Credinţa Ortodoxă în înviere este total diferită de concepția filosofiei greceşti despre nemurire. Conform teoriei eleniste, sufletul omului este „nestricăcios” din firea sa, iar după eliberarea lui din legăturile trupului prin moarte, se crede că sufletul intră într-o „stare de nemurire”.

Sf. Ioan Damaschin afirmă despre învierea omului: „Iar când spunem înviere, spunem învierea corpurilor, deoarece învierea este starea de a doua a celui căzut. Sufletele, însă, pentru că sunt nemuritoare, cum vor învia? Dacă moartea se defineşte ca o despărţire a sufletului de corp, negreşit că învierea este iarăşi unirea sufletului şi a trupului și a doua stare a vieţuitoarei care s-a descompus şi a căzut. Prin urmare, însuşi corpul coruptibil și descompus, însuşi va învia incoruptibil. Căci nu este neputincios cel care la început a făcut corpul din ţarina pământului şi care s-a descompus și s-a întors iarăşi în pământul din care a fost luat, nu este neputincios să-l învieze din nou, potrivit hotărârii Creatorului” (Sf. Ioan Damaschin, „Dogmatica”, Edit. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 202).

Pentru lumea iudaică, credinţa în înviere a fost una dintre ideile fundamentale. Cu excepția saducheilor, care spun că nu este înviere, nici înger, nici duh (F.A. 23, 8), toţi iudeii credeau în învierea celor drepţi şi a celor nedrepţi pentru a fi judecaţi în vremurile din urmă. Acest fapt arată tocmai caracterul universal al acestei credinţe în lumea iudaică.

Cu toate acestea, „piatra de poticnire” a fost acceptarea învierii Mântuitorului, o persoană contemporană lor, care a trăit printre ei și pe care o știau. De aceea, atunci când apostolii au vestit învierea lui Iisus din Nazaret, adică a unui om pe care ei l-au condamnat la moarte pentru blasfemie, această propovăduire a fost luată drept nebunie.

Este o dovadă a faptului că această credinţă a izvorât din însuși evenimentul învierii, iar cauza care i-a dat naștere a fost tocmai confirmarea mesianităţii lui Iisus prin minunea învierii.

Credinţa noastră în biruința vieţii asupra morţii este legată de credinţa în Fiul lui Dumnezeu, deoarece numai puterea lui Iisus Hristos poate trezi morţii la viaţă.
Pentru evangheliști, pentru apostoli şi pentru primii propovăduitori ai credinţei creştine, învierea Domnului a fost un eveniment istoric incontestabil, dar cu conotații profund eshatologice. În acest fel, învierea a devenit „lege universală” pentru întreaga omenire.

Învierea Mântuitorului diferă total de celelalte învieri pe care Iisus le-a realizat în timpul vieţii Sale pământeşti, cum ar fi cea a fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi cea a lui Lazăr. În aceste cazuri este vorba de o revenire a omului la starea și lumea lui naturală de aici, supusă morţii.

Sfântul Lazăr a fost înviat, fiind o minune a lui Hristos vădită tuturor celor de față. Dar Lazăr a rămas supus morții trupești, și așa ar fi rămas dacă Mântuitorul nu învia.

Astfel, moartea lui Lazăr a fost marcată de stricăciune: „Iisus a zis: Ridicați piatra. Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi” (In. 11, 39).

Așa cum spune și Sf. Ioan Damaschin, nu a înviat „sufletul lipsit de trup, ci trupul împreună cu sufletul, și n-a înviat altul, ci însuşi acela care se stricase. Căci cum s-ar cunoaşte și cum s-ar crede învierea celui mort, dacă nu subzistă însuşirile caracteristice? Pe Lazăr l-a înviat pentru a dovedi Dumnezeirea Lui şi pentru a ne încredinţa de învierea Lui și de a noastră. Lazăr avea să se întoarcă iarăşi spre moarte, în al doilea loc, însuşi Domnul s-a făcut pârga învierii desăvârșite, care nu este supusă morţii” (Sf. Ioan Damaschin, „Dogmatica”, Edit. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 204).

În cazul Mântuitorului, trupul nu mai este supus descompunerii, ci avem un trup „în alt chip”, care înviază din mormânt.

„Căci trupul înviat nu e simplu readus la viaţă cum credeau evreii din acel timp, ci transformat. Învierea, după Pavel, nu este nici o simplă readucere în viaţă a trupului vechi, şi nici o creare a unui trup nou din nimic, ci o radicală prefacere a trupului muritor, printr-o lucrare creatoare săvârşită asupra trupului vechi” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Teologia dogmatică ortodoxă”, vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 75).

Acest adevăr este afirmat de Sf. Apostol Pavel: „Cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde și aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, Care va schimba la înfățișare trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Și supune Sieși toate” (Filip. 3, 20-21).

Hristos cel înviat este tot atât de real ca Cel dinainte de Sfintele Patimi, remarcându-se asemănarea corporală uimitoare a lui Iisus Înviat cu Cel Răstignit.

„Trupul înviat a suferit într-adevăr o transformare esențială, fiind transfigurat dumnezeiește, spiritualizat, deci Învierea nu e o simplă continuare a vieții trupului răstignit. E o altă ordine de viață, îndumnezeită, dar nu a aceluiași trup, cu aceeași identitate” (Pr. prof. dr. George Remete, „Dogmatica Ortodoxă”, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 252).

Deosebirea constă în faptul că după înviere, Iisus Hristos se găsește la un alt nivel existențial, deoarece trupul Său nu se mai află sub puterea morții, fiind îndumnezeit. Acest „trup al slavei” nu mai este supus nici spațiului și nici timpului, întrucât nu mai face parte dintr-o lume robită păcatului.

Datorită puterii Lui dumnezeiești, trupul înviat al Mântuitorului este „pnevmatizat”, devenind luminos și participând astfel la o realitate transcendentă spațiului nostru de trăire. Această „prefacere” este o „pnevmatizare” a trupului, un efect al lucrării celei mai intensive a Duhului Sfânt în trupul lui Hristos, care-i dă o transparenţă, îl face să iradieze lumină sau slavă (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Teologia dogmatică ortodoxă”, vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 75).

Despre această „pnevmatizare” a trupului vorbeşte Sf. Apostol Pavel: „Iar noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Co. 3, 18).

Totuși, datorită slăbiciunii omenești, Domnul Iisus Hristos se face accesibil simțurilor noastre și de aceea El poate fi văzut, auzit și chiar pipăit.

Prin Înviere, Fiul lui Dumnezeu deschide veșnicia dumnezeiasă, prin asumarea și transfigurarea firii noastre supuse morții, datorită păcatului.

Iisus Hristos S-a înviat pe Sine cu puterea Sa dumnezeiască, dăruind mântuire şi nemurire tuturor creştinilor care-L urmează întru iubire, pe calea Sfintei Cruci.

Învierea Domnului înseamnă biruința asupra morții, a păcatului şi a diavolului, precum și refacerea ființială a naturii omenești. Datorită învierii Mântuitorului, moartea devine o „poartă” spre Împărăţia lui Dumnezeu.

„Din acest punct de vedere creștinismul consideră moartea ca un eveniment necesar și universal. Dar explică această necesitate și universalitate a ei prin necesitatea împlinirii existenței umane în Dumnezeu cel transcendent. În această explicație moartea are sens, ba chiar e un eveniment prin care viața își găsește sensul. Moartea este prăpastia sau puntea universală de trecere spre o alta existență, spre existența veșnică. Din rostul acesta obiectiv al ei decurge și unul subiectiv. În general moartea dă sens și adâncime vieții noastre pământești, ajutând chiar prin aceasta la maturizarea spirituală și la mântuirea noastră” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Teologia dogmatică ortodoxă”, vol. 3, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, pp. 144-145).

Învierea Domnului nu a fost o revenire la viață a unui om „mort”, ci a însemnat biruința vieții asupra morții. Această biruință asupra morții este mai presus decât simpla întoarcere la viață.

Ea este o nouă naștere, care depășește înțelegerea noastră. Mântuitorul Iisus a murit cu adevărat pe cruce, dar nu ca un simplu om. Din această cauză, moartea Sa nu a fost spre stricăciune, deoarece ea a cuprins în sine lumina învierii. De aceea, învierea lui Hristos este „începătura” vieții veșnice, învierea fiind întotdeauna prezentă în moartea Lui.

Deși se cere și din partea noastră un efort duhovnicesc, totuși ridicarea la înălțimea unei astfel de trăiri depline nu o poate face decât Dumnezeu prin lucrarea Sa asupra ființei noastre.

Din momentul morții și a învierii Domnului, istoria intră în „perioada eshatologică”, iar creația începe să se transfigureze în Iisus Hristos Cel înviat.

Sorin Lungu