Indiferent de răspunsul pe care îl dau cuiva la această întrebare, mereu primesc obiecţii. Fie că este „da”, fie că este „nu”, interlocutorii par mereu nemulţumiţi şi nedumeriţi. Într-un fel, îi înţeleg. Dar staţi. . . am spus fie „da”, fie „nu”?! Mă contrazic singur? Nu am o părere unitară? Ei, nu, desigur. Şi atunci? Ei bine, răspunsul chiar aşa este…şi „da”, şi „nu”. Depinde foarte mult de ce anume înţelegem prin „suflet”.
Termenul „suflet” este unul din acei termeni care cuprind arii foarte largi de acoperire semantica. E suficient să ne uităm în DEX (e şi online) şi vom găsi nu mai puţin de 7 sensuri principale. Dacă însă ne uităm atent la fiecare dintre acestea, vom observa că există chiar şi sub-categorii. De pildă, chiar primul sens face referire fie la psihic, fie la procesele acestuia, fie la caracteristicile lui. Dacă le mai punem şi pe celelalte şase, ne dăm foarte uşor seama că a defini, pe scurt, sufletul este (poate) tot atât de complicat ca a defini întreaga personalitate a cuiva într-un singur cuvânt.
Prin urmare, a răspunde corect la întrebarea „au animalele suflet?” presupune, înainte de toate, lămurirea corectă a chestiunii „ce înţelegem prin suflet?” Abia după ce definim bine, împreună cu interlocutorul, la ce ne referim prin „suflet”, putem trece la răspunsul final.
Precizare: e bine ca atunci când adresăm această întrebare cuiva, să ne gândim cu cine stăm de vorbă. Multitudinea de sensuri din DEX ne arată că un teolog poate înţelege „sufletul” altfel decât un psiholog, un literat sau un iubitor de animale. Viziunile fiind diferite, inevitabil să nu apară şi polemicile. Doar că, ştiţi cum se spune, fiecare înţelege ce vrea, nerezolvând polemica. Nici nu prea ai avea cum, deoarece din start mulţi comit această greşeală capitală: nu convin exact asupra a ce înţelegem prin suflet. E ca şi cum într-o cameră cu oameni de naţionalităţi diferite, oamenii care nu ştiu limba celuilalt ar încerca să converseze doar în limba proprie. Cine ar înţelege ceva?
Preot fiind, încerc să răspund la întrebarea din titlu din perspectivă creştin-ortodoxă, gândindu-mă că mulţi dintre cititori sunt de aceeaşi confesiune. Pentru că altfel, dacă vorbim despre semnificaţiile sufletului în religie, vom vedea că fiecare religie şi confesiune a avut o viziune proprie asupra acestui termen, iar DEX-ul ar părea minoritar…
În ortodoxie, prin „suflet” înţelegem „o substanţă reală, vie, imaterială (spirituală) şi nemuritoare”. Deşi are legătură cu trupul, „însufleţindu-l”, el transcende materialitatea trupului şi chiar se poate despărţi de acesta. Mai mult, sufletul omului provine de la Dumnezeu prin creaţie, aşa cum ne relatează primele capitole ale cărţii „Facerea”. Citind cu atenţie acolo, vom observa că prin „suflet” putem înţelegem două mari şi deosebite lucruri:
sufletul ca „suflare de viaţă”. Creaţia omului este descrisă prin versetul: „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”. Aici, sufletul este descris ca viaţă biologică, pe care desigur că o au şi animalele, cum citim în altă parte că animalele sunt „fiinţe vii” şi au în ele „suflare de viaţă”. Exact ca şi omul. De altfel, „suflet” provine din latinescul „suflitus”=suflare. sufletul ca şi „chip al lui Dumnezeu”. Când Dumnezeu îl face pe om, pe lângă suflarea de viaţă îi mai dă ceva, diferit de restul vietăţilor: Chipul Său. „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”. Mai mult, aflăm motivaţia pentru care face aceasta: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”. Prin urmare, „chipul lui Dumnezeu” desemnează acele calităţi care dau omului capacitatea de a fi un cârmuitor, „asemenea” lui Dumnezeu. Adică: raţiune, simţământ, voinţă şi toate celelalte, pe care DEX-ul le unifică sub sintagma „totalitatea proceselor afective, intelectuale şi voliţionale ale omului; psihic”. De altfel, în greacă, sufletul este tradus prin ψυχή (psyché). Este ceea ce ne face unici şi irepetabili, adică „persoane”. Observaţi cum, în această viziune asupra sufletului, termenul „suflet” este foarte legat de termenul „persoană”. Astfel, omul este icoana lui Dumnezeu.
Dacă tot am vorbit de capacitatea omului de a fi lider, remarc un moment relevant al Creaţiei pentru textul de faţă, dar şi pentru înţelegerea corectă a ce înseamnă un lider responsabil. Este vorba de momentul denumirii animalelor. Deşi creatorul tuturor era Dumnezeu şi avea tot dreptul ca El să denumească animalele, totuşi se întâmplă altfel: „Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice” Acest pasaj biblic arată ce fel de legătură există între om şi animal. Omul este stăpânul animalelor, se poate folosi de ele, dar să nu uite niciodată cine i le-a dat în stăpânire. De aceea, omenirea este responsabilă faţă de animale şi are datoria de a evita cele două extreme posibile: tratarea cu sălbăticie a animalelor sau considerarea lor drept „persoane non-umane”. Nu cred că instinctul şi reflexul animalic sunt suficiente pentru a defini o persoană, în sensul psihicului.
Pentru a nu se face confuzii între cele două înţelesuri ale „sufletului”, teologia a introdus un termen care să facă distincţia necesară: spirit (sau duh). Prin urmare, omul este şi „suflare de viaţă” dar şi „spirit”, pe câtă vreme animalele sunt doar „suflare de viaţă”. Din acest punct de vedere animalele nu au suflet.
O precizare interesată vine de la Sf. Maxim Mărturisitorul care, vorbind despre sufletul animalelor, spune aşa: „Sufletul are trei puteri: prima este cea prin care se hrăneşte şi creşte. A doua, cea a imaginaţiei şi a instinctelor, iar a treia este cea a inteligenţei şi raţiunii. Plantele se împărtăşesc numai de prima din aceste puteri, animalele din primele două, iar oamenii din toate trei” Precizarea este foarte utilă pentru că face distincţie între viaţa biologică, aplicabilă plantelor şi animalelor, şi instincte, care ţin doar de animalic.
Poate tocmai de aceea, în limbajul popular-religios, se spune despre cei ce trăiesc doar după instincte că se aseamănă „dobitoacelor” sau că se „îndobitocesc”. Chiar psalmistul David descrie fenomenul de instinctualizare a omului ca o cădere a acestuia din cinstea cu care Dumnezeu l-a înzestrat, de a-i purta „chipul” „Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.” (Psalm 48, 21),
Fac o paranteză. Deşi înţeles deseori peiorativ, apelativul „dobitocule” adresat unor semeni îşi are originea în animalitatea instinctelor. Există chiar şi un îndemn: „nu fii dobitoc”, De asemenea, există şi alţi termeni asemănători: „animalule”, porcule”, „maimuţoiule” „şobolanule” etc. dar nu recomand şi nu sunt adeptul folosirii lor, tocmai pentru că foarte uşor pot fi înţeleşi ca jigniri.
În concluzie, iată că dintr-o anumită perspectivă, animalele au suflet, iar din altă perspectivă, nu au. Depinde dacă privim latineşte (suflitus) sau greceşte (psyché).
(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)
Parintele Eugen Tanasescu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.