Despre patimi
O alta caracteristica a patimilor este ca in ele se manifesta o sete fara margini, care-si cauta astampararea, si nu si-o poate gasi. Blondel spune ca ele reprezinta setea dupa infinit a omului intoarsa intr-o directie in care nu-si poate afla satisfactia. Acelasi lucru il spune si Dostoievski.
De fapt, ceea ce spune Nil Ascetul despre stomac, ca devine prin lacomie o mare ce nu poate fi umpluta, se potriveste pentru orice patima.
Infinitatea aceasta pururea nesatisfacuta se datoreaza atat patimii in sine, cat si obiectelor cu care cauta sa se satisfaca. Obiectele pe care patimile le cauta nu pot sa le satisfaca, pentru ca ele sunt finite si, ca atare, nu corespund setei nemarginite a patimilor. Sau, cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, omul patimas se afla intr-o continua preocupare cu nimicul, caci cauta sa-si astampere setea infinita cu nimicul patimilor sale, o data ce obiectele pe care le inghit acelea se transforma in nimic, fiind prin firea lor reductibile la nimic. De fapt, patima are prin fire de-a face numai cu obiecte, iar pe acestea le cauta numai pentru ca pot fi complet sub stapanirea eu-ului, la discretia lui. Dar obiectele sunt prin firea lor finite, atat ca izvoare de satisfactie, cat si ca durata, trecand usor in neexistenta, prin consumare. Chiar cand patima are nevoie si de persoana umana pentru a se satisface, o reduce si pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede si foloseste din ea numai latura de obiect, scapandu-i adancurile indefinite ascunse in latura de subiect.
Iar setea infinita a patimilor in sine se explica prin faptul ca fiinta umana, avand o baza spirituala, are o tendinta spre infinit care se manifesta si in patimi; dar in patimi aceasta tendinta este intoarsa de la autenticul infinit, care este de ordin spiritual, spre lume, care da numai iluzia infinitului. Omul, fara sa fie el insusi infinit, nu numai ca este capabil, dar este si insetat de infinit si tocmai de aceea este capabil si insetat de Dumnezeu, adevaratul si singurul infinit. Este capabil si insetat de infinit nu in sensul ca ar fi in stare sa-l dobandeasca, sa-l absoarba in fiinta lui - caci atunci insasi fiinta umana ar deveni infinita, sau ar fi virtual infinita -, ci in sensul ca poate si trebuie sa se alimenteze spiritual din infinit si la infinit, cautand si putand sa traiasca intr-o continua comunicare cu el, intr-o participare la el. Dar omul n-a voit sa se multumeasca cu aceasta participare la infinit, ci a voit sa devina el insusi centrul infinitului, sau a crezut ca este un asemenea centru, lasandu-se amagit de setea dupa infinit a firii sale.
Neintelegand deci ca setea infinita a firii sale nu este o indicatie a infinitatii acestei firi, caci infinitul adevarat nu poate avea o sete, - ci numai un semn al capacitatii sale de comunicare cu infinitul, care nu este propriu firii sale -, fiinta umana, in loc sa se multumeasca de a ramane si de a progresa in comunicarea cu adevaratul infinit, a voit sa devina ea insasi infinitul, cautand sa absoarba in sine sau sa-si subordoneze tot ce se preta la aceasta relatie de subordine fata de sine, adica obiecte moarte, lucruri finite. In loc sa-si astampere setea de infinit cautand infinitul ca ceva deosebit de sine, prin gravitatia sa spre un centru caruia sa i se subordoneze a cautat sa adune toate in jurul sau, ca in jurul unui centru. Dar nefiind in sine un centru real, natura aceasta a sa s-a razbunat, facandu-l in realitate sa alerge tot el dupa lucruri, ba chiar robindu-l lor. Caci patima, ca fuga neostoita dupa lume, in loc sa fie o expresie a suveranitatii centrale a fiintei noastre, este mai degraba o forta care ne poarta fara voia ei, este semnul unei caderi a fiintei noastre intr-o accentuata stare de pasivitate.
Firea noastra, vrand-nevrand, tot trebuie sa-si manifeste tendinta dupa un centru in afara de ea. Prin patimi, centrul acesta a fost mutat de la Dumnezeu, la lume. Astfel, patimile sunt produsul unei porniri intortocheate ale firii, sau a unei firi care si-a pierdut tendinta simpla si rectilinie; in ea se intalnesc doua tendinte, sau o tendinta care nu poate merge pana la capat, ci se intoarce impotriva ei. Patima este un nod de contraziceri. Pe de o parte, ea este expresia unui egoism, vrand sa faca toate lucrurile sa graviteze in jurul sau; pe de alta, ea denota o transformare a lumii exclusiv intr-un centru de preocupari. Pe de o parte, patima este un produs al vointei de suveranitate egocentrica; pe de alta, este o forta care-l coboara pe om la starea unui obiect purtat incoace si incolo fara voia lui. Pe de o parte, ea cauta infinitul; pe de alta, se alege cu nimicul.
Spiritul, care este indefinit si capabil sa se umple de infinit si insetat de primirea lui in sine, in loc sa caute legatura cu spiritul infinit, cauta sa se umple cu obiecte finite si trecatoare, nealegandu-se cu nimic si setea lui ramanand mereu nesatisfacuta.
Patima este astfel ceva irational. Totul pe lume este rational, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, avand temeiul intr-o ratiune divina; numai patima este irationala. Suprema ei irationalitate se arata in faptul ca, desi omul patimas isi da seama tot mai mult ca lucrurile finite nu pot raspunde aspiratiei lui dupa infinit, iar aceasta constatare il umple de plictiseala si descurajare, totusi el continua sa se lase purtat in momentul urmator de patima sa egocentrica, de parca prin ea ar absorbi infinitul, nedandu-si seama ca infinitul adevarat este un spirit liber care nu poate fi absorbit fara voia sa, caci este subiect cu care trebuie sa intre in comuniune ca libertate, cu alta libertate. De pilda, lacomul stie ca nici o mancare nu-i va satisface vreodata lacomia, iar cel ce uraste simte ca semenul pe care il uraste nu-i poate stinge focul urii, chiar daca va fi consumat total de ea. Rational ar fi ca nici lacomul, nici cel ce uraste sa nu se lase chinuiti de aceste patimi. Dar nu o face nici unul, persistand in chinurile lor irationale.
Prin irationalitatea lor, prin caracterul lor amagitor, prin abaterea omului de la tinta sa adevarata, patimile tin fiinta umana intr-un intuneric de nestiinta. Prin lupta impotriva patimilor se urmareste, asadar, scaparea fiintei umane de nestiinta, intoarcerea ei spre adevarata infinitate a lui Dumnezeu, ca tinta a vietii sale, si eliberarea spiritului sau de sub robia lumii si de sub tirania pe care o reprezinta patimile. Acesta este sensul nepatimirii.
In vechea literatura duhovniceasca, patimile sunt socotite in numar de opt, sau, cand slava desarta este unita cu mandria, in numar de sapte. Acestea sunt: lacomia pantecelui, desfranarea, iubirea de arginti, mania sau ura, intristarea, trandavia, slava desarta si mandria. Ele coincid in fond cu cele sapte pacate capitale: lacomia, desfranarea, avaritia, mania, invidia, lenea si mandria, daca identificam invidia cu intristarea.
Unele dintre patimi sunt ale trupului, altele, ale sufletului. Dar stransa unitate dintre trup si suflet face ca patimile trupesti sa fie impletite cu cele sufletesti, sau sa se conditioneze reciproc. Scriitorii ascetici socotesc ca la cei mai tineri, lacomia pantecelui le produce pe toate celelalte. Caci ea pune in miscare pofta desfranarii, si amandoua acestea au nevoie de bani pentru a se satisface, iar cel ce se vede lipsit de obiectele care satisfac aceste trei patimi se intristeaza, precum daca vrea cineva sa i le rapeasca, sau sa puna mana pe ele inaintea lui, se manie. La cei mai in varsta insa, principala patima este mandria. De aceea, slava desarta si mandria pot fi si ele un efect al lacomiei si al avutiei adunate. Dar se poate intampla si cazul invers: din iubirea de slava si din mandrie sa caute omul avutie pentru a-si desfasura luxul, care-i aduce laudele oamenilor, si pentru a privi de sus la ceilalti; sau se intristeaza si se manie cand nu este destul de onorat.
Tocmai aceasta interconditionare a patimilor trupesti, pornite de la lacomia pantecelui, si a celor sufletesti, pornite de la mandrie, fac pe aceiasi scriitori duhovnicesti care au declarat lacomia pantecelui ca cea dintai patima, sa declare apoi "mandria, ca primul pui al diavolului". Caci poate fi cineva mandru si fara sa se fi indopat cu mancari, precum sunt destui asceti mandri pentru asceza lor. S-ar putea deci spune ca exista un indoit circuit, care duce de la lacomia pantecelui la toate patimile - inclusiv la cele sufletesti - si de la mandrie, iarasi, la aproape toate patimile, inclusiv la unele trupesti. Lacomia pantecelui si mandria reprezinta una si aceeasi sete egocentrica a omului, sub aspectul indoit al fiintei sale psiho-fizice. Exista o conditionare stransa intre biologic si spiritual, un domeniul influentand pe celalalt atat in decaderea, cat si in refacerea omului. Aici se deschide un vast camp de cercetare a amanuntelor interdependentei intre biologic si spiritual.
Atat lacomia, cat si mandria isi au radacina in iubirea egoista de sine, ca un absolut autonom si independent. "E clar, zice Sfantul Maxim Marturisitorul, ca cine poseda egoismul, poseda toate patimile". Iar egoismul reprezinta o rupere de Dumnezeu, ca centru, deosebit de mine, al existentei mele; si intrucat omul nu poate exista prin sine insusi oricat si-ar da aceasta iluzie, reprezinta o gravitatie spre lume.
Asadar, uitarea de Dumnezeu fiind ultima cauza a patimilor, tamaduirea de ele trebuie sa inceapa de la credinta, adica de la revenirea la o cat mai deasa pomenire a Lui. Prin aceasta, se va pune prima frana egoismului, ceea ce se va manifesta practic prin infranare in sens larg: infranarea poftelor trupesti si infranarea mandriei, prin smerenie. b) Subordonand spiritul fiintei noastre pornirilor inferioare, dar nereusind sa-l reduca cu totul la tacere, patimile produc o sfasiere si o dezordine in fiinta noastra si, prin aceasta, o slabire a ei. Dar ele nu au acest efect numai asupra subiectului lor. Ele produc o dezordine si in relatiile dintre subiectul lor si semenii lui. De multe ori, patima se intinde de la primul ei subiect inspre viata altuia. Lacomia unuia provoaca lacomia altuia, ca aparare a aceluia de lacomia primului. Aproape orice patima cauta sa reduca pe semeni la treapta inferioara a unor obiecte. Dar aceia cauta sa se apere, iar din aceasta aparare se naste o lupta, care adeseori nu se opreste la simpla aparare, ci merge la randul ei pana la tratarea celui dintai subiect al patimilor, ca obiect. Egoismul si ingustarea subiectului patimilor trezeste, prin aparare si revolta, egoismul, ingustarea si saracirea celorlalti. Patimasul nu-si dauneaza numai sie, ci si altora. Patimile au ca victime nu numai subiectul lor, ci si pe semenii lui. Patima nu-si manifesta efectul de slabire, de pustiire si de dezordine numai in cel patimas, ci si in ceilalti. Ea ii loveste pe aceia, si aceia reactioneaza de cele mai multe ori in acelasi fel. Desfranatul uzeaza de alte persoane ca de obiecte ale placerilor lui; dar prin acestea le face si pe acelea desfranate, care cauta la randul lor sa uzeze de alte persoane ca de obiecte.
Cel mandru trezeste prin imitatie, sau prin reactie, mandria in alte persoane; iar raporturile de mandrie ce se nasc astfel intre persoane sunt contrare raporturilor normale de armonie; comunitatea umana se faramiteaza. Membrii se devora intre ei ca reptilele, cum spune Sfantul Maxim.loobis. Toate patimile sunt opusul iubirii adevarate, singura care restabileste armonia normala intre oameni.
Astfel, patimile produc si intretin haosul intre oameni. De aceea Hristos, intemeind Biserica, urmareste prin ea restabilirea unitatii sau sobornicitatii umane. Dar restabilirea aceasta nu este posibila fara slabirea patimilor in ei.
O metoda a curatirii de patimi este atat infranarea de la patimi a celui ce obisnuia sa fie subiectul prim al lor in raport cu ceilalti, cat si retinerea celorlalti de a raspunde prin patimile lor, rabdand si persistand in a iubi pe cei ce se comporta fata de ei in chip patimas. Aceasta ii fereste nu numai pe ei de molipsirea de patimi, ci are efect tamaduitor si asupra celor ce vor sa-i faca victimele patimilor lor, precum opreste deteriorarea si mai accentuata a relatiilor dintre membrii comunitatii umane. De aceea ne-a poruncit Iisus sa nu raspundem raului cu rau, ci sa iubim si pe vrajmasii nostri. Sfantul Isaac Sirul spune: Tu deosebi pe cel vrednic de cel nevrednic, ci sa-ti fie toti egal de buni, caci in felul acesta vei putea atrage si pe cei nevrednici la bine" (Cuv. 23). Sau: "Sileste-te, cand intalnesti pe aproapele tau, sa-l cinstesti peste masura lui. Saruta-i mainile si picioarele si tine-i mainile pe ochii tai, si lauda-l si pentru cele ce nu le are". "Iubeste-i pe pacatosi si nu-i dispretui pentru greselile lor". "Prin aceasta si prin unele ca acestea ii atragi la bine" (Cuv. 6). Precum iubirea leaga pe oameni, asa patimile destrama legaturile dintre ei. Ele sunt fermentul dezordinii launtrice si interpersonale. Ele sunt zidul ingrosat pus intre noi si Dumnezeu, ceata asezata pe transparenta lui Dumnezeu pentru firea noastra, facuta transparenta pentru Dumnezeu.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.