestui voievod.

Ctitorul Mănăstirii Jitianu este preotul Novac din satul Popova (acum cartierul Romanești din Craiova), fapt confirmat de istoricul C.S. Nicolăescu-Plopșor[3]. În Condica mănăstirii se menționează că preotul Novac „a zidit dintâi această mănăstire”[4] către sfârșitul secolului al XVI-lea. Din această perioadă datează cele mai vechi morminte descoperite în curtea mănăstirii[5].
Hrisovul lui Mihai Viteazul de la 11 ianuarie 1597

Trebuie amintit că au existat și alte opinii privind identitatea ctitorilor acestei mănăstiri. Astfel, multă vreme s-a crezut că Mănăstirea Jitianu ar fi fost ctitoria boierilor Craiovești sau a stolnicului Jitianu, însă documentele istorice nu susțin nici cea mai mică legătură între aceștia și Mănăstirea Jitianu.

Cea mai veche mărturie scrisă cunoscută până acum despre Mănăstirea Jitianu este un hrisov de danie de la 12 martie 1593, prin care frații Alexie și Pârvul dăruiesc mănăstirii douăsprezece locuri din hotarul Craiovei, pentru pomana lor și a părinților lor[6].

La 11 ianuarie 1597, domnitorul Mihai Viteazul confirmă printr-un hrisov că preotul Novac a cumpărat jumătate din satul Popova cu „locul din jurul mănăstirii lui”[7]. Câțiva ani mai târziu, Mănăstirea Jitianu a fost închinată de ctitorul ei Mănăstirii Sf. Pavel din Muntele Athos, după cum aflăm din hrisovul lui Grigorie I Ghica de la 9 iunie 1672[8].
Domnitorul Constantin Șerban și Doamna Bălașa
Secolul al XVII-lea

La 13 iunie 1644, Barbu, mare ban al Craiovei, confirmă că Mănăstirea Jitianu deține trei moșii în Pisculeștii de Sus, pe care le avea în proprietate de multă vreme: una „datu-o-au [I]larion călugărul la sfânta mănăstire pentru pomană și s-au călugărit acolo și s-au sfârșit în sfânta mănăstire”, alta a fost cumpărată de egumenul Grigorie de la Neagoe, fratele monahului Ilarion, iar altă parte „o au dat Mihaila călugărița sfintei mănăstiri pentru pomană”[9].

Biserica actuală a fost zidită în anul 1657, fiind ctitoria Doamnei Bălașa, soția Domnitorului Constantin Șerban (1654-1658), după cum este menționat pe piatra ei de mormânt de la Târgoviște și în numeroase documente, ca de exemplu, în hrisovul lui Șerban Cantacuzino de la 20 iunie 1682: „Sfintei și dumnezeieștii mănăstiri, ce să chiamă Jătiian, care să află zidită și înălțată din temelie și început de răposata Doamna Bălașa, Doamna Domnului unchiului Domnii Mele”[10]. La 3 august 1657, mănăstirea a fost vizitată de Patriarhul Macarie al III-lea al Antiohiei, însoțit de arhidiaconul său, cronicarul Paul din Alep.[11]

În 1690, mănăstirea a fost prădată de turci, de tătari și de curuții din Transilvania, rămânând „la mare lipsă și scădere”[12].
Hrisovul lui Mihail Racoviță de la 18 aprilie 1743
Secolul al XVIII-lea

La începutul secolului al XVIII-lea, biserica a fost reparată și zugrăvită din nou, lucrările fiind începute de Arhimandritul Luca și terminate de Petru Obedeanu, vel armaș[13].

În timpul războiului austro-turc din anii 1716-1718, mănăstirea a fost prădată și incendiată de tătari[14].
Turnul-clopotniță ridicat în 1802
Secolul al XIX-lea

În anul 1802 a fost construit turnul-clopotniță din fața bisericii. El este o verigă din lanțul de cule ridicate de-a lungul văii Jiului, după distrugerea Craiovei de către turcii pasvangii și cârjalii, la începutul secolului al XIX-lea. Inițial, a avut două balcoane pe latura de sud și încă unul pe latura de nord, pentru observație și pentru transmiterea semnalelor. La primul etaj era amenajată o cameră de locuit pentru cel care stătea de veghe[15].
Arhimandritul Antim

În anul 1812 Arhimandritul Antim, egumenul mănăstirii, a reparat biserica și turnul-clopotniță și a construit corpuri de chilii noi[16].
Arhimandritul Dorotei

În anul 1852 Arhimandritul Dorotei a reparat biserica și a înlocuit pictura veche cu una nouă, în stil clasic, care se mai păstrează pe jumătatea inferioară a pereților bisericii. Această pictură a fost realizată de Costache Petrescu[17].

În timpul războiului ruso-turc din anii 1828-1829 la Jitianu a funcționat un spital pentru soldații ruși și o temniță pentru prizonierii turci. Mulți dintre soldați s-au îmbolnăvit și au murit de ciumă, fiind îngropați în cimitirul mănăstirii, iar peste morminte a fost ridicată o movilă[18], care se poate vedea și astăzi.

Prin Legea secularizării averilor mănăstirești din anul 1864, întreaga avere a mănăstirii a intrat în proprietatea Statului. Până la secularizare, moșiile mănăstirii însumau mii de hectare de teren agricol, vii și păduri în localitățile Balta Verde, Brabova, Braloștița, Cârcea, Cerăt, Ciulnița, Ciutura, Degerați, Floran, Gabru, Goicea, Mosna, Palilula, Pisculești, Podari, Slătioara, Știubei, Terpezița, Văluța, Vâlcom ș.a. După anul 1864 biserica a fost întrebuințată ca biserică parohială a comunei Balta Verde.
Livada de duzi

În anul 1867, printr-un decret al Domnitorului Carol I, la Jitianu a fost înființată o Fermă-școală de agricultură[19]. Livada didactică de duzi a școlii dăinuie până astăzi la intrarea în mănăstire, având vârsta de 150 de ani.

În timpul războiului de independență din anii 1877-1878, aici a fost amenajat un depozit de „muniții de resbel”, în special obuze[20].
Secolul XX
la începutul secolului XX

În 1914, din cauza stării avansate de degradare, biserica a fost închisă[21].
la mijlocul secolului XX

În perioada 1920-1932 biserica a fost restaurată de Comisiunea Monumentelor Istorice, cu sprijinul financiar al autorităților locale și al locuitorilor satelor Braniște și Balta Verde[22]. Între anii 1927 și 1932, pictura a fost restaurată și completată de către Gustav Nill[23]. La 13 noiembrie 1932, biserica a fost resfințită de către Arhimandritul Efrem Enăcescu, delegat al Episcopului Vartolomeu Stănescu al Râmnicului-Noului Severin[24].
Monahia Fevronia Miclăuș
Obștea Mănăstirii Jitianu în anul 1955

În anul 1933 Mănăstirea Jitianu a fost reînființată, fiind aduse zece maici de la mănăstirea Sărăcinești - Vâlcea, stareță fiind monahia Fevronia Miclăuș[25].

În anul următor a fost ridicat actualul corp de chilii, cu atelierul de țesătorie, cusături și covoare în care lucrau viețuitoarele mănăstirii.

Decretul 410/1959 al autorităților comuniste a pus capăt vieții monahale la Jitianu, aici funcționând în continuare gospodăria anexă a Arhiepiscopiei Craiovei. Spațiul fostului atelier de covoare a fost ocupat de muzeul de artă bisericească și de colecția de carte veche ale Arhiepiscopiei Craiovei.

În anii 1988-1989, pictura a fost restaurată și completată de Dan Neamu, iar la 20 iulie 1989, biserica a fost resfințită de către ÎPS Nestor, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei. Cu această ocazie, biserica a primit un al doilea hram, Sf. Proroc Ilie Tesviteanul[26].

În anul 1992 Jitianu și-a redobândit statutul de mănăstire, iar în prezent are 9 viețuitori, stareț fiind Protosinghelul Nifon Văcăruș.

În biserică, pelerinii se pot închina la moaștele Sfinților Cuvioși Agapit, Avramie, Pimen și Prohor de la Pecerska, ale Sf. Sfințit Mucenic Luchian de la Pecerska, ale Sf. Alexie cel nebun pentru Hristos, ale Sf. Cuvioase Fevronia din Murom, ale Sf. Ierarh Ignatie Briancianinov, ale Sf. Cuvios Lavrentie de Cernigov și ale unui Sfânt cuvios mucenic din Muntele Sinai.

Sursa: wikipedia.org