Originea raului si puterea Sfantului Duh

Originea raului si puterea Sfantului Duh Mareste imaginea.

Răul din lume este o consecință a actului de răzvrătire a omului deabia trezit din somnul conștiinței, decizia sa de a nu mai asculta de Dumnezeu. Desigur, diavolul care își făcuse rondul de dimineață prin grădina creației a sesizat vulnerabilitatea spirituală, slăbiciunea ontologică și propensiunea caracterului ființei omenești de a face răul chiar împotriva propriei sale voințe și a voinței lui Dumnezeu. În schimbul fericirii edenice veșnice, a permisiunii de a gusta din toate fructele creației, Dumnezeu le ceruse protopărinților noștri să se abțină să mănânce și să se atingă de rodul pomului din mijlocul grădinii “ca să nu muriţi." Şarpele care era mai şiret decât toate fiarele câmpului i-a ispitit așa cum ne ispitește și pe noi acum: "Oare chiar a zis Dumnezeu cu adevărat…?"…"Hotărât, că nu veţi muri"…"vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul". Și iată că ni s-au deschis ochii, am ajuns ca Dumnezeu să cunoaștem binele și răul dar care este folosul nostru dacă diavolul care s-a dovedit până la urmă mai priceput decât noi este acum “stăpân al acestei lumi”, “dumnezeu al veacului acestuia” în care cu lacrimi și cu sudoarea frunţii nouă ne este dat să ne câştigam pâinea cea de toate zilele. Tot ispititorul nostru din grădina raiului, “tatăl minciunii”, a ajuns să fie chiar “stăpân al puterilor văzduhului”. Numai că pe Cruce, prin Înviere, Iisus l-a dezbrăcat pe satana de putere restaurând pentru om șansa de a alege ca prin ajutorul harului și a puterii Sfântului Duh să “calce în picioare” duhul celui rău, să fie din nou liber și să facă binele.

Răul nu are o existenţă în sine, nici din punct de vedere ontologic, nici metafizic. Răul este posibil fiindcă binele este prea puțin ori absent. Răul este un defect existenţial, o fisură la baza ontologică, în mecanismul de funcționare al voinţei, a busolei de orientare a creaţiei vizibile şi invizibile. Încercăm să tragem la țintă, lovim aproape, aproximativ, dar nu reușim să ochim niciodată în centru. Duhul răului caută să se infiltreze la rădăcină, să se atașeze parazitar, să penetreze precum un virus sistemele de apărare ale organismelor imprimându-le acestora dorința de răzvrătire împotriva propriului sine, injectându-le otravă imorală, producând simptomele confuziei emoţionale. Astfel, atunci când duhul răului reuşeşte să pătrundă în templul trupului şi al sufletului omenesc prin subterfugii virotice şi camelonice acesta slăbeşte “imunitatea” spirituală. La acest succes al răului contribuind lipsa rugăciunii smerite, a sărăcirii noastre de har, de energii divine, de anticorpi spirituali care să neutralizeze lucrarea de subminare a fiinţei de către cel viclean. Când nu suntem în stare de priveghere şi discernământ critic, duhul celui rău, spirit nevăzut fiind, se strecoară prin porţile uitate deschise ale conştiinţei noastre adormite sau hipnotizate, îşi face culcuş în cămara sufletului nostru, mai ales în labirinturile întunecate ale subconştientului, preia frânele de control ale voinţei, spada virtuţiilor morale şi teologice şi ne transformă în instrumente ale sale, în agenţi orbi şi servili ai lucrării demonice în creaţie, în lume, în cosmos şi anthropos.

Odată pătruns în cetate, precum calul troian, spiritul răului atacă viaţa însăşi, instaurand în locul liniştii sufleteşti şi al sănătăţii trupești, starea de nefericire, de nemulţumire, de dezrădăcinare, de boală. Astfel, pe planurile somatice, sexuale şi psihice ale fiinţei şi ale conştiinţei umane apar umbrele eclipselor existenţiale, simptomele complexelor psihologice ale non-sensului, absurdului, ale poftelor şi dorinţelor aberante, simptome care în ultimă instanţă duc la dispariţia lentă a luminii din noi şi a liniştii sufleteşti. Încet, încet controlul voinţei este preluat de forţele iraţionale ale întunericului, începe tirania iluziei, posesia demonică, desolidarizarea noastră faţa de Dumnezeu şi de semeni. Ruina morală şi debusolarea spirituală, frica, anguasa, disperarea, iadul sufletesc, nu sunt invenţii ale teologiei medievale ci realităţi postmoderne, simptome “normale” ale lumii de azi. Am devenit tot mai dependenţi de industria farmaceutică producătoare de barbiturice pentru a putea funcţiona în limitele unei anumite normalităţi acceptabile social.

Cu tot progresul extraordinar în ştiinţă şi tehnologie la care a ajuns lumea, paradoxal însă răul în loc să se împuţineze se proliferează simţitor şi ameninţător la însăşi suprevieţuirea speciei omeneneşti ori a vieţii pe pământ. Cum să găsim speranţă într-o lume dominată de suferinţă, violenţă şi inimaginabilă cruzime pe care ni le cauzăm unul altuia? Metodele de terapie medicală omenească sunt eficiente însă până la un punct şi într-o anumită masură. După aceea doar miracolele divine ne mai pot salva. O trezirea spirituală la nivel planetar ne-ar deschide ochii sufletului să putem vedea încă odată binele şi frumosul, virtutea smereniei, starea de mulţumire şi diminuarea egoismului din noi.

În lupta sa pentru existenţă şi supravieţuire, omul ca animal moral conştient ori inconştient este de cele mai multe ori indiferent sau ostil faţă de semenul său şi mai ales de străin şi de duşman. Omul în starea naturală este un animal egoist dominant de instincte de supravieţuire şi de propensiunea de a face răul cel mai teribil de multe ori chiar fără motiv şi justificare raţională. Sunt mulți oameni care nici măcar nu cred că există ori că ar trebui să existe așa zisa moralitate. Sunt atâția oameni, mulți bine intenționați care neagă totuși sau nu cred în existenţa binelui şi a răului în înţelesul teologic iudeo-creştin. De asemenea sunt oameni cu un înalt nivel de inteligenţă dar carora le lipseşte sentimentul moral din inimă şi din conştiinţă, oameni care, cum se zice, parcă nu au suflet. Astfel de tip de om nefericit şi damnat în felul său, care nu are suflet şi emoţii normale, înţelege şi distinge conceptual şi raţional binele de rău, dar nu poate trăi binele, nu poate aprecia şi experimenta personal bucuria de a fi, impulsurile sale egoiste fiind prea puternice, dominante şi agresive. Modelele raţionaliste susţin că judecata morală este cauzată exclusiv de raţiunea morală. Există însă din ce în ce mai multă evidenţă ştiinţifică după care judecăţile morale raţionale sunt de fapt reacţii al evaluarilor intuitive apriorice ale inconştientului; sunt o justificare a acestora. Intuiţiile morale de fapt produc raţionamentele morale. Raţionamentele şi judecăţile noastre sunt influenţate în mare parte de factori intuitivi şi sunt doar aposteori justificări ale acestora. Ḯn umbra şi întunericul subconştientului ori a inconştientului individual şi colectiv stau ascunse subliminal precum nişte animale de pradă, monştri morali, intenţii, tendinţe, fantezii irationale, simţiri şi emoţii aberante, sugestii demonice, forţe demonice, destructive, instincte, impulsuri care ies din când în când la suprafaţa apei tulburi, a fluxului psihic, în conştient, şi întunecă funcţiile raţionale şi logice. Memoria de asemenea scoate la suprafaţă tot felul de imagini ale păcatelor originare, ancestrale, atavice, primitive, transmise genetic, ascunse subliminal în psihicul omenesc. Câteodată din mâlul rânced din adâncurile apelor ies la suprafaţă nuferi imaculaţi, altă dată însă doar bule de aer fetid. De aceea este imperativă transcederea și depășirea calitativă a moralităţii înăscute, naturale, sublimarea cu ajutorul harului a ceea ce este obscur şi întunecat în noi şi transfigurarea acestora în lumina binelui, adevărului şi a frumosului divin.

Dumnezeu a permis ca răul să intre în lume doar pentru a produce un bine cât mai mare cu putinţă pentru om, spre ridicarea condiţiei umane de la un stadiu naiv, infantil, natural, la un stadiu mai înalt, spiritual, de înţelegere şi de trăire a binelui, care a culminat cu darul luminării şi jertfa pascală, prin victoria lui Iisus pe cruce asupra morţii şi a diavolului. Eroarea noastră teologică însă este poate aceea de a-L blama pe Dumnezeu că ar fi creat răul, ori că ne-a lăsat pe noi să fim doar cobai într-un experiment cosmic, un pariu metafizic al lui Dumnezeu cu diavolul care l-a turmentat pe Iov. Acest înţelegere serveşte implicit şi este folosită ca o justificare a noastră pentru ceea ce săvârşim rău în această lume, prin liberă voinţă, dar şi o încercare de a evita responsabilitatea pentru propriile decizii. Originea răului trebuie deci căutată în paradoxul libertăţii ontologice. Dumnezeu iubindu-ne şi respectându-ne libertatea ne-a dat posibilitatea alegerii vieţii sau a morţii, a credinţei ori a necredinţei. Acesta este de fapt marele risc al libertăţii, riscul lui Dumnezeu de a avea totul sau nimic de la om.

Altruismul, mila, empatia, compasiunea sunt evidenţă a codului moral implantat de Dumnezeu în om. Tot astfel, capacitatea inimaginabilă a omului de a face răul, iraţional şi fără justificare, este o dovadă în plus că diavolul şi forţele întunericului există. Din nefericire însă, sunt oameni care parcă vin pe lume programaţi cu misiunea demonică de a face răul. De aceea judecata, bunătatea transcedentală şi acţiunea morală a omului nu pot fi explicate simplist şi reducţionist doar ca rezultate ale forţelor biologice şi ale evoluţiei. Eticul normativ şi metaeticul, sensul moral, sunt parte din conştiinţă, din psihicul omenesc. Ca profunzime şi acuitate acestea sunt diferite de la om la om, de la trib la trib, de la neam la neam, depinzând în mare măsură şi de contextul antropologic, cultural, social, religios, de paradigma etică transcedentală, de legea morală din noi. Fiindcă tot în noi sunt criptic îngemănate codurile altruiste, ale imaginaţiei benefice, ale empatiei, compasiunii, milei, ale voinţei de a voi să facem dreptate, să fim oameni de caracter, cu frică şi cu iubire de Dumnezeu.

Fiind creat de Dumnezeu prin suflare de duh sfânt, omul este o existenţă, dar tot atât de bine el s-ar putea coborî în sub-existenţă sau în non-existenţă. Datorită acestei obsesii a noastre de a ieşi cu orice preţ din starea de relativitate şi a deveni cât mai repede “veşnici” fără Dumnezeu, noi ne grăbim ireversibil spre moarte sprituală, ascultând mai mult de diavol şi de oameni decât de Dumnezeu şi trăind în starea de separare faţă de divinitate, păcătuind împotriva duhului sfânt. Iar păcatul faţă de Dumnezeu şi aproapele este egoista noastră goană după o existenţă aşa cum o dorim noi chiar împotriva voinţei lui Dumnezeu, o ontologie păgână deci. Astfel se face că progresul nostru în viaţă la care am ajuns pe căi lumeşti ori demonice egoiste este de multe ori un progres care duce la moarte spirituală. “Cine îşi va piede viaţa pentru Mine şi Evanghelie” spune Mântuitorul, “acela şi-o va câştiga, iar acela care o va ţine pentru el o va pierde.” Cel ce va câştiga din vanitoasa noastră rezvrătire este duhul celui rău care astfel se proliferează în această lume. Iubirea “vieţii” nu este deci neapărat şi totuna cu iubirea vieţii întru Dumnezeu. Noi nu suntem şi nu putem prin noi înşine fi şi izvor şi scop al propriei existenţe. Noi avem viaţa ca dar de la Dumnezeu şi suntem chemaţi să avem astfel mai multă viaţă. Dar pentru a ne învrednici de o astfel de viaţă trebuie să rămânem în permanentă comuniune cu Hristos, care este El Însuşi izvorul vieţii. Numai în comuniune cu El şi prin El cu toţi oamenii, noi descoperim de fapt “originea răului” din noi înşine, din lumea care ne înconjoară dar şi libertatea de a face adevăratul bine. “Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic”. Chiar însă şi când alegem liberi binele nu putem singuri să facem acest bine, fără ajutorul harului divin. Însuşi Sfântul Pavel, apostolul neamurilor, a ajuns la acestă concluzie: “Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine.”

De aceea, Iisus cel întrupat şi înviat pregătește pogorârea Duhului Sfânt, ca la Cincizecime să-L trimită în lume spre a conduce lucrarea de mântuire a nemului omenesc. “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” Iar roadele pe care Sfântul Duh le aduce pentru om şi viaţa lumii şi salvarea acestora sunt: curăţenia, râvna de a priveghea şi a ne ruga să nu intrăm in ispită, fiindcă “duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios”, mângâierea, adevărul, libertatea, imunitatea spirituală faţă de consecintele păcatului originar, viaţa veşnică întru Domnul. Numai “cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viață veșnică.”

Marin Mihalache

Despre autor

Marin Mihalache Marin Mihalache

Colaborator
15 articole postate
Publica din 19 Aprilie 2018

Pe aceeaşi temă

18 Iunie 2019

Vizualizari: 251

Voteaza:

Originea raului si puterea Sfantului Duh 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE