Dacă ştiţi de ce apare mânia la copilul vostru, înseamnă că puteţi măcar câteodată să-i prevedeţi izbucnirile şi, prin urmare, veţi avea timp să vă formaţi un plan de acţiune.
In atare caz, şansele ca enervarea copilului să nu treacă şi la membrii adulţi ai familiei cresc considerabil. Cauzele pot fi foarte diverse, şi adesea extrem de neînsemnate: copilul se supără, să zicem, fiindcă a răsturnat cana cu suc, sau poate că dimineaţa este întotdeauna prost dispus.
Există factori care, în virtutea legilor dezvoltării psihice a copilului pe etape de vârstă, pur şi simplu nu pot fi excluşi. Cu ei va trebui să vă resemnaţi, consolându-vă cu faptul că în timp ei vor dispărea de la sine, din cauze fireşti. Dacă, să zicem, copilul de cinci ani „face circ" deoarece nu reuşeşte să asambleze jucăria „Lego", trebuie să realizaţi că nu o să se supere toată viaţa pentru aşa ceva. Această înţelegere uşurează într-o măsură însemnată viaţa părinţilor.
Acele motive de enervare a copilului care se repetă zi de zi, săptămână de săptămână, se numesc „conflicte normative". Acestea apar în situaţii similare sau la un anumit moment al zilei şi sunt însoţite de răbufnirea furtunoasă a emoţiilor negative. Conflictele normative se desfăşoară de obicei în „zona proximei dezvoltări" - aşa se cheamă ceea ce copilul învaţă şi e pe punctul de a asimila cu ajutorul adulţilor. Conflictele provocate de abilitatea insuficientă apar la copii şi în vremea crizei vârstei de trei ani, şi la şase-şapte ani, şi la vârsta preadolescenţei - adică tocmai atunci când îşi însuşesc multe deprinderi noi.
Aceasta este o situaţie aparte, când copilul trebuie sprijinit în toate modurile posibile, fiindcă e ocupat cu un lucru bun: încearcă să facă ceva cu propriile puteri, chiar dacă nu o face foarte corect. în acel moment nu este gata să vă asculte: el învaţă, şi ca atare este nervos. Trebuie să aşteptaţi până când copiii vă vor cere singuri ajutorul, dar în nici un caz să nu îl impuneţi. Până şi întrebarea cea mai nevinovată îi poate provoca o răbufnire de mânie copilului. Oricum, îl puteţi întreba: „Pot să stau de vorbă cu tine despre asta?"
Această punere a problemei este deosebit de fructuoasă în relaţiile cu adolescenţii. Ea îi fereşte de reacţiile emoţionale distructive. Repet: principalul este să nu-i propuneţi ajutorul vostru copilului dacă el, dintr-un motiv sau altul, nu vrea să îl primească şi repetă cu încăpăţânare: „Singur!"
Dacă nu vă simţiţi în stare să staţi alături şi să observaţi impasibili dezvoltarea evenimentelor, mai bine plecaţi de acolo. Ţineţi minte regula de aur: lovindu-vă de o stare emoţională dificilă a copilului, adolescentului sau chiar adultului, trebuie să vă daţi toată silinţa pentru a nu fi atraşi în acel vârtej al mâniei.
Sunt bune orice mijloace care vă ajută să vă menţineţi într-o stare adecvată, echilibrată.
Câteodată, la vârsta preadolescenţei, copilul poate începe să „facă circ" de dimineaţă: „Dă-mi ciorapii, dă-mi pantalonii..." Puteţi dezamorsa această situaţie propunându-i, de exemplu: „Vrei să fii un pic mic? Bine, azi am timp pentru asta, dar nu ne putem purta aşa de fiecare dată."
Aşadar, copilul vostru învaţă ceva cu stăruinţă. Puteţi evita ispita, puteţi şi observa procesul învăţării. Este minunat dacă veţi găsi puteri să îl lăudaţi: „Bravo, este grozav că încerci să faci singur toate astea!", deşi câteodată nu e uşor să rosteşti asta. Există o formulă magică: „Intotdeauna e greu să înveţi ceva nou, dar tu o să înveţi repede", dar ea este eficace doar cu condiţia ca copilul să vă asculte.
Atunci cînd mânia însoţeşte depăşirea unei nedumeriri, nu trebuie să încercaţi s-o stingeţi cu orice preţ. Aduceţi-vă aminte cum încep să se târască cei mici: la început, copilul stă, pur şi simplu, pe burtă şi mârâie fiindcă vrea să înainteze mai repede, însă nu reuşeşte nicidecum - şi nimeni din familie nu se supără, dându-şi prea bine seama că în cazul respectiv plânsul nu face decât să-i dea un plus de forţe micului „călător".
Totuşi, părinţii încearcă adeseori să „închidă" zgomotul care îi irită, să înăbuşe reacţia negativă a copilului. In acest caz, e pe deplin posibilă apariţia unui conflict secundar. De pildă, copilul vrea să înveţe să-şi pună şosetele ori să coboare pe scară singur, dar nu reuşeşte deloc să-şi înfăptuiască planul. Fermoarul de la scurtă „nu e ascultător", şi copilul se supără. Aici se bagă mama: „Gata cu ţipatul!", şi copilul începe să se supere de acum pe mamă, care e rea, care nu-l înţelege! In acest fel, un conflict se suprapune peste celălalt, lucru ce trebuie evitat din răsputeri.
De obicei, părintele ştie de ce anume se supără fiul ori fiica sa, pe când copilul însuşi nu-şi dă seama. In atare caz, spuneţi-i: „Tu te-ai supărat fiindcă nu poţi deloc să te descurci cu ticălosul ăsta de fermoar!" Ca un comentator sportiv, pur şi simplu relataţi situaţia, fără să contaţi pe faptul că pentru cel mic este evidentă legătura cauză-efect. După ce îi daţi explicaţii în repetate rânduri, în mintea lui o să apară negreşit lanţul logic.
De obicei, interpretarea comportamentului provoacă intensificarea temporară a plânsului: la început este mai rău, nu mai bine. Nu trebuie să vă speriaţi de asta: după ce îşi va vărsa emoţiile şi va ţipa pe săturate, copilul se va linişti mai rapid.
Am discutat deja situaţiile care apar ziua; se întâmplă, totuşi, şi izbucniri nocturne. Micuţul se scoală, deschide ochii şi începe imediat un smiorcăit ce se transformă în ţipat, şi trece mult timp până când copilul reuşeşte să se liniştească. Este vorba despre pierderea fiziologică a uneia dintre fazele somnului. Copilul ţipă fiindcă nu se poate trezi cu adevărat, dar asta nu este mânie. In astfel de cazuri vă vor ajuta preparatele care diminuează profunzimea somnului, preparate ce trebuie prescrise de către medic.
ECATERINA BURMISTROVA
Enervarea, Editura Sophia
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.