PATERICUL Sfintei Manastiri Frasinei

PATERICUL Sfintei Manastiri Frasinei Mareste imaginea.

Ilarion şi Ştefan, întemeietorii Schitului Frăsânet (înainte de 1700)

Nu se mai ştie exact cine au fost aceşti „Pustnici” veniţi aici în „Păduricea de Frăsinet" unde au întemeiat „Prima Sihăstrie". Se pare că erau Fraţi chiar de sânge. Călugări la Mănăstirea Cozia, vieţuitori un timp apoi Ia Muntele Athos, din Grecia, reîntorşi în Ţară, unde se stabilesc ca Pustnici, aici la Frăsânet. Erau două „caractere” deosebite; unul foarte „rugător", celălalt nevoitor şi în cele „gospodăreşti". Ridică modest câteva chilii şi o Bisericuţă de lemn, reînnoită apoi de nişte negustori cunoscuţi din Rm. Vâlcea, Cârstea şi Damian Iovipale.

Se zice că „întemeietorii" pun „amprenta" pe zidirea lor. Şi aici, a rămas acest „Duh dublu", de „Rugăciune şi de gospodărie". Unul dintre ei „visa la Frăsânet Călugări mulţi”, şi aşa căuta o „pregătire” în acest sens. Nu se ştie câţi Călugări s-au strâns, dar Schitul a rămas aproape pustiu mulţi ani. Aceşti Pustnici au rămas, din tradiţie, ca primii PĂRINŢI Duhovniceşti.

Se nevoiau mult în Rugăciune de zi şi noapte, în post şi curăţirea de toate „patimile rele" ale păcatului.

A rămas un „Loc” unde este încă o Cruce de Lemn, de unde „iese adesea Bună mireasmă", unde pare că ar fi Mormântul acestor Sfinţi PĂRINŢI. A rămas, prin tradiţie, Chipul lor de Nevoinţă Duhovnicească ce i consta din „aprinderea permanentă a RÂVNEI spre Cele Sfinte". „Să ai mereu DORUL DUMNEZEIESC” era Taina Vieţii lor. Şi, ca să-l creşti şi să-l menţii, trebuie neîncetat să te „nevoieşti în Rugăciune şi în lupta împotriva tuturor ! patimilor proprii". „Cine nu-şi face Zilnic PRAVILA de Rugăciune, acela nu ! va mai avea căutarea Cerească”. „Chipul celui Duhovnicesc este după măsura DORULUI său DUMNEZEIESC".

Acachie Ieromonahul

De abia după 1800 acest Călugăr Vine de la Mănăstirea Cernica, nu se ştie prin ce împrejurări, şi „reîntemeiază" Viaţa Monahală în acest loc al Frăsânetului. Se adună şi câţiva Călugări şi începe o „Viaţă de obşte". Cele „două tendinţe”, de Pustnicie şi de Obşte, sunt mereu în cumpănă. De la acest Acachie a rămas însă o adâncă „amprentă" a „Vieţii de obşte" a unei „Adunări de Fraţi" ce împreună „caută cele Cereşti". A rămas chiar o poreclă de „Schitul Frăţiei” în locul Frăsineiului.

Se zice că acest Acachie era foarte „iubitor de fraţi" şi plângea nemângâiat când pleca vreun Frate. Era de asemenea foarte răbdător cu  „Fraţii neascultători”. „Cine rabdă pe Fratele său până la sfârşit, acela îl va câştiga". „CHIPUL de Frate este însuşi CHIPUL lui HRISTOS şi doar prin acesta este Mântuirea”. „Cine pierde pe Fratele său va fi în judecată Veşnică”.

De aici „Duhul Frăsineiului" că, peste toate, este o „IUBIRE între Fraţi" Tainică şi de nimic distrusă. Aparent, fiecare îşi caută propria , individualitate, dar, peste aceasta, „Taina Iubirii Frăţeşti” copleşeşte totul, încât de la sine este o „UNIRE Frăţească". Baza „Obştii Frăsineiului" este această „Taină a Iubirii Frăţeşti". Cu toţii se simt în legătură unii cu alţii ca într-o „Rudenie Cerească".

Sfântul Ierarh Calinic

De abia, după 1860, cu Sfântul Calinic se conturează şi se împlineşte „Chipul Sihăstriei Frăsânet" şi devine „Mănăstirea cea Mare şi Lavra de Călugări” ce întrece Cozia, Turnu, Stănişoara şi pe celelalte aşezări monahiceşti din împrejurimi.

Sfântul Calinic, Stareţ la Cernica, ales apoi Arhiepiscop al Olteniei, venind cu reşedinţa la Episcopia Rm. Vâlcea, cunoaşte Schitul Frăsânet şi din „Descoperire Cerească” îl extinde cu o Biserică Mare şi cu Chilii multe unde să se adune mulţi Vieţuitori doritori de cele Sfinte. Mai mult, îi dă şi „REGULA Athonită" strictă şi cu „Legătură nedezlegată" ce constă în primul rând din „opreliştea de a nu intra parte Femeiască” în Mănăstire, ca un „ideal al CURĂŢIE îngereşti”. Aşa, Schitul Frăsânet devine „Micul Munte Athos Românesc”, şi, de aici încolo, cu adevărat „DUHUL Cel Nou" se PECETLUIEŞTE pentru totdeauna peste această aşezare Duhovnicească.

Se împletesc de acum cele de „DOR DUMNEZEIESC cu Taina ADUNĂRII Frăţeşti şi cu Chipul CURAT îngeresc”, TREIMEA Duhovnicească, nedespărţită. Acestea sunt „TREPTELE Scării Duhovniceşti” ale Mănăstirii Frăsinei. Se începe cu „DORUL Duhovnicesc", se Urcă la „Iubirea ADUNĂRII Frăţeşti” şi se împlineşte în „îngerescul Chip al IUBIRII CURATE". „Pravila, Obştea şi despătimirea", iată „Lucrarea Sfântă". Sfântul Calinic a lăsat ca „Duh” „nevoinţa în Taină între Fraţi”, străduinţa de a fi cât mai mult la Biserică şi grija pentru „lăsarea patimilor ascunse".

Policarp şi Lavrentie

Sunt cei aduşi de Sf. Calinic chiar de la Muntele Athos pentru a „înpământeni" Regula şi Duhul Athonit. Policarp era din localitatea apropiată, mers la Athos de tânăr, cunoscut de Sfântul Calinic de când şi el a vizitat Muntele Athos.

Policarp încearcă o „Regulă strict Athonită”, dar se loveşte de „caracterul Românesc” ce este o „Libertate liber primită". Caracterul românesc nu admite impunerea, dar „Asumă propria hotărâre cu toată Credincioşia". Românul se face chiar „rob, dar numai de bună voie". Athoniţii sunt strict legişti. Stareţul Policarp devine astfel un Bun Duhovnicesc tocmai prin „acomodare locală". „Să nu impui, dar să-l faci să te asculte” este iscusinţa Duhovnicească tradiţională. Adesea se cere multă îngăduinţă şi răbdare. Stareţul şi Economul se lovesc tot mai des de acestea. „Nu urî pe cel ce nu te ascultă, fii cu răbdare şi vei vedea schimbarea cea bună”. „Stareţul trebuie adesea să mustre şi chiar să pedepsească, dar cu IUBIREA de Taină”.

Ce a rămas cel mai evident de la Policarp şi Lavrentie este „DATORIA Sfântă pentru BISERICĂ”. De la aceştia a rămas „LEGEA Stareţilor" ca „NELIPSIREA de la BISERICĂ şi Participarea la toate Slujbele". „Dacă este Stareţul la Biserică este toată Obştea". Slujba Bisericii în Mănăstirea Frăsinei merge fără întrerupere de la sine, dar Stareţul să fie nelipsit.

Porfirie

Venit în Mănăstire de Tânăr Creşte în tot Duhul Frăsineiului. Este ales ca Stareţ pentru calităţile deosebite. Este Iubitor de Biserică, de Fraţi şi un gospodar relativ.

Inmulţindu-se Fraţii şi Călugării, este nevoie de o extindere şi a gospodăriei, că Frăsineiul este sărac materialiceşte. Se cresc şi câteva oi şi vaci pentru necesarul obişnuit.

Stareţul Porfire este Blând şi adesea prea îngăduitor, ce aparent producea o „delăsare" a multora. Dar cu „Părinteasca sa Iubire” îi câştiga pe toţi. Primeşte pe toţi care vin, chiar şi pe „proşti". Sub Porfirie se strâng în Mănăstire mulţi muţi şi „nevlegi”, aparent handicapaţi, dar cu „acel ceva” Duhovnicesc. Toţi aceştia îl Iubeau foarte mult pe Porfirie şi îl ascultau în toate, Cu aceştia face multe „munci mai grele" la vite şi la pădure, la săpat. Are grijă de ei, să facă un minim de închinăciuni, să vină la Biserică, să postească. Se vorbeşte de unul care părea cel mai „prost", dar nu lipsea niciodată Noaptea de la Biserică, cu toate că avea o ascultare grea la vite.

Pe toţi Fraţii şi Călugării îi întreba adesea: „Iţi faci pravila canonului?" (închinăciunile şi metaniile zilnice, ce sunt regula strictă a tuturor).

Sfaturile sale de bază erau „să nu fii gălăgios, cârtitor şi să nu tulburi pe alţii” şi aşa vei putea sta până la sfârşit în Mănăstire. „Să fii paşnic, să nu răspunzi urât, să ceri iertare şi să nu te uiţi la ce face cel de alături. Tu vezi doar de ascultarea ta".

„Cearta" este cea mai frecventă între Fraţi, de aceea insista ca nimeni să nu se certe, indiferent de motive; să lase de la sine totul, să facă pace. Mai mult, „nu te fă stăpânitor pe Fratele tău; cere-i ascultare cu rugăminte şi de nu vrea, ai răbdare şi insistă". Toţi care rămân „neascultători" vor pleca de la sine din Mănăstire. Stareţul Porfirie a rămas ca exemplu pentru „statornicia sa” de a nu „ieşi din Mănăstire" decât odată pe an. Se zice că atunci când ieşea, toţi sătenii din împrejurimi îl întâmpinau ca pe un „Ales al lui DUMNEZEU".

Simeon Combei

Este de asemenea un Stareţ ce a păstorit mulţi ani Obştea Mănăstirii Frăsinei. Era foarte voinic, înalt şi activ. Dar, peste mînăstiri apare o „mare nenorocire", zisele „metocuri-averi din afara Mănăstirii" pentru întreţinerea Obştei. Mulţi s-au răspândit şi chiar s-au pierdut prin acestea. Şi Stareţul Simeon era mai mult plecat pe la „metoace" şi lipsea adesea din Mănăstire şi Fraţii şi Călugării nu mai aveau „Unitatea" propriu-zisă. Tot Simeon a încercat „relaţiile cu mirenii care să „ajute" Mănăstirea, ceea ce a produs unele complicaţii. Când sta în Mănăstire era însă foarte bisericos. Ştia „Psalmii Utreniei" pe dinafară şi el îi „recita” în fiecare noapte după Miezonoptică. Moare la Bătrâneţe. Un Părinte apropiat îl visează: „Ce faci, Preacuvioase Părinte Stareţ, unde eşti? Toate sunt cum sunt, dar de „două lucruri mă Judecă aspru", pentru „cei pe care nu i-am primit în Mănăstire şi pentru cei pe care i-am scos afară".

Arhimandritul Neonil Ştefan

Este stareţul sub care Mănăstirea prosperă în mod deosebit şi îşi schimbă radical înfăţişarea. Deşi trece printr-o „perioadă grea", a „prigoanei comuniste” în care Călugării sunt în majoritate scoşi din Mănăstire, cu perseverenţă şi Credinţă, reuşeşte să menţină Obştea cât şi toată „Rânduiala Bisericii". Este cel mai „gospodar” Stareţ. Clădeşte o „nouă trapeză", alte Chilii, repară pe cele uzate, încadrează în „incintă" Curtea, pavează drumul, împrejmuieşte cu gard toată averea Mănăstirii. Nu uită însă nici de BISERICĂ, fiind permanent prezent Ia toate Slujbele de Zi şi Noapte. In ultimul timp, face Zeci de Călugări, reînnoindu-se astfel Obştea, care se împuţinase prin decedarea celor Bătrâni.

Arhimandritul Neonil este „aparent” mai aspru, dar în sinea sa este „foarte calculat” şi nu „se grăbeşte”. Adesea pare că face doar ce crede el, dar se dovedeşte că „judecata sa” este cea mai bună. Mănăstirea Frăsinei a prosperat mult sub stăreţia Arhimandritului Neonil. Sunt veniţi în Mănăstire şi mulţi Tineri doritori cu adevărat de „Viaţă Monahicească" şi este o mare „Nădejde de Viitor" Duhovnicesc. Este Vie încă „tradiţia" de la Primii PĂRINŢI, că va veni vremea când în Frăsinei vor fi chiar „sute de Călugări".

Obştea s-a întărit şi mereu „vin doritori de Sfinţenie”. Este un „aflux Tainic" de „Intelectuali" care „Caută pe DOMNUL". Şi aici deja sunt câţiva, care se dovedesc „sinceri" Iubitori de DUMNEZEU. Stareţul Neonil are cu adevărat „Chipul ce Stăpâneşte şi Sufletul şi trupul". Deşi „aspru", are totuşi răbdare cu cei ce „greu se schimbă".

Are întru totul „caracterul Frăsineiului": OBŞTEA. Chipul cel mai VIU al Mănăstirii este „Taina Vieţii de OBŞTE-Unitate de Vieţuitori”. OBŞTEA este PUTEREA şi Tăria Duhovnicească a Mănăstirii Frăsinei. Cine are „DARUL de Viaţă Sfântă, o poate duce în Taină în OBŞTE”. Obştea este o Mare „Taină a Vieţii Monahiceşti”, dar trebuie ASUMATĂ cu Duhovnicie adevărată. OBŞTEA nu este o „înrobire” a propriei Personalităţi, ci o Taină a „FAMILIEI DUMNEZEIEŞTI" în care Propria Personalitate se dezvoltă şi mai mult prin „ASUMAREA ÎNTREGULUI", ca o „depăşire" de sine.

La Frăsînei, OBŞTEA nu este o „închisoare", ci este ca o „FAMILIE Duhovnicească". Indiferent de „slăbiciunile din Familie" Taina FAMILIEI le copleşeşte pe toate şi ţine UNIREA nedespărţită. Stareţul Neonil are din plin acest Chip şi îl lasă ca pe o „moştenire Duhovnicească" pentru Viitor.

Silvestru Duhovnicul

Duhovnicia Mănăstirii Frăsinei are de asemenea „specificul" său. Duhovnicii de aici nu au pretenţia de „mari şi iscusiţi", ci se consideră „egali" cu ceilalţi, în toată OBŞTEA. Doar la „Scaunul de Spovedanie" îşi descoperă Taina Duhovniciei propriu-zise. „Faptul Spovedaniei" este „Chipul Duhovnicului" în Mănăstirea Frăsinei. „In momentul Mărturisirii, însuşi Duhovnicul PRIMEŞTE acea Taină de Povăţuire, după trebuinţa celui ce are nevoie".

Nu se face un „cult" aparte pentru Duhovnic, chiar dacă unii Fraţi şi Călugări cinstesc în mod deosebit pe vreun Preot Duhovnic. In momentul Spovedaniei, Duhovnicul şi cel ce se spovedeşte învaţă unul de altui, şi chiar dacă unul trebuie să asculte, să facă un anume canon, se face o Comuniune de împreună hotărâre. „Sub Epitrahil îţi recunoşti din plin Duhovnicul şi Duhovnicul îşi recunoaşte ucenicul." Duhovnicii de aici nu se consideră „modele Duhovniceşti”, de aceea pare o „Duhovnicie mai formală". Dar în fond Duhovnicii mai „sporiţi" dau cu adevărat „roadele Duhovniceşti" în cei ce vin la ei.

Unul dintre cei rămaşi în amintire este acest Silvestru. O fire iută şi adesea grăbită, are o Inimă foarte miloasă şi înţelegătoare. Este mai „citit”, ştie mai multe, şi mai toţi îl întreabă ba de una, ba de alta. Compune şi câteva Acatiste la Sfinţii cu Moaşte din Mănăstire şi ţine chiar unele „Cuvinte de învăţătură" Ia masă, să audă toţi.

DARUL său Duhovnicesc este „liniştirea celor tulburaţi" indiferent de ce, fie vreo neînţelegere, fie o patimă. Mângâierea şi încurajarea ce le dă aduc schimbarea. Mai avea o „grijă" permanentă ca fiecare să se spovedească tot mai des. „Cel nepăsător de Spovedanie va fi muncit de multe tulburări şi patimi şi cu greu va putea sta în Mănăstire.

Spovedeşte-te chiar de formă, dar nu neglija, că DARUL Tainei Mărturisirii este UŞA Duhovniciei. Pe Călugăr Spovedania îl ţine mai mult în Mănăstire. Când te Spovedeşti, un DAR de Taină coboară peste tine şi aşa poţi merge pe calea Vieţii Duhovniceşti."

Acest Silvestru, el însuşi se Spovedea des la alt Preot şi spunea ucenicilor săi că prin aceasta şi el se menţine în Duhovnicie. Spovedania este în tăcere, fiecare după nevoi, şi Duhovnicul nu-l refuză niciodată. Se mai pot aminti şi alţii, ca Isaia, Ioanichie, Antonie, Pahomie, Daniil, dar toţi sunt în contextul general al OBŞTII de Frăsinei.

In Posturile Mari însuşi Stareţul face „Molifta de Spovedanie" cu „dezlegarea întregii OBŞTI. Este un „ritual solemn” chiar când Stareţul Pomeneşte toată OBŞTEA şi apoi trec cu toţii de-i Sărută Mâna ca PRIMIRE de BINECUVÂNTARE Duhovnicească. O „Cinstire" deosebită se face Sfântului Calinic, căruia i se citeşte Acatistul, atât individual de Fiecare, cât şi odată pe Săptămână în Biserică (Marţea de obicei).

MAICA DOMNULUI este, la fel, într-o CINSTIRE permanentă.

Se vorbeşte cu „sfinţenie” de PĂRINŢII decedaţi care au lăsat cu adevărat „roade Duhovniceşti”. La Frăsinei, „recunoaşterea Duhovnicească” este doar „după moarte".

Fraţii şi Călugării care au trăit pe lângă vreun Bătrân Duhovnicesc îl au ca „Părinte model” după trecerea la cele veşnice. Se „Crede” mult în Rugăciunile Părinţilor trecuţi la DOMNUL. „Mănăstirea Frăsinei are un loc al ei în Cer” pentru toţi Călugării şi Fraţii ce au vieţuit Duhovniceşte, unde este şi Sfântul Calinic. Şi în Cer OBŞTEA Frăsineiului rămâne ca un Chip propriu”. Un Frate decedat este visat de altul. „Unde eşti Frate?” „Nu sunt cu cei din Mănăstirea Frăsinei, sunt în alt loc şi tare sunt necăjit.”

Fraţii şi Monahii

Fraţii şi Monahii sunt de diferite categorii şi din toate părţile Ţării. Sunt şi Tineri care vin şi pleacă şi Bătrâni care de asemenea unii vin şi stau câte puţin timp şi apoi pleacă. Este o „alegere" permanentă. Mănăstirea Frăsinei are „Duhul alegerii”, şi aşa rămân doar cei care sunt „primiţi de loc’’ (se zice tradiţional).

Cei care vin ca „începători” se încadrează direct în toată „regula şi ascultarea” la Biserică şi la muncile gospodăreşti. Cei mai vechi şi mai în vârstă îi coordonează şi îi învaţă ce au de făcut. Mulţi se „acomodează” greu şi nu se pot debarasa de „omul cel de lume". Nu după mult timp îşi dau pe faţă caracterul, ori de gălăgie, de cârtire, de neascultare, de răutate chiar, iar unii îşi descoperă şi „patimile” prin „mâncare multă şi băutură”. încet, încet se „aleg” şi după câţiva ani sunt făcuţi şi Monahi. Monahii şi ei se „zbat” adesea în propriile lor „lupte sufleteşti şi trupeşti” şi în măsura străduinţei lor merg pe „calea Duhovnicească".

Intre Fraţi şi Călugări nu este nici o „concurenţă" după „grade şi funcţii". Câte unul rar mai merge la „seminar sau teologie", dar este o ferire în acest sens, că se zice că „toţi cei cu şcoli înalte” nu stau la Frăsinei. In ultimul timp au mai venit şi cu „şcoli-facultăţi" şi se aşteaptă dacă rămân sau nu. Viaţa obişnuită este „simplă” şi fără pretenţii de confort şi lux. Cei mai vechi şi mai vârstnici au fiecare „chilia lor”, iar ceilalţi, din lipsă de camere, stau şi mai mulţi. Nu mai este timp de alte „preocupări particulare" că noaptea este slujbă, Ziua la fel, plus muncile gospodăreşti, plus necesităţile stricte proprii. Câte unul mai încearcă să mai sculpteze câte o cruciuliţă, chiar să picteze, dar, în general, nu este timp.

In Mănăstirea Frăsinei trebuie să „faci ceva ascultare", că „ascultarea te ţine în OBŞTE şi OBŞTEA te ţine în Mănăstire”. Cât de neputincios şi bolnav ai fi, fă ceva, curăţă zarzavat pentru bucătărie, pliveşte în grădină, mătură etc. Şi cei Bătrâni au acest simţ al ascultării, fiind nelipsiţi de la „curăţirea zarzavatului pentru bucătărie”.

Ca „Viaţă de Taină Duhovnicească” este pentru fiecare în parte după „râvna şi conştiinţa sa". Sunt unii care citesc printre picături, fac unele Rugăciuni în plus, fac metanii şi închinăciuni, nu lipsesc de la Biserică, indiferent de greutatea ascultării, postesc mai mult. Mâncarea este „suficientă", uneori prea abundentă şi se cere „înfrânare personală”. Pe motiv că sunt unele „ascultări grele" se mai fac şi excese. Nu se mănâncă deloc carne, uneori se foloseşte Peştele. Cei Bătrâni şi bolnavi mănâncă la Chilie, dar tot mâncare de la Bucătărie. Se insistă mult ca să fie cu „toţii la masă" ca o „OBŞTE închegată". Stareţul nu lipseşte, şi el dă Binecuvânatarea mesei.

Unii vor o „viaţă zis mai ascetică", dar aceştia sunt întotdeauna „neacceptaţi şi criticaţi". „Tot ce este separat de OBŞTE este suspectat de rătăcire". Şi într-adevăr tocmai „ne-acceptarea şi respingerea” acestora îi „probează" dacă au o „nevoinţă Duhovnicească primită de DUMNEZEU, sau se face ceva bolnăvicios şi nesănătos”. Cei care totuşi rabdă toate criticile şi ocările se silesc să nu se arate şi fac totul cât mai în Taină, cu ştirea doar a Duhovnicului, dacă se dovedesc perseverenţi până la sfârşit, sunt „toleraţi, dar nu acceptaţi”. La Frăsinei, Duhovrncia este recunoscută doar „după moarte”. De asemenea, la Frăsinei, orice „nevoinţă Duhovnicească" ce este „văzută” este „respinsă” şi orice „separare de OBŞTE este considerată nesănătoasă”. Cei ce fac „excese" o fac pe „contul lor propriu”, dar cu stricta condiţie să nu se „distanţeze" prea mult de OBŞTE, să rămână totuşi în OBŞTE. „Fii în OBŞTE Sfânt şi atunci eşti Sfânt de Frăsinei", este o vorbă.

Se aminteşte de un călugăr cu mult „Dor Duhovnicesc", care postea mult, făcea şi alte nevoinţe, dar se silea să nu-l ştie nimeni. Mergea Ia masă unde doar gusta şi în rest îşi mânca „mâncarea Iui fără ulei şi cât mai simplă", fără să îl vadă cineva.

In general, nu sunt „preocupări zis intelectuale”. Toţi din Mănăstire caută „Viaţa Duhovnicească a OBŞTE!", care pare „de-ajuns”. Nu se „caută mistică înaltă”, totul este în „REGULA şi Slujba OBŞTEI" . „Trăirile mistice deosebite sunt strict Personale şi tăinuite, doar cu ştirea Duhovnicului”. Mai în urmă, s-au ivit şi câţiva care au încercat să „scrie şi să facă Duhovnicie zis mai intelectuală". Se pare că „Duhovnicia Mănăstirii Frăsinei" are şi ea „ROADELE sale şi peste propriile hotare". „Timpul le probează pe toate”, este vorba tradiţională.

Au trecut mulţi mai puţin sinceri şi chiar cu intenţii rele, dar nici unul nu a rămas până la urmă. „Nu-i ţine Locul" este deviza Mănăstirii.

Se aminteşte de un Frate ce îngrijea la Vite. Intr-o zi, făcea curăţenie în grajd şi se stropise cu bălegar, când tocmai treceau pe alături „doi domni", care batjocoritori îl apostrofează: „Băi tăntălăule, ai venit la Mănăstire că nu ai fost bun pe lume... du-te bă şi te însoară, nu fi prost..." La care Fratele, puţin nervos, le răspunde: „Băi deşteptule, aşa de puţin pricepi... cât aş fi de tăntălău, în lume aş fi şi eu cu multe plăceri, nu aş sta aici în grajd... să ştii, băi deşteptule, că „CEVA Sfânt şi de Taină" m-a adus aici şi mă ţine aici, altfel nu aş sta nici o oră”.

Un altul: „Ce te-a făcut să te faci Călugăr?", îl întreabă un cetăţean înfumurat. „DEŞTEPTĂC1UNEA” m-a făcut să aleg Mănăstirea.

Intr-adevăr, această „DEŞTEPTĂCIUNE de Taină” aduce tot mai mulţi Tineri la Mănăstire şi chiar „intelectuali”. Se pare că „Viitorul Mănăstirilor, deşi actualmente în „criză", este într-o „înflorire deosebită".

Fragment din cartea "Acatistier, File de Pateric", Editura Platytera

Cumpara cartea "Acatistier, File de Pateric"

 

Pe aceeaşi temă

14 Decembrie 2018

Vizualizari: 476

Voteaza:

PATERICUL Sfintei Manastiri Frasinei 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE