Cum trebuia să fie omul: să transforme prin luptă în virtuţi puterile sădite în natura sa bună
Multe fiind cele pe care Dumnezeu le-a dat deja oamenilor şi pe care le va da celor ce se luptă pentru păzirea celor date, lucrul de căpetenie şi care-l face mai mult decât celelalte pe om e faptul de a iubi curat pe Dumnezeu, de a vieţui cu raţiune, de a ne domina patimile şi de a nu avea nici un gust pentru orice păcat. A avea acest mod de comportare şi a fi cruţaţi de orice păcat e însă o putere pusă în noi dintru început: mai întâi, de a domina păcatul nu fără osteneli, ci luptând; apoi, după ce am arătat şi am realizat toate cele ce ţin de noi înşine, de a opri ostenelile, de a fi buni fără lupte şi de a rămâne fără de păcat, dobândind aceasta împreună cu nestricăciunea trupului.
Căci dacă am susţine că cele privitoare la om ar fi altfel, n-am putea salva raţiunea. Intrucât dacă natura noastră ar înclina spre păcat în aşa fel încât, chiar făcând şi meşteşugind noi toate, n-am putea rămâne cu desăvârşire curaţi de rănile care vin de aici, şi în acest mod răul ar fi de neclintit în noi, atunci, mai întâi, prin aceasta am fi mai răi decât cele necuvântătoare, în care nu e nimic rău, iar, mai apoi, ne-ar fi cu neputinţă să nu-L acuzăm pe Creatorul, pe de o parte, ca nefiind cu totul bun, ca Unul care ar fi lucrătorul unor lucruri rele, iar, pe de altă parte, ca Unul care nu cinsteşte peste tot dreptatea, întrucât cere de la noi ceea ce n-a pus în natura noastră şi ne judecă pronunţând condamnări pentru orice păcat fără să-l fi înarmat pe om împotriva oricărui păcat. Dacă însă ne-ar fi legat dintru început de faptele bune, astfel încât să fim buni fără să fi făcut noi înşine nimic, nici în acest mod n-ar fi fost cu putinţă să fim buni, pentru că n-am fi alergat noi înşine spre virtute şi bine, ci am fi fost târâţi spre ele pătimind binele mai degrabă decât facându-l.
Apoi la ce ne-ar mai folosi autonomia voinţei [autonomia gnomes], pe care am primit-o ca să fie prilej de laude şi cununi pentru noi, singurii care prin ea ne deosebim de cele purtate de natură şi umblăm noi înşine? De altfel nu ar fi fost un lucru cuvenit pentru Dumnezeu şi pentru cele de care El însuşi a socotit vrednică natura [umană], nici ca omul să nu înceteze vreodată luptele pentru virtute, ci să-l lase să lupte la nesfârşit, fără să cunoască nici un sfârşit al luptelor. Căci nimic n-ar fi fost atunci mai nenorocit decât omul, întrucât toate celelalte au un lucru spre care sunt purtate şi unde, când ajung, trebuie să-şi înceteze mişcarea. De aceea, e absolut necesar să credem, pe de o parte, că în natură a fost aşezată de Dumnezeu o putere împotriva oricărui păcat, iar, pe de altă parte, că noi trebuie să aducem în act această potenţă şi aşa, ajungând buni prin noi înşine, Dumnezeu, adăugând cele ce vin de la El însuşi, va desăvârşi atunci binele din noi şi va face să înceteze luptele şi sârguinţa. Căci pentru ce altceva avem nevoie de lupte, decât pentru ca păzindu-ne de răul vecin cu noi, cât timp virtutea din noi e nedesăvârşită, să stăm departe de cele contrare ei? Nu va mai fi însă nici o primejdie, nici vreo putere spre orice fel păcat, numai atunci când Dumnezeu, Binele cel mai desăvârşit, stăpânind toată pofta/do- rinţa noastră nu mai lasă în ea nimic gol de El însuşi.
Nicolae Cabasila
Fragment din cartea "Maica Domnului in teologia secolului XX si in spiritualitatea isihasta a secolului XIV", Editura Deisis
.jpg)
-
Indumnezeirea
Publicat in : Dogma -
Sfintirea si indumnezeirea omului
Publicat in : Dogma -
Teologia cosmosului si indumnezeirea omului
Publicat in : Dogma -
Recenzie: Pr. Lect. Univ. Dr. Constantin Necula - Indumnezeirea maidanului - pastoratia Bisericii in spatele blocurilor
Publicat in : Religie -
Mantuirea si indumnezeirea omului
Publicat in : Biserica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.