Sarbatorilor iudaice

Sarbatorilor iudaice Mareste imaginea.

Dintre izvoarele sărbătorilor religioase iudaice amintite mai sus, Legea Sfinţeniei cuprinsă în cartea Levitic face o prezentare foarte amănunţită în acest sens. Calendarul evreilor structurat pe baza celui babilonian avea în perioada pre-exilică, următoarele sărbători:

1. Sărbătoarea Paştilor, urmată de Sărbătoarea Azimilor, care durează o săptămână după ziua Paştilor;

2. Sărbătoarea Săptămânilor;

3. Sărbătoarea Corturilor;

Sărbătorile menţionate anterior sunt atestate cu mult timp înainte de perioada exilului babilonian, calendarul sărbătorilor ebraice urmând să fie îmbogăţit în perioada post-exilică şi cea modernă cu următoarele sărbători: Ziua Ispăşirii, Sărbătoarea Hanukka, Sărbătoarea Anului Nou şi Sărbătoarea Purim.

1) Sărbătoarea Paştilor

Ziua serbării Paştilor este pentru evrei sărbătoarea cea mai importantă din an. In Cărţile Vechiului Testament, celebrarea Paştilor apare menţionată în momente istorice decisive pentru poporul evreu, cum ar fi: ieşirea din Egipt (Ieşire 12), intrarea în Canaan (Iosua 5) şi reîntoarcerea din exilul babilonian (Ezdra 6). De asemenea, Sărbătoarea Paştilor este prezentată în detaliu la cartea 2 Cronici 30, însă există şi surse exterioare care aduc informaţii despre Pastele iudaic, între care cele mai importante sunt un papirus şi două „ostrace" de la Elefantina (Egipt).

Tradiţia preoţească de la Levitic 23 şi Numeri 28 prezintă sărbătoarea Paştilor ca fiind unită cu cea a Azimilor. Pastele este celebrat în prima lună a anului. In ziua de 10 a lunii se caută un miel sănătos de un an, parte bărbătească, iar în seara zilei de 15 a lunii, acesta este sacrificat. Sacrificiul numit „zebah" presupune pregătirea mielului pe cărbuni şi consumarea acestuia în întregime în aceeaşi seară. Alături de mielul pascal se consumă pâine nedospită şi ierburi amare, iar masa pascală este celebrată în familie.

Participanţii la masa festivă sunt îmbrăcaţi de plecare, în amintirea plecării evreilor din Egipt la porunca lui Dumnezeu. Sărbătoarea Paştilor este urmată de sărbătoarea Azimilor (maşşot). Incepând cu ziua de 15 a primei luni a anului, vreme de şapte zile, se consumă pâine nedospită (azimă), iar prima şi a şaptea zi sunt considerate zile de odihnă, vreme în care se organizează întâlniri cu caracter religios.

Deuteronomul la capitolul 16, 1-8 prezintă ca şi tradiţia sacerdotală sărbătoarea Paştilor unită cu cea a Azimilor în luna Aviv, fără a preciza ziua celebrării. Importanţa relatării de la Deuteronom constă în faptul că aminteşte locul unde trebuie celebrat Pastele, considerându-se că este vorba de Ierusalim, unde se afla Chivotul Legii. «Tu nu poţi să junghii Pastile în vreuna din cetăţile tale, pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le va da. Ci numai în locul acela pe eare-l va alege Domnul Dumnezeul tău, ca să rămână acolo numele Lui; să junghii Pastile seara, la asfinţitul soarelui, pe vremea când ai ieşit tu din Egipt». (Deut. 16, 5-6)

Informaţiile din Deuteronom referitoare la pelerinajul în cetatea Ierusalimului pentru Sărbătoarea Paştilor se pare că reprezintă o prescripţie introdusă special în favoarea reformei centralizatoare a lui Iosia de a canaliza viaţa religioasă a poporului evreu în direcţia Templului din Ierusalim.

Originea Sărbătorii Paştilor este localizată în momentul ieşirii poporului Israel din Egipt, când Dumnezeu a trimis a zecea plagă asupra egiptenilor, pedeapsă care a ucis pe tot cel întâi născut de parte bărbătească al acestora. Termenul folosit pentru a identifica Pastele este „pesah", cuvânt pus în legătură cu rădăcina „psh" care înseamnă „a se ridica". O altă ipoteză leagă termenul de cuvântul akkadian „pasâhu", care se traduce prin „pedeapsă". Insă faptul că sărbătoarea Paştelui ebraic nu are un caracter „de ispăşire", elimină orice dubiu în privinţa invalidităţii acestei ipoteze. Fixarea datei de sărbătorire a Paştelui în ziua de 15 a primei luni a anului corespunde momentului „lunii pline". Alegerea acestei zile trebuie să fi fost legată de faptul că, în călătoria prin deşertul Sinaiului, noaptea „lunii pline" era cea care asigura o claritatea absolută în întunericul nopţii, evitându- se vreo conexiune cu valoare interpretativă astrală. Corelarea sărbătorii Paştilor cu sărbătoarea Azimilor (maşşot) este legată de evenimentul agrar al colectării primelor roade cerealiere, când vreme de o săptămână se consuma pâine nedospită din noua recoltă de cereale. Faptul că cele două sărbători erau celebrate în aceeaşi lună a anului a determinat unificarea acestora ca o sărbătoare comună.

In toate izvoarele scripturistice, Sărbătoarea Paştilor este legată de momentul eliberării poporului Israel din robia egipteană. Faptul că istoria poporului evreu a fost în permanenţă marcată de intervenţii divine atribuie sărbătorii Paştilor un rol extrem de important în istoria mântuirii iudaice, fiind o sărbătoare a biruinţei lui Dumnezeu în favoarea poporului ales.

2) Sărbătoarea Săptămânilor

Sărbătoarea Săptămânilor (qăşîr) sau a Recoltei este a doua sărbătoare anuală a evreilor, fiind legată de perioada agricolă a recoltelor. Sărbătoarea era celebrată la şapte săptămâni după „tăierea spicelor" (sărbătoarea Azimilor). Fiind o sărbătoare agrară, este o perioadă de bucurie, iar un ritual caracteristic acestei sărbători îl reprezintă aducerea a două pâini din aluat dospit ca ofrandă lui Yahve. Celebrarea acestei sărbători în a treia lună a anului este pusă în legătură cu momentul legământului realizat de Yahve cu poporul Israel pe muntele Sinai, iar mai târziu, în creştinism, coincidenţa serbării Pogorârii Duhului Sfânt în aceeaşi perioadă cu sărbătoarea iudaică a Săptămânilor a fost interpretată ca o instituire a Noului Legământ pe care Dumnezeu îl realizează cu întreaga umanitate, alianţă în care intermediar este Hristos.

3) Sărbătoarea Corturilor

Sărbătoarea Corturilor (sukkot) este a treia mare sărbătoare a evreilor care apare în cărţile biblice, fiind printre cele mai vechi evenimente ale calendarului religios. Sărbătoarea apare menţionată într-o formă explicită la Levitic 23, 33-44, fiind celebrată şapte zile printr-un pelerinaj la Ierusalim, unde a opta zi aveau loc sacrificii de animale, în special tauri. Data celebrării este controversată, însă, conform informaţiilor din Levitic şi Numeri, aceasta apare ca fiind serbată în ziua a 15-a a lunii a şaptea din an. Conform tradiţiei iudaice, Sărbătoarea Corturilor presupunea locuirea timp de şapte zile sub acoperişul corturilor, în amintirea perioadei de călătorie a poporului Israel în deşert ca populaţie nomadă, vreme în care evreii locuiau în corturi. Sărbătoarea coincide şi cu perioada recoltelor agricole, fiind asociată oarecum construcţiei corturilor pentru strângerea produselor agrare.

4) Ziua Ispăşirii

Ziua Ispăşirii sau „Yom Kippur" este una dintre sărbătorile celebrate cu mult fast de evrei, fiind atestată în perioada post-exilică. Data serbării apare localizată în scrierile biblice în ziua de 10 Tishri (septembrie - octombrie) (Levitic 23, 27-32 şi Numeri 29, 7-11). Ritualul oficiat în Ziua Ispăşirii presupunea două sacrificii animale: un taur şi o capră. Marele preot al templului stropea cu sângele taurului altarul din faţa vălului care adăpostea Sfânta Sfintelor, act care simbolizează jertfa pentru păcatele personale, iar sacrificiul caprei era realizat în aceeaşi manieră în numele poporului, spre iertarea păcatelor. în cadrul ritualului era folosită o a doua capră, numită „capra pentru Azazel", pe capul căreia marele preot îşi punea mâinile pentru a-i „transmite" păcatele poporului şi care apoi era eliberată în adâncul deşertului spre a purta cât mai departe păcatele comunităţii.

Un ritual asemănător este atestat în Babilonia, însă specificul Zilei Ispăşirii iudaice îl reprezintă „capra lui Azazel", unde „ăzn'zel" denumeşte prăpastia în care sunt purtate păca tele oamenilor, ca urmare a faptului că impuritatea animalului nu-i permite să fie adus ca jertfă lui Yahve, fiind îndepărtat în pustiu.

5) Sărbătoarea Hanukka

Hanukka este o sărbătoare instituită în perioada Macabeilor, fiind prezentată la 1 Macabei 4, 36-59. Sărbătoarea are legătură cu episodul istoric în care Templul din Ierusalim este profanat de regele Antioh IV Epifanes în ziua de 25 decembrie (Kisleu) 167î.Hr., prin aducerea de jertfe lui Zeus. La trei ani după aceasta, la 25 decembrie 164 î.Hr., Templul din Ierusalim este purificat de Iuda Macabeul după o luptă victorioasă şi astfel sărbătoarea a ajuns să fie celebrată în fiecare an. Sărbătoarea durează opt zile, timp în care, în locul jertfelor sângeroase, se merge la templu cu ramuri verzi şi se cântă imne, fiind o perioadă de mare bucurie. De asemenea, în faţa caselor se aprind candele în amintirea purificării altarului şi a aprinderii candelelor de către luda Macabeul. Din acest motiv, sărbătoarea mai este numită şi „Praznicul Luminilor".

6) Sărbătoarea Purim

Instituirea sărbătorii Purim are la bază un fapt istoric petrecut în perioada de exil a poporului evreu în Babilonia, episod în care dregătorul persan Aman este biruit de iudeul Mardoheu cu ajutorul nepoatei sale Estera. Sărbătoarea este celebrată în zilele de 14 şi 15 Adar (februarie/martie) cu mare bucurie, după ce în ziua de 13 Adar se posteşte. Numele sărbătorii este derivat de la termenul „pur”, care înseamnă „sorţi", indicând metoda folosită de Aman pentru a stabili data de exterminare a iudeilor. Etimologia cuvântului este însă de provenienţă akkadiană, de Ia „pzm' care se traduce prin „destin". In zilele sărbătorii se merge la sinagogă, unde se citeşte cartea Esterei, iar apoi are loc un banchet devenit în timp profan, în care se rostesc formule de binecuvântare dedicate eroilor Mardoheu şi Estera, respectiv blesteme asupra lui Aman. Sărbătoarea Purim s-a transformat într-un carnaval al iudeilor, datorită manifestărilor de bucurie duse la extrem.

Alături de aceste sărbători atestate în cărţile Vechiului Testament trebuie amintită şi o sărbătoare a Anului Nou, numită la începutul erei creştine „Rosh ha-Shana”, însă sub această denumire nu apare nicăieri în Biblie. Totuşi, menţiuni despre o celebrare a Noului An sunt redate la Levitic 23, 24-25 şi Numeri 29, 1-6. Prima zi a lunii a şaptea este identificată ca prima zi a anului, luna Tishri fiind celebrată în continuare cu sărbători precum Ziua Ispăşirii (10) şi Sărbătoarea Corturilor (15-22).

Calendarul sărbătorilor religioase iudaice s-a îmbogăţit mai ales în perioada post-exilică, iar sărbătorile sus amintite sunt doar cele mai importante, rămase în uz până azi. Acestora li s-au adăugat şi alte zile festive, care însă nu au nici un temei biblic pe baza căruia să deţină o autoritate religioasă. Importanţa sărbătorilor iudaice constă în introducerea ritului sacrificial în cadrul celebrării acestora, determinându-se o relaţie spirituală certă între sărbătoare şi practică de cult.

Nestor Dinculeană

Fragment din carte "SACERDOŢIUL LA VECHII SEMITI"

Cumpara cartea "SACERDOŢIUL LA VECHII SEMITI"

 

Pe aceeaşi temă

04 Iunie 2019

Vizualizari: 334

Voteaza:

Sarbatorilor iudaice 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE