La marele eveniment al Schimbării la Faţă a lui Hristos au fost prezenţi doar cei trei Ucenici, adică Petru, Iacov şi Ioan. Aceste trei persoane au fost luate de Hristos ca martori şi ai altor momente importante, precum învierea fiicei lui Iair sau rugăciunea din Ghetsimani.
Alegerea aceasta nu poate fi socotită o părtinire. Nu putem să Îi atribuim lui Hristos dispoziţii omeneşti şi sentimente pătimaşe. Există o motivaţie teologică foarte profundă. Cunoaştem foarte bine că revelarea şi arătarea lui Dumnezeu poate fi Rai pentru cei vrednici de această vedere-a-lui-Dumnezeu (theoria) şi Iad pentru cei necuraţi sau nepregătiţi. De aceea, omul trebuie să se afle într-o stare duhovnicească corespunzătoare pentru a primi revelarea lui Dumnezeu ca vedere şi nu ca osândă. Se pare, aşadar, că cei trei Ucenici erau cei mai pregătiţi pentru a primi revelaţia lui Dumnezeu. Pentru ceilalţi, descoperirea aceasta trebuiau să rămână ascunsă până la Învierea Lui.
Cei trei Ucenici aveau unele calităţi care îi făceau potriviţi pentru participarea lor la această vedere-a-lui-Dumnezeu (theoria). Toţi cei trei erau superiori celorlalţi Ucenici (după cuvântul Sfântului Ioan Gură-de-Aur). Şi această superioritate a lor se vădeşte în aceea că Petru Îl iubea foarte mult pe Hristos prin căldura credinţei, Ioan era iubit foarte mult de Hristos pentru mulţimea virtuţilor, iar Iacov era foarte aspru cu iudeii, drept care a şi fost ucis de Irod (Cuviosul Eftimie Zigabenul).
Cel puţin doi dintre cei trei Ucenici care au fost pe Tabor în acel ceas înfricoşător au dat mărturie de cele petrecute. Apostolul Petru scrie într-o epistolă a lui: „pentru că noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri”. Şi referindu-se la glasul Tatălui scrie: „şi acest glas noi l-am auzit pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt…” (II Petru 1, 16-20). Dar şi Evanghelistul Ioan în Epistola lui Sobornicească scrie: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii – şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă” (I Ioan 1, 1-2). Dincolo de aceste două pasaje, putem observa că toate textele scrise de dumnezeieştii Apostoli sunt dovadă a vederii dumnezeieşti, sunt rod al experienţei pe care au avut-o pe Muntele Tabor şi la Cincizecime.
Cei trei Ucenici văzându-L pe Hristos schimbat la Faţă, câtă vreme iniţial se bucurau şi spuneau: „bine este nouă să fim aici; dacă voieşti, vom face aici trei corturi; unul Ţie, unul lui Moise şi unul lui Ilie”, în continuare, după ce au fost acoperiţi de norul luminos şi s-a făcut auzit glasul Tatălui, „au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Matei 17, 4-6). Părinţii Bisericii (Sfântul Vasilie cel Mare, Sfântul Ioan Gură-de-Aur şi Sfântul Grigorie Palama) spun că Ucenicii au căzut cu faţa la pământ din pricina măreţiei luminii. De altfel, glasul Tatălui era vederea-lui-Dumnezeu, şi anume la o treaptă mai mare decât vederea dumnezeiască pe care o avuseseră Ucenicii înainte. S-au temut, aşadar de această vedere mult mai vădită.
În textele liturgice care se referă la acest eveniment, se spune că în anumite momente Ucenicii au simţit teamă şi în altele, bucurie. Dar, aşa cum tâlcuiesc Părinţii, această teamă era strâns legată de bucurie, pentru că nu era o teamă de rob, ci o teamă de fiu, era acea teamă de Dumnezeu pe care o cunosc cei desăvârşiţi. Pentru că, există o teamă a începătorilor şi o teamă a desăvârşiţilor. Aici e vorba de bucurie, cuviinţă, închinare în faţa marii taine la care s-au învrednicit să fie martori oculari.
+ Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.