Filmul meu

Chiar şi în mănăstire fiind, eu tot „lucram” la filmele mele şi adesea regretam că nu aveam cu mine o cameră.

Acum nu voi putea arăta nimănui cum se îndreaptă într-o linişte desăvârşită umbrele negre ale monahilor spre rugăciunea de dimineaţă, însoţind zorii abia zărindu-se ai zilei. Nimeni nu va vedea cum discută despre teologie marii duhovnici în anticamera saunei mănăstireşti. Sau felul în care părintele Zenon amestecă creta cu clei, pentru a face gletul icoanei. Era o acţiune care te vrăjea complet.

Pe urmă fraţii grunduiau plăcile de lemn, le uscau atârnându-le în crengile înflorite ale merilor, aşa încât dreptunghiurile albe acopereau tot dealul. Nu voi putea arăta procesul de naştere a unei icoane, începând cu amestecarea culorilor şi contemplarea tăcută a lemnului curat, până la apariţia pe acesta a unui desen, a aurului şi culorii; nu voi putea reda în cuvinte chipul care apare pe icoană şi privirea vie a acestuia. De acolo, din altă lume.

Sunt unele lucruri care nu pot fi povestite, ci doar arătate. Pentru aceasta există arta filmului, care cuprinde imaginile trecătoare ale timpului fugar.

Sigur, am putea angaja nişte actori, să punem lumini, să punem ceva în scenă. Dar toate acestea nu vor fi exact ceea ce trebuie. Pe deasupra, astăzi nimeni nu are nevoie de un asemenea film. Oamenii vor să vadă cât mai mult sânge, bătaie, emoţii puternice, patimi primitive şi arzătoare. Au nevoie de mişcare exterioară, de mişcarea rapidă a cadrelor şi evenimentelor, nu de afundarea înăuntrul inimii şi al conştiinţei. Omenirea s-a obişnuit să trăiască viaţa în afară, în exterior; s-a dezvăţat să contemple cele ale inimii, să se afunde înlăuntrul propriului eu. Insă cele mai importante lucruri le poţi vedea doar oprind caruselul vieţii. Poţi auzi ce este important doar în linişte deplină şi în adâncul propriei tale inimi.

M-am resemnat de mult la gândul că nu voi putea filma niciodată un asemenea film.

Derulez, în schimb, în memorie, evenimentele vieţii mele ca pe un film şi ascult tăcerea cu multe înţelesuri a peşterilor şi a dealului sfânt din mănăstire. Mă uit în ochii neţărmuriţi ai marilor duhovnici, pe care i-am întâlnit în cale. Meditez îndelung la cuvintele lor simple, dar deosebit de înţelepte, care mă ajută în cele mai grele momente ale vieţii. Acest film va rămâne întotdeauna şi va pleca împreună cu mine. Nimeni nu-l va vedea vreodată. Din păcate sau din fericire.

Atunci însă, în anul 1990, când revenisem din mănăstire în măreţul oraş al lui Petru, am fost angajat imediat la unul dintre studiourile cinematografice...

Supărarea mitropolitului

Impreună cu regizorul Dima Delov, ne-am apucat să facem un film după jurnalul părintelui Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în Hristos. Era o sarcină foarte grea să ecranizezi prorociile şi vedeniile unui om sfânt, folosind cronica evenimentelor secolului al XX-lea, arhiva foto a părintelui Ioan, care, din fericire, era foarte ofertantă, precum şi cadre din actualitatea noastră, când se dărâma Uniunea Sovietică şi societatea cunoştea o decadenţă nemaiîntâlnită. înţeleseserăm că multe dintre prorociile părintelui Ioan se potriveau cu ceea ce vedeam în jurul nostru, ca şi cum ar fi fost spuse pentru noi. De fapt, cuvântul viu prin aceea se şi distinge de cuvintele obişnuite, că vorbeşte direct sufletului omenesc şi de aceea el este oricând actual.

Făcând o mică dezvăluire, voi spune că nu am reuşit să întruchipăm totul în film, dar am încercat din răsputeri să găsim un altfel de limbaj cinematografic, considerând că despre lumea duhovnicească trebuie să povesteşti prin alte cuvinte şi mijloace.

Am căutat multă vreme un actor care să lectureze spusele părintelui Ioan. Era un lucru foarte important, pentru că dramaturgia peliculei nu era construită pe imagini, ci pe textul din spatele cadrelor. In sfârşit, am ajuns la concluzia că nici un artist nu va putea reda adâncimea şi însufleţirea cuvântului sfânt sau că cititorul ideal pentru aceste cuvinte ar fi fost părintele Ioan Krestiankin. Dar de unde să-l iei? Părintele Ioan cu siguranţă nu ar fi venit la Lenfilm ca să lectureze nişte pasaje şi cred că nici în mănăstire nu ar fi făcut asta.

Am decis atunci să-l invităm pe Mitropolitul Ioan Sâcev să citească. Acesta fusese numit de curând mitropolit al Leningradului. Il iubeam şi îl respectam, iar vocea lui era potrivită şi ar fi înţeles şi despre ce este vorba.

Zis şi făcut... Pe atunci era o vreme când toţi arhiereii, inclusiv patriarhul, erau foarte accesibili. Am mers la centrul eparhial şi i-am transmis arhiereului, prin secretar, textele noastre şi rugămintea de a le lectura. Ne-a răspuns destul de repede şi ne-a stabilit o audienţă. Am luat magnetofonul, pentru a înregistra o probă, şi ne-am îndreptat spre reşedinţa mitropolitană.

Din câte ţin minte, vlădica a citit textul minunat, foarte simplu şi cu înţeles, dar problema consta în altceva: avea dicţie nepotrivită şi aproape jumătate dintre sunetele pe care le rostea erau greu de înţeles. Pentru film acest lucru însemna o catastrofă, cu atât mai mult cu cât noi voiam să subliniem subiectul anume prin text.

Am stat multă vreme pe gânduri şi, după discuţii şi căutări, am ajuns la concluzia că e cel mai bine să-l înregistrăm pe părintele Vasile Ermakov. Nu aveam alte variante.

Spre mirarea noastră, acesta a şi fost de acord imediat. A citit textul în felul lui, nu chiar aşa cum ne-am fi aşteptat noi. Astfel, ultimul fragment din cuvintele părintelui Ioan: „Ştiu la Cine mă voi duce odată cu moartea mea...” - a sunat foarte luminos, chiar vesel. Oricât am încercat noi să-l convingem să dea o notă de dramatism lecturii, pentru că era vorba despre moarte, el a refuzat categoric şi, în reluările înregistrărilor, a citit şi mai luminos.

- Nu înţelegeţi nimic din toate acestea! - ne spunea el.

Şi avea dreptate.

Atunci când am ataşat sunetul imaginii, filmul a înviat, pur şi simplu, prinzând o viaţă aparte. Nici nu era nevoie de muzică prea multă pentru a lipi fragmentele. Chiar şi astăzi nu-mi dau seama cine ar fi fost mai potrivit pentru lectura textului din film.

La prima proiectare a filmului care era dejapregătit pentru difuzare l-am invitat, printre alţii, şi pe vlădica Ioan, care a venit, s-a uitat cu atenţie şi a spus un pic necăjit:

- Uite că n-aţi reuşit să transmiteţi duhul părintelui Ioan. Eu aş fi citit mai bine!

Apoi a adăugat oarecum mustrător că se pregătise foarte mult pentru lecturarea textului şi repetase în multe rânduri, ca să iasă bine. Ne era ruşine de situaţia creată, mai ales că nu i-am spus că nu vom alege vocea lui până la urmă. Cred, totuşi, că ne-a iertat, pentru că era un om foarte bun la inimă.

O temă nouă

Vreau să vă spun câteva cuvinte despre studioul în care au fost turnate primele filme creştine din Uniunea Sovietică. Era Lennaucifilm. După cum îi spune şi numele, acest studio trebuia să facă propagandă ideilor ştiinţifice, care să fie neapărat opuse opiniilor religioase. Insă de la începutul anilor ’80 au venit la studio să lucreze mulţi oameni tineri şi talentaţi, care erau credincioşi ortodocşi practicanţi. Toţi erau prietenii şi foştii mei colegi de facultate: Dima Delov, Saşa Karpuşev, Saşa Sidelnikov. Ii mai adaug aici pe cei care deja lucrau în studio: V. Gurkalenko, V. Matveeva, V. Ceaghinski, L. Nikitina, B. Makarov, Misa Konovalciuk şi Serioja Selianov, care erau redactori şi ne luau apărarea la şedinţele de redacţie. Au mai fost operatorii S. Levaşov, V. Petuhov şi alţii, ca să puteţi înţelege că era un grup puternic de oameni, care voiau să facă şi altceva.

In fişa postului lor intra realizarea de filme pe diferite teme ştiinţifice, aşa-numitele „şuruburi înfipte în roşii”. Dar în fiecare film apăreau semne pentru cunoscători: fie un cadru cu o biserică, fie o cântare pe glasul al şaselea, fie sunetul clopotelor unei catedrale. Aşa a început totul...

La sfârşitul anilor ’80 a început însă o desfătare a sufletului. Dima Delov a realizat „Ziua pomenirii” despre Mănăstirea Valaam şi „Părintele” despre părintele Ioan din Kronstadt. Saşa Sidelnikov a realizat filmul „Schimbarea la faţă” - un soi de saga despre Nordul Rusiei. Saşa Karpuşev a făcut filmul „Alexandru Nevski”. Şi lista filmelor creştine ar putea continua.

Toate acestea se făceau în acelaşi timp, şi în fiecare birou de montaj se puteau auzi cântări bisericeşti şi sunete de clopote. La fiecare colţ erau dispute despre ce înseamnă filmul creştin şi cum trebuie făcut acesta. Era un adevărat laborator de creaţie, în care se năştea, după părerea mea, o cinematografie puternică şi originală.

Păcat că nu s-a dezvoltat ulterior! In parte, aceasta s-a datorat şi timpurilor, pentru că Lennaucifilm a încetat să mai existe. Va- lera Ceaghinski şi Saşa Sidelnikov au fost ucişi, iar Saşa Karpuşev a murit absurd. Alţii au părăsit lumea cinematografiei sau au plecat din ţară.

De atunci, în aproape un sfert de veac, am văzut la diferite festivaluri multe aşa-numite filme „ortodoxe”. Numai că acestea nu se pot compara cu nivelul de măiestrie, căutare şi înţelegere al celor din anii ’80, care se turnau la Lennaucifilm.

Strugurii

Intr-o noapte, părintele Victor Piankov (care acum este episcop pensionar în SUA) l-a sunat pe Dima Delov. Părintele era un apropiat al Patriarhului Alexie Ridigher. El i-a spus lui Dima că Patriarhia a comandat un film despre nou-alesul patriarh al Moscovei. Cineaştii sunt băieţi buni, dar neobişnuiţi cu Biserica. Mergeau pas cu pas lângă patriarh şi filmau totul, fără să aleagă. Toate încercările de a înţelege dacă exista un scenariu sau o idee a filmului au primit un răspuns negativ. De aceea era nevoie urgentă de un scenarist, care să ştie ce înseamnă viaţa bisericească şi care să-i dirijeze pe cineaşti. Dima m-a recomandat pe mine şi aşa am ajuns în acel proiect interesant.

Am văzut în câteva zile materialul filmat. Erau multe lucruri bune, mai ales alegerea patriarhului. Dar când ajungeam la slujbe, totul se schimba. De exemplu, din Liturghie era filmat doar momentul în care patriarhul se întoarce cu faţa spre popor şi spune: „Doamne, caută din cer şi vezi, şi cercetează via aceasta, pe care a sădit-o dreapta Ta!”

Aceste cuvinte au fost filmate la toate slujbele: la Moscova, la Petersburg, la Poceaev, în Siberia, adică peste tot unde slujise patriarhul. Intr-un cuvânt, adunaseră foarte multe coşuri din cei mai buni struguri.

La întrebarea mea: „De ce s-a făcut aşa?” - regizorul, Saşa Mironov, care a murit între timp, a răspuns: „Pentru că tot timpul patriarhul stătea cu spatele la popor, iar în altar nu ne lasă să filmăm.”

Atunci mi-a venit o idee: dar oare trebuie neapărat să filmezi slujbe pentru un astfel de documentar? Pentru că acest moment este unul foarte delicat, atât pentru slujitori, cât şi pentru credincioşi. De exemplu, şi astăzi sunt consternat de faptul că unii filmează părţile centrale ale Liturghiei sau împărtăşaniei şi le arată în prim-plan. Mi se pare că este ceva indecent în această practică, ca şi cum s-ar intra cu bocancii în sufletul omului.

Am decis atunci să nu filmăm slujbele, ci doar evenimentele care au loc în afara altarului. I-am scris patriarhului, apoi ne-am întâlnit cu el şi i-am explicat totul mai amănunţit. El ne-a binecuvântat cu ambele mâini, aşa cum face arhiereul, să continuăm filmările.

Vladimir Scerbinin

Inima zdrobita. Destinul unui tata; Editura Sophia

Cumpara cartea: "Inima zdrobita. Destinul unui tata"

• Acatistul Maicii Domnului - Icoana Sporirea Mintii
  Publicat in : Acatiste
• Acatistul Maicii Domnului - La icoana Plangatoare de la Boian
  Publicat in : Acatiste
• Icoana, deosebirea intre ea si idol
  Publicat in : Dogma
• Icoana Schimbarii la Fata
  Publicat in : Schimbarea la Fata
• Icoana in lumea de astazi
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: