Vorbiţi-ne, vă rog, despre „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!". Cum e cu iubirea de sine?
E simplă! Adică: te doare măseaua, te duci la dentist. Ţi-e foame, mănânci. Ţi-e sete, bei. Ţi-e somnie, faci nănică. Asta înseamnă să te iubeşti; măcar minimal, aşa. Minimal! Cum te duci tu cu capul gol în timpul iernii, la minus 30 de grade, doar ca să le arăţi colegilor că ai o şuviţă, aşa? Pentru că acest cap al tău va trebui să fie lucid peste 10, 20 de ani, când vei naşte copii şi îţi va trebui o minte limpede noaptea la unu şi tu nu o să poţi să fii limpede, că te doare capul, că ai stat în vânt. Asta înseamnă să te iubeşti pe tine: să te vezi pe tine cu finalităţile tale! Cât sunteţi voi de diplomate şi voi de diplomaţi, tot tătici şi mămici vor fi gradele maxime, dacă nu o să fiţi maici şi taici la mănăstire. Sau episcopi, mă rog, nu ne băgăm, că e un sector prea înalt pentru noi. Da? Fiţi cuminţi! A te iubi pe tine înseamnă să te vezi în dezvoltarea ta. Nu există limită a iubirii. Nu poţi să spui: astăzi mă iubesc mai puţin decât ieri. A, că sunt mai neatent astăzi decât am fost ieri e altă mâncare de peşte! A te iubi pe tine înseamnă, de exemplu, să nu mergi cu ia-mă nene acasă. Să ştiţi! Ăsta e un semn de iubire de sine: să nu-ţi pui viaţa în mâna primului şofer pe care-l vezi. Nicicum! Nici din punct de vedere fizic, nici metafizic.
A te iubi pe tine înseamnă să nu mergi fără bilet pe tren, ca să nu te simţi jignit de privirea şpăgarului care taxează biletele şi care se uită la tine ca la ultima râmă. îţi meriţi privirea! A te iubi pe tine înseamnă să mănânci tot când îţi pune mama în farfurie, indiferent de vârstă. Nu există comentariu la mamă şi la tată! Nu există! Mi se va răspunde: Mergem în post şi o să ne pună ai noştri exact în joia mare cârnaţi. Na, şi? Unde-i problema? Păi da, dar vrem să postim! Dar cine vă opreşte? Niciun părinte nu încalcă binele copilului. îi vrea binele! Chiar exagerează cu vrutul binelui.
Pui cârnaţul deoparte şi mănânci restul. Dacă nu mai e nimic, nu mănânci. E atât de simplu! Nu complicaţi lucrurile! Iubirea de sine te îndeamnă să nu complici lucrurile. Mă iubesc pe mine şi, pentru că am devenit un bun ortodox, îmi trag o coadă lungă-lungâ, deşi acum, de când cu Cer-nea ăsta, cred că le-a mai tăiat cozile şi la ai noştri, şi-mi las o barbă mare, aşa, şi umblu întotdeauna numai — am vrut să spun în fustă, dar nu merge cu barba - în pantaloni din ăia, să se vadă că sunt duhovnicesc. Fiţi cuminţi! Demnitatea omului stă inclusiv în imaginea pe care o lasă oamenilor! Nimeni nu-i mai frumos decât un tânăr care-şi caută chipul şi care încearcă să şi-l definească, un tânăr care vrea să se aşeze. A venit la mine la spovedit o fată care avea un cercel în nas. Era micuţ, aşa, chiar finuţ. Şi zic: „Mă, ce-ai în nas?"Şi ea: „Il dau jos!" „Nu, nu! îl dai jos mâine, după ce te împărtăşeşti, ca semn că te-ai împărtăşit! Dacă mâine te prind că vii fără cercel în nas la împărtăşit, nu te împărtăşesc!" Dacă asta eşti, aşa vii la Dumnezeu! Şi dacă vrei să-I dăruieşti o schimbare lui Dumnezeu, dă-I-o după ce te-ai întâlnit cu El! A veni fata - se uitau tantile în vârstă, ca să n spun babili, la ea ca la maşini străine! D arăta trăznet asta! Era cu geacă din aia de piele, motoristă înrăită, cu casca în mână. Şi am zis: Bravo, fotă! Băi, dar nu-i aşa cin-stit? Dacă îşi punea o basma în jurul otitelor şi îmi venea cu o fustă lungă, să i-o ţină diaconii de la intrare, la ce-i folosea fetei? Vreau să vă spun că, după aceea, în prezenţa mea, şi-a scos în dreptul icoanei Maicii Domnului cercelul şi mi-a spus: „Părinte, vă rog să ţineţi dumneavoastră ăsta!" „Iţi mulţumesc!" Râdeţi! A venit apoi o fetiţă, căreia i-a murit tăticul. Şi s-a comportat excepţional la înmormântarea aceea, cu o demnitate fetiţa, de m-a terminat! Şi i-am zis: Vino! Maica Domnului te medaliază! Uite, îţi pune un diamant în piept! Ai primit un diamant de la Maica Domnului! Şi aşa cercelul din nasul fetei a devenit diamant în pieptul fetiţei. De ce râdeţi? Hristos transformă şi restaurează lucrurile. Noi avem tendinţa, când nu merge ceva, să aruncăm. Staţi, bă, uşor! Uşurel! Există un poet român care nu scria decât cu creioane aruncate de alţii. Săracul Nichita Stănescu!
Pr. Constantin Necula
Cine este Iisus Hristos, Editura Agnos
-
Mandria cea fara de minte
Publicat in : Credinta -
Mandria
Publicat in : Pilda zilei
-
Smerenia si mandria
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.