Familia astazi - un apostolat dificil

Familia astazi - un apostolat dificil Mareste imaginea.

FAMILIA ASTĂZI - UN APOSTOLAT DIFICIL

În toate articolele mele am arătat că unele provocări vin chiar din interiorul familiilor, care au căzut victime unor modele de convieţuire umană ce tind să fie impuse de societate ca tipuri de familie, “nefiind de fapt nici modele şi nici familii”. Alte provocări sunt determinate de secularizarea societăţii, sunt de natură antropologică, filozofică: elimină orice referire la Dumnezeu şi la creaţie şi proclamă completa autonomie a fiinţei umane. Există, de asemenea, provocări de natură politică – legile injuste votate de unele parlamente cu privire la legalizarea avortului, eutanasiei, familiilor de facto, inclusiv homosexuale, cercetărilor asupra embrionilor -, viaţa umană devenind un simplu obiect de laborator.

Familia a devenit o instituţie fragilă, datorită mentalităţii permisive asupra divorţului sau a formelor de convieţuire fără angajamentul căsătoriei, datorită omologării familiilor de facto printre care şi cele homosexuale care pretind, în plus, “dreptul” de a adopta copii; datorită închiderii în faţa vieţii (prin contracepţie şi avort) .

Statul tinde să exileze familia în sfera privată, abordând-o nu ca un subiect de drept ci tratând separat membrii săi într-o perspectivă asistenţială. Această politică de ajutor social nu trebuie să se substituie justei retribuţii pentru serviciile pe care familia le aduce statului. S-ar ajunge la situaţia de a ignora asemenea servicii şi de a penaliza în mod indirect familiile care au mai mult de doi copii şi care asigură, de fapt reînnoirea generaţională.

Apoi există provocările grave la adresa vieţii umane: practicarea contracepţiei, pe fundalul concepţiei hedoniste asupra existenţei şi cu consecinţe grave privind îmbătrânirea populaţiei, cercul vicios: contracepţie-avort-procreaţie artificială, eutanasia, manipularea embrionilor.

În societatea românească, dacă ar fi să definim cu un termen general dificultatea apostolatului familiei, acest termen ar fi: slaba reacţie.

Multă vreme a existat convingerea că slaba reacţie din partea familiilor, de implicare ca protagoniste a acţiunilor în favoarea lor, se datorează unei mentalităţi de tip asistenţial, moştenită de la regimul comunist.

Fără a nega această realitate, am surprins însă, în evoluţia societăţii româneşti în anii care s-au derulat de la prăbuşirea regimului comunist, cauze mult mai profunde – şi mai grave – care explică această lipsă de reacţie, şi care configurează o realitate relativ nouă a familiei în România, şi anume starea de singurătate: singurătate în faţa aceloraşi ameninţări, ale “civilizaţiei morţii”, care planează şi asupra familiilor noastre, ca pretutindeni în lume.

Singurătatea familiei, desigur, este mai complexă decât aceea a individului şi după cum pe seama singurătăţii individuale s-a construit o întreagă literatură de specialitate, filozofică, teologică, psihologică, sociologică etc - tot astfel, singurătatea familiei trebuie analizată cu toată singurătatea, pentru că familia singură şi-a pierdut atât sensul existenţei cât şi libertatea. Fenomenul implică şi realităţi de ordin practic, care cer o reinterpretare a abordării familiei – din punct de vedere social, economic, cultural – dar şi din perspectiva care ne interesează pe noi, şi anume cea pastorală. O autentică pastorală a familiei nu se poate realiza decât cu participarea ei responsabilă, angajată, într-o permanentă colaborare cu harul şi tăria credinţei fecundă, dătătoare de sens.

Multe dintre greutăţile şi blocajele întâmpinate sunt legate de fenomenul singurătăţii, marginalizării, abandonului îndelungat al familiei în impasul propriu.

Desigur, observăm, de la început, că însingurarea, consecinţă a mentalităţii individualiste este o maladie generală, a epocii, deci am putea spune că s-a abătut asupra familiei ca o agresiune exterioară implacabilă.

Dar este în acelaşi timp şi o maladie interioară, cauzată de limite şi deficienţe în rezistenţa la presiunile alienante ale mediului social, până la starea extremă, a celei mai dezolante singurătăţi, a pierderii credinţei. Starea aceasta este proiectată asupra familiei de societatea autosuficienţei umane, care l-a eliminat pe Dumnezeu din existenţă.

Fenomenul singurătăţii familiei este determinat, pe plan social, de două tipuri de presiuni: instituţională şi materială.

Presiunea instituţională este efectul culturii dominante, “cultura unică”, ce impune în mod arbitrar “modele” de viaţă ascultând de criterii străine adevărului antropologic al fiinţei umane şi realităţii familiei bazate pe căsătorie. Familia este “interpelată” pe plan social nu în adevărul ei, ca unitate de persoane într-o comuniune specifică, ci în mod parţial, prin membrii ei: bărbatul, femeia, copilul nu sunt consideraţi ca soţ, soţie, fiu. Şi poate cea mai pertinentă formulă a acestui tip de abordare este cea juridică, în baza căreia se justifică divorţul, aici nu familia fiind subiect de drept, ci membrii ei, consideraţi separat, fiind deliberată nu cauza binelui familiei respective, ci cauze individuale ale membrilor ei desprinşi de contextul familial.

Paternitatea şi maternitatea sunt reduse astfel la simplul “drept la copil”.

Acest exerciţiu de mentalitate, individualist, continuă să producă însingurare. Societatea românească, aflată încă în tranziţie, se adaptează noilor criterii cheltuind din ce în ce mai mult bugetul de timp al familiei, rezervat, în mod tradiţional, educării copiilor, investiţiei salariilor, preocupărilor specifice vârstelor, ocupaţiilor de timp liber. Este de meditat, de exemplu, asupra luptei care trebuie dusă în multe situaţii pentru a apăra duminica – ziua Domnului, zi “privată” a familiei.

Mentalitatea dominantă ajunge să îngreuneze viaţa familiilor care încă nu s-au supus acestor presiuni. Şi iarăşi, şi de data aceasta, familiile luptă singure.

Familia se manifestă printr-un drum de viaţă, care se construieşte prin opţiuni, deliberări, soluţii. E din ce în ce mai greu ca aceste instrumente ale vieţii de familie să rămână “proprietate exclusivă”, cum ar fi normal, fiecare familie având unicitatea ei. Soluţiile, opţiunile, deliberările din care este alcătuit drumul de viaţă al unei familii au avut, cu trecerea anilor din urmă, un spaţiu propriu din ce în ce mai restrâns, câştigând în schimb teren “oferta” prestabilită, construită pe criterii de piaţă, de consum. În această ofertă este strecurat un stil de viaţă străin de valorile spirituale, valori care definesc şi unesc, de fapt, familia; mai mult, încep să fie impuse tot ca modele de familie, convieţuiri aleatorii.

Din păcate, familiile sunt singure în faţa acestei agresiuni. Solidarizarea este o practică pierdută prin ingineria socială a comunismului, iar cauza familiei nu poate fi apărată din afara familiei. Dacă până acum familia a fost cea care a determinat un stil de viaţă, de acum înainte stilul de viaţă este impus familiei. Rezistenţa – dacă motivaţia ei nu s-a pierdut din mentalitatea generală – este în schimb din ce în ce mai slabă, deşi costurile stilului de viaţă impus de cultura dominantă sunt foarte ridicate, iar cea care le suportă este familia însăşi.

Astfel, bugetul de timp al vieţuirii în familie şi în ipostaze de împărtăşire cu alte familii a devenit din ce în ce mai redus, familia este astfel mai greu abordabilă, s-a însingurat, în interior şi în exteriorul ei.

Al doilea tip de presiune, de ordin material, a dus în ultima vreme la situaţii alarmante.

În timpul comunismului situaţia materială a familiilor, deosebit de precară, a generat un tip de consumism, al dorinţei, mai insidios, mai periculos decât cel al supraabundenţei. La noi s-a trăit în această dimensiune a mizeriei, căreia în parte i s-a rezistat datorită credinţei, datorită spiritului religios. De aceea, după descătuşarea pieţei de consum, prin eliberarea de totalitarismul comunist, rezistenţa spirituală a fost pusă la grea încercare. Există însă un nivel al sărăciei, şi anume mizeria, care atacă spiritul.

Atunci când sărăcia depăşeşte limitele umane de rezistenţă, atentând în mod brutal la forme elementare de demnitate, ea este un real pericol. Atât lupta împotriva sărăciei, cât şi marginalizarea socială, abandonarea familiilor pauperizate, sunt situaţii care generează o formă de singurătate cu consecinţe grave pe plan social. Noi le cunoaştem, începând de la manipularea sărăciei în “industria” cerşetoriei, până la traficul de persoane şi alte fenomene antisociale. Desigur, acestea sunt situaţii extreme.

Dar ele contribuie la cimentarea unei mentalităţi, aceea a “fatalităţii” sărăciei ce împinge la căutarea unor soluţii de singurătate, determinată de abandonul familiilor de către societate.

Un asemenea tip de singurătate în care familia este abandonată, nu găseşte apărare, siguranţă, perspective, îl trăim noi astăzi, prin fenomenul masiv al “soluţiilor individuale”: exodul tinerilor şi migraţia în Occident.

Dificultatea apostolatului, în pastoraţia familiei, în România, porneşte tocmai de la această noutate, a singurătăţii familiilor. Spre deosebire de singurătatea persoanei, singurătatea familiilor aduce cu sine greutatea obiectivă a solidarizării, căci bugetul de timp şi de opţiuni este gestionat din afara lor, de mecanismul social.

Spre deosebire de persoana vulnerabilă prin traiul mizer, marginalizată, familia care trăieşte în mizerie, familia marginalizată este supusă pe termen mai lung dependenţei asistenţiale şi pentru că în societatea actuală saltul de la o stare socială la alta întâmpină multe obstacole, ajunge să se complacă în ipostaza aceasta marginală, fiind purtătoarea unei mentalităţi dezangajante.

În societatea românească, Biserica este o autoritate importantă. De aceea, familiile îşi caută sprijin aici şi pot găsi o primă şcoală de viaţă solidară, pentru un apostolat matur.

Societatea ortodoxă beneficiază de un patrimoniu spiritual şi de cateheză destinate familiei deosebit de bogat. Datorită deschiderii ecumenice care s-a produs în ultimii ani, am putut constata că aceste valori Biserica Ortodoxă a avut posibilitatea să le împărtăşească în cercuri mai largi şi că a existat receptivitate. Realitatea familiilor mixte implică o complexitate a apostolatului şi atrage după sine un simţ al comunicării mai intens şi mai bogat. Noi am observat că experienţa creşterii împreună a familiilor, care îşi împărtăşesc problemele specifice a fost cea mai eficientă modalitate de vindecare a familiei de propria ei singurătate şi de urmele rănilor. Dificultăţile de comunicare cu familia singură pot fi depăşite printr-o acţiune perseverentă, de ordin spiritual. Este ca o primă convertire, ca o trecere de la pasivitate spre responsabilizare. Pe acest teren, cateheza trăită în registrul provocărilor pe care le ridică actualitatea este o cale sigură a maturizării familiei.

Este dificilă calea de “întoarcere”, în care familia singură trebuie însoţită spre redescoperirea sensului ei propriu, zestrei pe care o poartă, redescoperirea libertăţii autentice. Este o cateheză delicată, condusă prin filtrul personal, adică prin acea implicare, prin trezirea capacităţii de reacţie de care vorbeam la început. Se descoperă astfel, în faţa familiilor întoarse din înstrăinare, bogăţia inepuizabilă de sens a vieţii de familie, care aşteaptă să fie contemplată şi aprofundată, ca un exerciţiu de maturizare.

Această bogăţie de sensuri pastorale s-ar aşterne în faţa noastră printr-o simplă enumerare tematică a conţinutului catehetic ca însoţire permanentă, de la vârsta tânără, a copilăriei şi adolescenţei, până la pregătirea pentru căsătorie, apoi însoţirea cuplurilor mai departe. Valoarea castităţii, a fidelităţii conjugale, rugăciunea în familie şi educarea credinţei, sfinţirea proprie în contextul vieţii de familie, procrearea responsabilă, mijloacele naturale de reglementare a fertilităţii, familia şi rostul vârstelor, familia ca instanţă pedagogică, familia ca loc predilect de educare a virtuţilor, libertatea autentică, dublată de responsabilitate, părinţii- primii educatori ai fiilor medierea familială, gestionarea bunurilor, familia şi mijloacele de comunicare, grija însoţirii familiilor cu probleme, a soţilor despărţiţi, a celor divorţaţi şi recăsătoriţi, a familiilor marcate de vicii (alcool, droguri etc), a familiilor cu handicapaţi. Familia şi cunoaşterea propriilor resurse de regenerare şi de creştere, indisolubilitatea căsătoriei, familia ca sanctuar al vieţii, redescoperirea paternităţii şi maternităţii – toate aceste realităţi contemplate în cateheza familiei nu pot fi transmise în mod pasiv.

De aceea, principala problemă este aceea a trezirii motivaţiei participative, o chestiune de credinţă, un apostolat delicat – cum spuneam mai înainte. Cateheza lipsită de acest fundament spiritual nu oferă răspunsuri suficiente la complicatele probleme personale din ziua de azi. Un sondaj recent arăta că esenţial în această privinţă, pentru tineri, este posibilitatea însoţirii spirituale, a îndrumătorului de conştiinţă, provenit frecvent din mediul călugăresc.

Familia, în societatea românească, nu este considerată un partener social, pentru că în primul rând ea însăşi nu se consideră astfel.. Interesele familiei sunt doar un subiect electoral, iar familiile nu sunt conştiente de forţa pe care o reprezintă şi nici nu pot fi conştiente, pentru că lipsesc atât exerciţiul solidarizării cât şi conştiinţa valorii familiei întemeiată pe căsătorie, vocaţie, mister, dăruire, realitate divino-umană, celulă de bază a societăţii..

Distanţa dintre societatea noastră şi cea occidentală (la care privesc cu nostalgie românii) este mare în privinţa aceasta. Demersul intens al organizaţiilor de apostolat al familiei este, în Europa, cel al solidarizării pentru recunoaşterea, în viitorul unificării, a valorilor creştine pe care s-a structurat istoria continentului, valori care edifică o civilizaţie a vieţii şi apără familia. Bătălia actuală – dificilă dar angajantă -este, după cum se ştie, pentru ca în Constituţia europeană să fie înscrise valorile creştine, printre care şi aceea a familiei tradiţionale, căci “societatea îşi datorează supravieţuirea tocmai familiei bazate pe căsătorie”.

Pastorala familiei ce iradiază din centrul Bisericii Ortodoxe privesc, “protejarea şi promovarea demnităţii căsătoriei, ca fundament al familiei, precum şi soliditatea societăţii a cărei parte constitutivă este familia.” Scopul bisericii este de asemenea, acela de “a lumina acţiunea oamenilor politici, pentru care indică liniile de conduită conforme conştiinţei creştine atunci când se vor confrunta cu proiecte de lege privind această problematică”.

Mişcarea solidară a familiilor, în tradiţia participării la decizia socială, pe baza principiului subsidiarităţii, având un patrimoniu de cultură a dialogului social, implică un apostolat matur al laicilor.

Este o luptă dificilă, cu structurile secularizate ale societăţii, dar şi cu elemente de limbaj impuse, ce denaturează sensul însuşi al noţiunilor de bază care se află în discuţie, în apărarea vieţii şi a familiei, de natură etică, antropologică, politică, de exemplu, termeni ca: “sănătate reproductivă” (în loc de contraceptie), “gender” (gen feminin şi masculin, dar expresia este folosită ca armă a feminismului) etc:

Pentru această bătălie este chemată să se pregătească şi societatea românească, prima interesată fiind familia. Iată de ce este urgent să se depăşească starea de pasivitate şi să se construiască o mentalitate a solidarizării şi a intervenţiei sociale pentru apărarea propriilor drepturi.

Preot David Marian, Parohia Nașterea Maicii Domnului, Mamaia Nord

Despre autor

Marian David preot Marian David

Colaborator
99 articole postate
Publica din 03 Ianuarie 2014

Pe aceeaşi temă

21 Iunie 2017

Vizualizari: 590

Voteaza:

Familia astazi - un apostolat dificil 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

familia familia crestina

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE