Fara sa fi primit armatura dogmatica, tema iadului si a destinului sau, mereu prezenta in slujbe, se universalizeaza. Raul nu e o substanta. O vointa pervertita, constienta si geloasa pentru autonomia ei, dinamica in transgresarea normelor, multiplica distantele si absentele. Existenta rea traieste ca parazit, formand excrescente, inflorituri maligne. Ceea ce-i rapeste fapturii el ii reda ca boala. Si raul poate face aceasta deoarece Dumnezeu a creat "o alta libertate" si riscul pe care si l-a luat Dumnezeu anunta deja pe "Omul durerii" si profileaza umbra Crucii, caci, dupa adagiul patristic "Dumnezeu poate totul, afara de a-1 sili pe om sa-L iubeasca...." in asteptarea celui iubit, Dumnezeu renunta la atotputernicia Sa si-Si asuma chenoza sub chipul "Mielului injunghiat de la facerea lumii". Destinul Sau printre oameni atarna de acel fiat al omenirii. Pentru a asigura libertatea acestui fiat, Hristos renunta chiar la atotstiinta Sa. Aparenta pasivitate a lui Dumnezeu ascunde, dupa expresia Sfantului Grigorie de Nazianz, "patimirea lui Dumnezeu cel nepatimitor". Dumnezeu prevede ceea ce ar putea fi si mai rau si iubirea Lui devine si mai vigilenta, caci omul poate il refuza si pe Dumnezeu si sa-si construiasca viata pe refuz. Care il va castiga pe om, iubirea sau libertatea, amandoua sunt infinite, si infernul pune aceasta intrebare.
Rasaritul este strain de orice principiu juridic, punitiv; conceptia lui asupra pacatului si atitudinea fata de pacat este esentialmente terapeutica, nu rasare dintr-un tribunal, ci dintr-o clinica. Fara nici o prejudecata, Biserica se incredinteaza filantropiei lui Dumnezeu si isi intensifica rugaciunea pentru cei vii si pentru cei morti. Cativa, cei mai mari dintre sfinti, gasesc indrazneala si har sa se roage chiar si pentru demoni. Probabil ca arma cea mai puternica impotriva raului este tocmai rugaciunea unui sfant si ca destinul iadului depinde de asemenea, de dragostea sfintilor. Omul isi pregateste singur propriul infern, inchizandu-se fata de iubirea divina care, doar ea, ramane neschimbata. "Nu este drept sa se spuna ca pacatosii in iad sunt lipsiti de iubirea lui Dumnezeu... Ci dragostea actioneaza in doua feluri, ea devine suferinta pentru cei blestemati si bucurie pentru cei binecuvantati."
Orice credincios ortodox, apropiindu-se de Cuminecatura, marturiseste: "Eu sunt primul dintre pacatosi", adica cel mai mare sau, mai exact, "fara masura si fara asemanare", "singurul pacatos". Sfantul Ambrozie, in calitate de pastor si liturgist, explica aceasta si da o formula concisa si lapidara: "acelasi om este deodata condamnat si mantuit". Sfantul Isaac, ascet fiind, ofera alta formula: "Cel care-si vede pacatele este mai mare decat cel care inviaza mortii". O asemenea vedere a realitatii curate are ca ultima si paradoxala consecinta urmatoarea situatie: Un om foarte simplu ii marturiseste Sfantului Antonie, privind trecatorii: "Toti se vor mantui, doar eu voi fi condamnat" si Sfantul Antonie conchide: "Iadul exista cu adevarat, dar numai pentru mine singur..." Acestei iubiri a oamenilor ii raspunde magnifica expresie a unui mistic musulman: "Daca ma vei arunca printre cei din Gheena, voi petrece vesnicia vorbind despre iubirea mea pentru Tine".
Reluand cuvantul Sfantului Ambrozie, se poate spune ca lumea in totalitatea ei este, de asemenea, "si condamnata si bantuita", deodata. Mai mult, poate ca iadul, in chiar condamnarea sa, isi afla propria-i transcendenta. Se pare ca acesta ar fi sensul cuvantului adresat de Hristos unui staret contemporan, Siluan de la Athos: "Ramai cu sufletul in iad, dar nu de nadajdui..."
Peguy ii reprosa lui Dante de a fi vizitat iadul "ca turist". O alta maniera de a cobori aici este cea a marilor mistici. "Lumina lui Hristos lumineaza pe tot omul venit pe lume" spune rugaciunea Ceasului intai; chiar si inconstient, toti poarta urmele Lui tainice. Crestinii deci nu au motive de deznadejde, ci sa-L asculte pe Hristos, Care adreseaza Bisericii unul dintre cele mai grave cuvinte ce s-au spus vreodata in domeniul apostolatului: "Cel care va primeste pe voi, pe Mine Ma primeste..." Destinul lumii depinde de arta noastra de martori ai Cincizecimii, depinde si de iubirea noastra inventiva fata de dimensiunea infernala a lumii.
Tot ceea ce invata teologia cu privire la condamnarea lumii este: "Cain, unde este fratele tau, Abel?", dar taina Bisericii intreaba, la lumina rugaciunii sacerdotale a lui Hristos (In. 17): "Abel, unde este fratele tau Cain?" Iubirea lui Dumnezeu este "la inceput" (I Ioan 4, 9-10), ca un eveniment care transcende orice raspuns. Cei doi Mangaietori vin pentru a mantui. In ultima ei profunzime, iubirea apare dezinteresata ca bucuria curata a prietenului Mirelui, ca bucuria care subzista prin ea insasi, o bucurie a priori, pentru toti.
In Ioan 14, 28, Iisus cere ucenicilor sa se bucure cu mare bucurie, ale carei ratiuni sunt dincolo de om, in existenta obiectiva a lui Dumnezeu. In aceasta bucurie curata si imparateste libera, se ascunde mantuirea lumii. Versetul 20 al capitolului 13 invita geniul nostru sa descopere maniera de a fi "primit" de catre lume. Este ceasul ca Biserica sa nu mai vorbeasca despre Hristos, ci sa devina Hristos.
Camara de Sus isi largeste peretii pana la marginile lumii si este vorba de lume in revolta ei, in opozitia ei fata de Dumnezeu. Dumnezeu a iubit lumea in pacatul ei. Mireasa chipul Mirelui. Ea este painea euharistica, comuniunea, Prietenia. Lumina ei nu straluceste doar pentru a lumina, ea metamorfozeaza noaptea in zi fara inserare.
Mai mult ca oricand, lumea cauta un dar imediat care sa-i uneasca pe oameni, "pe fratele uman". Aici dragostea crestina, cea care nu cauta la ale sale, care nu masoara, nici nu limiteaza, doar ea, poate face ca lumea crestina inchisa sa tresara, indreptandu-si atentia spre cel care se afla cel mai departe de Hristos, caci in unul ca acela asteapta Hristos sa fie primit.
Sfantul Simeon se numea pe sine "fratele sarman al tuturor oamenilor", si era intr-adevar. Omul nou nu se fabrica in uzinele marxiste ale constrangerii sociale. "Creatura cea noua" isi are originea in Duhul Sfant, Care formeaza "suflete apostolice". Ea isi ia in serios credinta, si toate lucrurile, oricat de simple, sunt privite in lumina credintei evanghelice. Ora istorica este atat de redutabila, incat se face apel la toate fortele credintei (care poate invia si mortii la porunca lui Hristos); este ceasul despre care Petru spunea ca acum se implineste profetia lui Ioil asupra abundentei harului, Cincizecimea revarsand darurile sale in vremurile preapocaliptice.
Orice botezat este o fiinta stigmatizata in chip nevazut, o fiinta care poarta o rana adanca a destinului celorlalti si adauga ceva la suferinta lui Hristos intrat in agonie pana la sfarsitul lumii. "A urma" pe Hristos inseamna a cobori dupa El in adancul prapastiei lumii noastre. "Asemanarea" inseamna inchipuirea exacta a lui Hristos-total, iar aceasta inseamna martiriul, dupa Origen, caci "iubirea lui Dumnezeu si iubirea oamenilor sunt doua aspecte ale unei singure iubiri totale". Atitudinea mea personala, totdeauna unica, este aceea de a lupta impotriva infernului meu care ma ameninta atunci cand imi lipseste dragostea de a-i mantui pe altii; va fi mantuit cel care mantuieste. Dar o alunecare imperceptibila spre activism configureaza formula: "Te iubesc pentru a te salva", in vreme ce sufletul apostolic va zice: "te salvez pentru ca te iubesc..."
La fiecare Sfanta Liturghie cantam: "Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc"; ea nu insala, dar in harul ei se face auzita o chemare imperioasa: cum sa facem sa treaca aceasta experienta zguduitoare a luminii in infernul lumii de azi...
Paul Evdochimov
Fragment din cartea "Varstele vietii spirituale", Editura Sophia
Cumpara cartea "Varstele vietii spirituale"
-
Suferinta umana si iubirea divina
Publicat in : Editoriale -
Suferinta ca incercare
Publicat in : Editoriale -
Suferinta nu este absurda
Publicat in : Editoriale -
Suferinta si nadejdea mantuitoare
Publicat in : Religie -
Libertatea si suferinta
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.