Nimic din Sfanta Scriptura nu trebuie tratat superficial, neconexat la ansamblul invataturii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu trimis spre a noastra mantuire. Referirile la Iuda Iscarioteanul au starnit in ultimii ani ample controverse in lumea intelectuala (asa zisa evanghelie apocrifa etc.). S-a scris destul si din perspectiva crestin ortodoxa, dar tot mai simt nevoia unor precizari si nuantari.
Liberul arbitru nefolosit bine de Iuda in episodul vanzarii lui Iisus Hristos dar mai ales sinuciderea lui incununandu-i disperarea, ca o recunoastere a greselii dar totodata ca o neincredere in atotputernicia dumnezeiasca sunt cauzele condamnarii fostului apostol din perspectiva crestin ortodoxa.
Prevenit asupra evenimentelor, dar neluand in seama la propriu – ca mai toti apostolii si ucenicii lui Iisus, de altfel – cuvintele Mantuitorului, Iuda s-a lasat ametit nu atat de castig, cat de rolul decisiv pe care era chemat sa-l joace. I-a luat diavolul mintile, cum s-ar exprima omul simplu. Este vorba deci de pacatul mandriei, dublat de acela al arogantei conferit de o falsa imagine de sine. De adaugat este, desigur, pacatul lacomiei de arginti – specific diabolic, as zice.
Trecind cu usurinta – n-as formula cu „impietrire" cum a scris cineva – peste avertismentele lui Iisus care prestia adevarul, Iuda si-a supralicitat rolul, considerandu-l mult mai important decat al tuturor celorlalti apostoli: anume acela de mediator intre sinedriu si Iisus. De aici, impresia mea de teatralitate mai intai in gestul sarutului in public al obrazului Mintuitorului, apoi al aruncarii argintilor in templu culminand cu acela al spanzurarii. Figura histrionic-tragica a lui Iuda este insa exemplara pentru egourile inflamate ale contemporanilor nostri care se avanta in conceptii de viata new-agiste.
Comentatorii judeca de regula cu alte unitati de masura „tradarile" despre care depun marturie evanghelistii. Nu altfel decat Iuda a procedat Petru, cel mai varstnic dintre apostoli, prevenit asupra tradarii savarsite nu o data ci de trei ori, „lepadandu-se“ de Iisus in public.
Toma – pe nedrept denumit „necredinciosul“ – la randul sau, ar putea figura si el printre apostolii moral vulnerabili, ca sa ma exprim astfel; retractarea lui, venita tardiv, dar pe fondul indurarii dumnezeiesti – caci Iisus a venit intentionat sa-I pipaie ranile spre a se convinge de adevarul patimilor si mai ales al inviereii Sale – a fost deplin pilduitoare, iar reputatia lui Toma restabilita prin recunoasterea erorii sale de a se fi indoit: „Domnul meu si Dumnezeul meu!...“
Apoi femeile mironosite ce-au descoperit primele mormantul gol, care, la fel de apropiate de Mintuitorul ca oricare dintre barbatii ucenici, ar fi trebuit sa fie si ele cu luare aminte la cuvintele Invatatorului Ce avertiza asupra evenimentelor din viitorul apropiat, s-au dovedit revoltator de superficiale: au crezut ca trupul lui Iisus fusese pur si simplu furat!
In fine, dintre contemporanii patimilor lui Iisus, Luca si Cleopa, calatorind spre Emaus alaturi chiar de rastignitul deja inviat, nu L-au recunoscut! Aceasta fiindca, si ei ca toti ceilalti, nu au crezut in sinea lor in adevarul calcarii mortii prin inviere de catre Fiul lui Dumnezeu. Se mira, ce-i drept, ulterior: „Cum de nu ardea inimile in noi, cind ne vorbea pe cale?" Explicatia pentru aceasta uluitoare intamplare – valabila cred pentru toate aceste situatii omenesti – e menita sa ne puna pe ganduri: ochii intelegerii lor erau tinuti sa nu vada, iar urechile sa nu auda! Totul e, asadar, spre luare-aminte; e pedagogie pura, divina, menita viitorimii – adica noua.
Nu uit sa evoc aici si pe asprul prigonitor al lui Iisus, dar viitor apostol, Saul din Tars. Abia prin revelatie si orbire temporara este intors spre adevar.
Diferenta dintre Iuda si ceilalti ucenici si apostoli este insa enorma. In primul rind Petru, constientizand pacatul savarsit, „a plans cu amar“, deci s-a cait. La fel, dupa temperamentul si gravitatea ratacirii lor, au procedat toti ceilalti: si-au recunoscut sincer greselile, au cerut cu cutremur iertare si au revenit intregi la credinta, unii marturisind-o prin martiraj (Petru este unul dintre acestia, cum bine stim). Iuda in schimb ce-a facut? S-a sinucis – pacatul suprem al celor mandri, a caror minte si al caror suflet au fost furate de diavol! Ei bine, abia acesta este marele pacat al Iscarioteanului: acceptarea „solutiei" la care diavolul ii indeamna pe toti cei cazuti in mrejele lui.
Sunt destule voci si condeie de intelectuali fluturand in legatura cu sinuciderea concepte precum libertatea, demnitatea, curajul etc. Toate argumentele de acest tip sunt insa legate de firul cel trainic al minciunii diavolesti. Aici este realul pericol, asadar: lasitatea sinucigasilor aureolata ca virtute! Moartea provocata pusa pe acelasi talger cu cea naturala, cantarita pe aceeasi balanta cu jertfa – ce eroare fundamentala!
Iata, asadar, lectia oferita noua (din voia lui Dumnezeu, desigur) de Iuda Iscarioteanul! Ce trista figura! Cata durere sa privesc, mai ales in aceste zile ale Saptamanii Patimilor, capul lipsit de aureola al acestui fost apostol!...
Mihai FLOAREA
Mihai FLOAREA
-
Necesitatea prezentei Sfintei Traditii alaturi de Sfanta Scriptura
Publicat in : Revelatia -
Sensul cuvantului "credincios" in Sfanta Scriptura
Publicat in : Religie -
Sfanta Scriptura
Publicat in : Religie -
Sfanta Scriptura
Publicat in : Religie -
Sfanta Scriptura
Publicat in : Dogma
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.