O femeie, care obisnuia sa mearga la biserica si se credea cuvioasa, era tinuta de patima mandriei, dispretuindu-si semenii si indreptatindu-se in acestea prin cuvintele: "Dumnezeu singur imi ajunge, iar eu nu nadajduiesc spre om."
Dar Dumnezeu a vrut s-o tamaduiasca si i-a trimis o "doctorie" destul de amara.
Astfel, intr-o buna zi, pe cand se intorcea femeia de la biserica, trecand peste o punte, cazu in apa. Astfel stand lucrurile, incepu biata femeie sa strige dupa ajutor. Cum in preajma era ceva lume, un vecin ajunse imediat acolo, dar vazand cine este in apa, zise:
- De buna seama ca nu de ajutorul meu ai mata nevoie, caci mereu spui ca "Dumnezeu singur iti ajunge si in om nu nadajduiesti" - si pleca omul mai departe.
Ajunse la punte si barbatul ei.
Cand o vazu acesta pe femeia lui in apa, ii zise cu mahnire:
- Cred ca nu dupa ajutorul meu, al unui pacatos, strigi tu, femeie. Tu de buna seama asteapti vreun inger trimis de Dumnezeu ca sa te scoata. Cum mereu zici ca n-ai nevoie de ajutor omenesc, ma duc sa imi vad de treburi. Si pleca.
La putin timp, batran fiind si mergand anevoie, veni la punte si tatal ei. Acesta o ajuta cum putu el mai bine si cu greu o scoase afara din apa. Apoi, o intreba pe aceasta:
- Oare nu au trecut pe aici si alti oameni, ba chiar si barbatul tau ?
- Au trecut, tata, dar pe buna dreptate nu m-au ajutat. Eu, dispretuindu-i, totdeauna le spuneam: nu am nevoie de ajutorul oamenilor; in om nu-mi pun nadejdea, ci singur Dumnezeu imi este de ajuns.
Drept aceea, prin oameni lucreaza Dumnezeu, chiar daca omul nu are de fiecare data ochi sa vada aceasta.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.