Duminica a VII-a după Paşti, a Sfinţilor Părinţi (Ioan 17, 1-13)

a) Hristos Se roagă pentru ucenicii Săi

Joia Mare, seara. Hristos petrecea cu ucenicii Săi ultimele clipe inainte de răstignirea Sa. A mâncat împreună cu ei în binecunoscuta camară de sus (v. Matei 26,17). I-a înştiinţat cu mare durere în inimă că unul dintre ei II va vinde, II va trăda (v. Ioan 13, 21) şi în continuare i-a luat împreună (Iuda deja plecase pentru a-L trăda) şi au urcat pentru ultima oară pe Muntele Măslinilor (v. Matei 26, 30).

Pe drum fiind, S-a oprit şi S-a aşezat, şi le-a vorbit pentru ultima oară, lăsându-le cele din urmă sfaturi (v. Ioan cap. 14, 15, 16). Sfârşind, le-a zis: Iată, vine ceasul şi a şi venit ca voi să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine. Pe acestea vi le-am grăit pentru ca întru Mine pace să aveţi. In lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (Ioan 16,32-33).

Ucenicii Săi s-au tulburat. II pierdeau pe învăţătorul lor, sprijinul lor şi se simţeau în aer. Dar Domnul imediat a făcut o „mişcare" care le-a dat speranţă. Şi-a ridicat ochii către cer (v. Ioan 17, 1). Era ca şi cum le-ar fi spusr „Acolo, sus, la Tatăl să aveţi toată nădejdea voastră." Şi astfel, cu ochii ridicaţi la cer, a început să Se roage pentru ei. Era prima oară când îl vedeau pe învăţătorul lor, în întuneric şi sub lumina făcliilor, rugându-Se special pentru ei. Probabil că au îngenuncheat şi aşa, îngenuncheaţi, au ascultat rugăciunea Sa.

In rugăciunea Sa a spus: Tată (Ioan 17, 1)... Eu pentru aceştia Mă rog, nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt (Ioan 17, 9). Desigur, toţi oamenii sunt ai lui Dumnezeu, însă ucenicii Săi erau în mod special ai Săi, deoarece în scurt timp urmau să lucreze pentru El. Şi toţi care lucrează pentru El (şi arhiereii şi preoţii şi ceilalţi) sunt, de asemenea, în mod special ai Săi. Şi I-a cerut lui Dumnezeu-Tatăl ca pe toţi aceştia să-i păzească, pentru ca lucrarea lor să se împlinească. Părinte Sfinte, întru numele Tău păzeşte-i pe cei pe care Mi i-ai dat (Ioan 17, lI. In continuare a cerut ca toţi ucenicii Săi să fie uniţi între ei: Ca ei să fie una aşa cum suntem Noi (Ioan 17,11).
însă Domnul este nedespărţit de Tatăl Său, aşa că nedespărţiţi ar trebui să fie neîncetat şi ucenicii Săi în această lume. Aceeaşi unire, zice Hristos, s-o aibă între ei şi urmaşii lor, arhiereii şi preoţii.

Dacă ura dintre oamenii simpli, dintre creştinii laici constituie pentru un ateu motivul pentru a rămâne lipit de necredinţa lui, gândiţi-vă acum cât de trainic este motivul atunci când această ură îi stăpâneşte pe clerici. Cât e de mare răul pe care-l fac conştiinţei confruntările publice dintre arhierei, dintre preoţi, sau dintre arhierei şi preoţi. E valabil şi contrariul: dacă dragostea dintre creştini este pentru un ateu motiv pentru a se problematiza şi a se despărţi de necredinţa sa, gândiţi-vă cu cât mai mare este „motorul" pentru
el când dragostea stăpâneşte peste slujitorii Domnului. Cu cât mai mare este acest motiv când între toţi, între toate adunările Bisericii, şi laici şi clerici stăpânesc dragostea, unitatea, armonia.

Domnul S-a rugat şi pentru această dragoste. Dar nu numai pentru ei (pentru ucenici) Mă rog, ci şi pentru cei care prin cuvântul lor vor crede în Mine, pentru ca toţi să fie una (şi clerici şi laici), precum Tu, Părinte, eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot astfel şi ei să fie una întru Noi (Ioan 17, 20-21). Şi continuă: Ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis
(Ioan 17, 21), înţelegând prin asta că motivul cel bun care ar putea să-l facă pe un necredincios să creadă nu sunt minunile, ci dragostea dintre mădularele Bisericii. Adică să-i vadă pe clerici şi pe laici strâns uniţi, nedespărţiţi, în armonie, precum este Hristos cu Tatăl!

Lucru care înseamnă că o astfel de dragoste lucrează în conştiinţa necredinciosului mult mai tare decât lucrează o minune, aşa încât dragostea aceasta este superioară minunii.

Fie ca o astfel de dragoste, de unitate, să stăpânească întotdeauna in Biserica noastră, pentru bucuria lui Iisus cel răstignit!

b) Slava lui Hristos şi slava creştinilor

A venit ceasul ca Fiul Omului să fie preamărit (Ioan 12, 23), a spus Hristos cu câteva zile înainte de patimile Sale. Şi iarăşi a spus: Părinte, a venit ceasul. Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te preamărească pe Tine (Ioan 17,1). Aici, demn de observat este că Domnul leagă slava Sa de crucea Sa. Urmăriţi paradoxul: nu consideră slavă a Sa nici multele minuni făcute lumii, nici lumea care se minunează de El, nici intrarea sărbătorească în Ierusalim, când tot poporul a ieşit pe drum să-L întâmpine cu ramuri de pomi şi cu urale (v. Matei 21, 8), ci consideră slava Sa exact opusul acestora: batjocurile, hulele, scuipările, palmele primite de la poporul Său (v. Matei 27, 27) şi, mai presus de toate, moartea Sa dureroasă, umilitoare, pe cruce, deoarece din aceste lucruri înfricoşătoare izvorăşte mântuirea fiilor Săi, mântuirea noastră. Descoperă măreţia Sa, mărimea smereniei Sale, mărimea dragostei pe care o are faţă de noi. „Mulţumim Ţie pentru slava Ta cea mare" (pentru patimile Sale), spunem de fiecare dată în Liturghie (Doxologia).

Dar slava creştinilor care este? Crucea lor (v. Ioan 21, 19). Alături de crucea lui Hristos stă, ca oglindire a darului, propria cruce. Numai aşa poate fi înţeles ca ucenic desăvârşit al lui Hristos. Cel ce nu-şi poartă crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu poate fi ucenicul Meu (Luca 14, 27). Doar aşa arată cât îl iubeşte pe Domnul. Cum altfel să-şi arate dragostea faţă de Iisus cel răstignit? Cum? Mâncând, bând şi dansând?

Marele Apostol Pavel a făcut multe minuni. Oamenii luau basmale sau şorţuri sau alte lucruri folosite de Pavel şi le puneau pe bolnavi, iar aceştia se vindecau şi de boli, şi de duhurile necurate, care fugeau de la ei (v. Fapte 19, 12). Şi nu numai asta. A fost luat până la al treilea cer (v. II Corinteni 12, 2). Lucru foarte mare! Insă marele Pavel considera slavă a sa doar chinurile, pătimirile, şi nu minunile sau ridicarea la cer: Mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos (II Corinteni 12,10).

Când Petru I-a spus lui Hristos să fugă de crucea Sa (v. Marcu 8, 32), Domnul i-a răspuns pe un ton foarte aspru: Tu nu le cugeţi pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor (Marcu 8, 33). Dumnezeu cere jertfă, în timp ce oamenii vor odihnă. Acelaşi lucru vrea şi diavolul: odihnă, plăceri, distracţii. Doreen Irvine, fostă satanistă, l-a auzit pe însuşi satana spunând alor săi: „Fiii mei, ascultaţi-mă: faceţi cât rău puteţi, săturaţi-vă de plăceri! Eu din asta mă bucur. Dacă mă ascultaţi, vă voi proteja mereu. Niciodată să nu vă temeţi!"

Dacă, după cuvântul Domnului, cel ce nu-şi ridică crucea şi nu-L urmează nu poate fi ucenic al Său (v. Luca 14, 27), atunci acesta care caută plăcerile, slava, cinstea, cum va trebui să fie numit? Va fi considerat bun ucenic al Său atunci când face exact opusul a ceea ce spune învăţătorul său? Marele ritor şi ierarh sfânt al Bisericii noastre, Ioan Gură de Aur, nu ezită să-i caracterizeze pe cei care caută desfătări pământeşti, slavă şi cinste ca pe unii ce se află mai jos decât măgarii (Omilia LXXVI la Evanghelia după Ioan, P.G. 59:413). Fireşte că astfel de creştini nu se găsesc sub harul Celui răstignit, deoarece nu se potrivesc cu El!

Noi cărei categorii aparţinem? A celor care se laudă cu crucea lor sau a celor care se laudă cu slava acestei lumi? Fie ca toţi să aparţinem primei categorii! Şi, dacă încă nu aparţinem, să ne străduim, să ne luptăm pentru a reuşi asta!

c) Una este credinţa în Hristos şi alta cunoaşterea lui Hristos

Dacă Dumnezeu ne-ar da o hârtie albă şi ne-ar zice: „Scrie pe hârtia asta ce părere ai despre Mine. Cum Mă vezi: aspru? Blând? Iubitor de oameni?", ce I-am scrie? Orice I-am scrie, vor fi teorii şi nu experienţe, lucruri care s-ar putea să nu aibă legătură cu adevărata Persoană a singurului şi adevăratului Dumnezeu. Poate chiar cele ce le-am scrie ar fi şi păcat (hulă) (v. Iov 34, 36).

Putem aşadar crede în Dumnezeu, dar nu este de ajuns pentru a înţelege în cine credem cu adevărat. Cât de bun şi de iubitor de oameni este! Cu alte cuvinte, un lucru este credinţa în Dumnezeu, şi alt lucru este cunoaşterea lui Dumnezeu. Cuvântul cunosc, în Noul Testament, nu înseamnă pur şi simplu aflu, dobândesc cunoştinţe, ci semnifică o legătură şi o experienţă personală, vie. Adam a cunoscut-o pe Eva, femeia sa (a avut experienţa unirii trupeşti), şi ea, zămislind, a născut pe Cain (v. Facerea 4,1). Acest cuvânt, a cunoaşte, l-a folosit Hristos pentru a ne face să înţelegem ce înseamnă viaţa veşnică. Iar viaţa veşnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat (Ioan 17, 3). Asta pentru că există şi dumnezei falşi. Nu a spus: „Viaţa veşnică este să creadă în Tine ca singurul Dumnezeu adevărat", ci „să Te cunoască pe Tine ca singurul Dumnezeu adevărat". Una este cea dintâi, iar a doua este altceva. Există între credinţă şi cunoaşterea lui Dumnezeu o diferenţă imensă.

Ştii (crezi) că dacă vei pune mâna în foc te vei arde. Asta este una. Dar altceva este să pui mâna în foc şi să fie arsă. Prima este o credinţă, a doua este cunoaştere. Ştii, crezi că Hristos este viaţa. Una e să crezi, şi alta este să trăieşti viaţa. Prima este credinţă, a doua e cunoaştere. Ştii şi crezi că Hristos este Lumina. Una este însă să crezi şi alta este să ai în tine această lumină, să strălucească chiar şi pe faţa ta această lumină, şi alta este doar să ştii că lumina străluceşte. Prima e cunoaştere, a doua este credinţă.

„Trebuie să-L cunoaştem personal pe Hristos, nu doar din cărţi, aşa cum aflăm despre personalităţi istorice, ci trebuie să-L cunoaştem aşa cum cunoaştem persoanele cele mai iubite din viaţa noastră, a căror companie sau comuniune ne aduce bucurie", notează vestitul profesor Panaghiotis Trembelas (o notă la tâlcuirea Evangheliei după Ioan 17, 3), iar această cunoaştere a lui Dumnezeu nu are sfârşit, deoarece Dumnezeu este nesfârşit, aşadar atât cât trăieşti vei continua să-L cunoşti. De aceea şi Domnul nu a zis: „Viaţa veşnică e să Te cunoască pe Tine", ci „să Te cunoască pe Tine ca singurul Dumnezeu adevărat", să Te cunoască neîncetat, să cunoască neîncetat mila Ta nesfârşită, milostivirea Ta nesfârşită, continuu să se minuneze de măreţia Ta. Părintele Paisie spunea: „Merită să te osteneşti, să priveghezi şi celelalte chiar şi mii de ani, pentru a-L vedea o singură clipă pe Hristos."

Cum dobândim această sfântă cunoaştere? Răspunsul ni-l dă însuşi Hristos, când spune ucenicilor Săi: Cel ce poruncile Mele şi le păzeşte, acela este cel ce Mă iubeşte. Iar cel ce Mă iubeşte pe Mine iubit va fi de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui (Ioan 14, 21). Celor ce păzesc poruncile Lui le va arăta viaţa Lui, lumina Lui, pacea Lui.
Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu (Psalmi 45,10). Veniţi-vă în fire, reveniţi-vă! Ţineţi cu smerenie şi dragoste poruncile Mele, şi atunci veţi înţelege din experienţă, singuri, că Eu sunt Dumnezeu. Nu doar un dumnezeu, ci Dumnezeu cel adevărat.

Nu ajunge deci să avem credinţă în Dumnezeu, ci va trebui ca această credinţă să fie însoţită de cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi diavolul crede şi sigur mai mult decât noi (v. Iacov 2, 19). Dar nu are şi cunoaşterea, experienţa vieţii, luminii şi păcii lui Hristos. Atunci când doar credem, fără să avem cunoaşterea lui Dumnezeu, nu ştim din experienţă exact cum este acest Dumnezeu în Care credem şi pe Care îl adorăm. Credem într-un Dumnezeu necunoscut şi, având o astfel de credinţă, fără cunoaştere, având prin urmare o credinţă neputincioasă, slabă, suntem „periculoşi".

Se poate ca într-o clipă grea să ne smintim (v. Luca 8, 13) sau chiar să ajungem la negarea lui Hristos. Suntem ca frunza îngălbenită din pom, care se desprinde la un vânt mai puternic şi dispare, fără a se mai întoarce vreodată. Dimpotrivă, când credinţa noastră e însoţită de cunoaşterea lui Dumnezeu, suntem ca frunza proaspătă, verde, care, oricât de puternic va sufla vântul, va rămâne lipită de copac. Să ne rugăm să fim mereu frunza cea verde!

ARHIMANDRIT VASILIOS BACOLANIS

Fragment din cartea "TAINE ŞI DESCOPERIRI ÎN EVANGHELIILE DUMINICILOR", Editura Sophia

Cumpara cartea "TAINE ŞI DESCOPERIRI ÎN EVANGHELIILE DUMINICILOR"

• Predica la Duminica Sfintilor Parinti
  Publicat in : Predici de duminica

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: