Teologia Sfantului Siluan Athonitul - Ioannis Zizioulas
Cu adanca emotie vorbesc despre teologia Sfantului Siluan. Gratie ucenicului sau si parintelui meu duhovnicesc care a fost regretatul parinte Sofronie de la Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul (Maldon, Essex), am ajuns sa apreciez gandirea Sfantului Siluan nu numai ca membru crestin al Bisericii Ortodoxe, dar si ca student, iar mai apoi profesor de teologie si episcop. Sfantul Siluan ramane calauza vietii mele duhovnicesti, fiindca, in ciuda aparentelor, gandirea sa are o importanta cruciala nu numai pentru monahi, ci si pentru teologi si ierarhi insarcinati cu reflectia si conducerea Bisericii in lume. Cu inima plina de recunostinta si evlavie voi vorbi deci despre invatatura teologica a Sfantului Siluan.
Teologia academica si viata ascetica
Teologia a fost identificata in epoca noastra cu o activitate a mintii, si e privita in mod normal ca o ramura a stiintei. In Biserica veche insa, titlul theologos a fost rezervat pentru foarte putini (pe cat stim numai Sfantului Ioan Evanghelistul, Sfantului Grigorie din Nazianz si Sfantului Simeon Noul Teolog), in timp ce in epoca noastra e folosit pentru toti cei ce dobandesc o diploma de la o facultate teologica dupa o perioada mai scurta sau mai lunga de studii. Ceea ce numim in mod normal "teologia academica" pare insa sa lipseasca cu totul in cazul Sfantului Siluan: el n-a studiat niciodata in nici o facultate teologica si n-a scris vreo carte care sa fie folosita in stiinta si cercetarea teologica. Asadar, el nu poate fi numit "teolog" in acest sens modern al cuvantului. Putem deduce oare din aceasta ca nu exista o "teologie a Sfantului Siluan Athonitul"?
Inviorarea monahismului si descoperirea Parintilor pustiei si a asa-numitilor autori "mistici" ai Bisericii i-a facut pe multi din epoca noastra sa reactioneze viguros impotriva unei teologii academici privite de ei ca total inutila, daca nu chiar rea si ostila vietii duhovnicesti. Multi parinti duhovnicesti (gherontes) din zilele noastre isi sfatuiesc fiii duhovnicesti sa nu ia in serios teologia academica si sa se concentreze pe rugaciune si alte exercitii "spirituale". Traim intr-o epoca a unei dihotomii crescande intre minte si inima, intre munca intelectuala si viata ascetica. In experienta mea ca profesor de dogmatica la o facultate teologica ortodoxa (Tesalonic) am intalnit adeseori studenti sfatuiti de parintii lor duhovnicesti sa nu ia in serios opiniile profesorilor, ci sa le supuna judecatii parintilor lor duhovnicesti, care in mod normal nu au nici o educatie teologica academica.
Dihotomia aceasta e in acelasi timp eronata si riscanta. Daca e adevarat ca aceste doua lucruri, teologia academica si experienta ascetica, sunt doua lucruri diferite, ele nu trebuie privite ca fiind contradictorii si excluzandu-se reciproc; ele sunt astfel numai in masura in care refuza sa se deschida una alteia si isi absolutizeaza natura si functia lor in Biserica. Biserica este o diversitate de harisme, nici una dintre ele neputand spune alteia: "N-am nevoie de tine". Istoria Bisericii e plina de exemple de asceti a caror experienta a inspirat gandirea unor mari teologi (Sfantul Antonie cel Mare e, de exemplu, prezentat "teologic" de Sfantul Atanasie aproape in acelasi fel in care viata Sfantului Siluan e prezentata de parintele Sofronie), dar sunt si cazuri in care aceeasi persoana impleteste in sine o viata ascetica si o viguroasa gandire intelectuala, cum vedem in cazul Sfantului Maxim Marturisitorul.
Prin urmare, un teolog academic poate invata multe de la un ascet ca Sfantul Siluan Athonitul. Si daca are o minte creatoare, el poate prezenta experienta ascetilor in forma unei teologii dogmatice. Acest lucru poate fi facut in cazul Sfantului Siluan si e ceea ce voi incerca sa sugerez subliniind cateva teme doctrinare in care gandirea Sfantului Siluan poate avea o importanta deosebita.
Invatatura despre Sfanta Treime sau despre Dumnezeu in general
Una din zicerile Sfantului Siluan pastrate de parintele Sofronie suna in felul urmator: "A crede ca Dumnezeu exista e un lucru, dar a-L cunoaste pe Dumnezeu e altceva". Cum il cunoastem pe Dumnezeu?
Cunoasterea e de doua feluri: exista o cunoastere despre (ceva sau cineva), si exista o cunoastere a (ceva sau cineva). Desi aceste doua cunoasteri se confunda usor in mintile noastre, ele se deosebesc in mod fundamental. Cunoasterea despre Dumnezeu poate fi dobandita prin carti sau chiar prin revelatii, sau pur si simplu din studiul naturii, cum observa deja Platon. Dar cunoasterea lui Dumnezeu nu poate fi dobandita in afara unei relatii personale cu El. Acest lucru trimite spre doua adevaruri fundamentale:
1. Dumnezeu e cunoscut numai in si prin relatiile personale care alcatuiesc Fiinta Sa; adica numai ca Sfanta Treime. Nu-L putem cunoaste pe Dumnezeu in afara felului in care El se cunoaste pe Sine insusi (de aceea nu putem niciodata cunoaste natura lui Dumnezeu); altfel riscam sa cunoastem altceva sau pe altcineva decat pe adevaratul Dumnezeu. Dumnezeu insa se cunoaste pe Sine insusi numai ca Tata, Fiu si Duh Sfant. Asa cum observa Sfantul Atanasie opunandu-se arienilor, daca Fiul n-ar fi existat deja impreuna cu Tatal, acesta din urma nu S-ar fi cunoscut pe El insusi, fiindca Fiul este "Adevarul" Tatalui, in care Tatal se vede si se cunoaste pe Sine ca intr-o oglinda. Tatal se cunoaste pe Sine insusi privindu-se in oglinda Sa care este Fiul. Asa cum observa Sfantul Apostol Pavel, numai Duhul lui Dumnezeu cunoaste adancurile fiintei lui Dumnezeu (cf. 1 Co 2, 10). Astfel, numai intrand in relatiile personale intratrinitare, fiind cu alte cuvinte primiti ca fiu al Tatalui in si prin Duhul infierii care ne ingaduie sa-L numim pe Dumnezeu "Tatal nostru" si astfel sa-L cunoastem ca atare, putem sa avem o cunoastere nu numai despre Dumnezeu ci si a lui Dumnezeu.
Asa cum comenteaza parintele Sofronie: "Ce sens are sa facem subtila teologie trinitara, daca nu avem in noi insine puterea sfanta a Tatalui, iubirea blanda a Fiului, lumina necreata a Duhului Sfant?".
Sfantul Siluan insista mereu asupra importantei Duhului Sfant pentru cunoasterea lui Dumnezeu: "Duhule Sfinte..., Tu mi-ai descoperit taine de nepatruns." "Duhul Sfant - spune el - da sufletului cunostinta lui Dumnezeu intr-un chip nevazut". O astfel de cunoastere e identica cu insasi iubirea lui Dumnezeu fata de noi: "Duhul Sfant mi-a dat sa stiu cat de mult ne iubeste Domnul", cum spune altundeva. Acest lucru ne conduce la cel de-al doilea adevar privitor la cunoasterea lui Dumnezeu.
2. Iubirea precede cunoasterea, sau si mai bine: iubirea e cunoastere si cunoasterea e iubire. Parintele Sofronie se refera la axioma lui Descartes: "Gandesc deci sunt -Cogito ergo sum" si sugereaza ca in cazul lui Siluan ea trebuie schimbata in: "Iubesc, deci sunt". Aceasta rastoarna rationamentul Fericitului Augustin pe care el si mai tarziu Toma d'Aquino isi bazeaza argumentul lor in sprijinul lui filioque, si anume ca nu putem iubi ceva sau pe cineva daca nu-l cunoastem mai intai (argumentul Fericitului Augustin si al Sfantului Toma d'Aquino e acela ca Fiul e cunoasterea lui Dumnezeu iar Duhul e iubirea lui Dumnezeu, deci ca Fiul trebuie sa creada Duhului). De fapt lucrurile stau invers: daca nu iubim, nu cunoastem. Si asa cum Dumnezeu ne cunoaste iubindu-ne si descoperindu-se noua ca iubire, asa si noi il cunoastem numai iubindu-L pe El si pe cei pe care i-a iubit El.
Aceasta tema a iubirii drept cale spre adevarata cunoastere se impleteste in gandirea Sfantului Siluan cu tema sa favorita a iubirii de vrajmasi. Ar fi eronat sa intelegem aceasta idee asupra careia insista Sfantul Siluan ca un principiu etic. Pentru sfintii parinti aceasta este profund si exclusiv teologica: trebuie sa-i iubim pe vrajmasii nostri numai pentru ca Dumnezeu si-a iubit vrajmasii in Fiul Sau intrupat. Nu exista alta cale de a cunoaste pe Dumnezeu, fiindca e singura cale in care El se descopera, si anume ca iubire de vrajmasi. Acesta e un principiu al teologiei, nu a moralei. E un mod de a cunoaste pe Dumnezeu.
In chip asemanator trebuie sa intelegem si sa apreciem iubirea Sfantului Siluan fata de plante si de animale, iubire careia parintele Sofronie ii dedica un lung paragraf. "Inimii care a invatat sa iubeasca ii este mila pentru orice faptura". Acest lucru trebuie iarasi inteles teologic: iubim fapturile fiindca Dumnezeu le-a facut si pentru ca sufera din pricina caderii noastre.
Sfantul Siluan i-a precedat pe teologii moderni in ce priveste cunoasterea personala. Pentru el Treimea e cunoscuta numai in si prin experienta iubirii si ni se descopera in si prin Duhul Sfant, care e Lumina tocmai fiindca este Iubire. Cunoasterea lui Dumnezeu e o intalnire "personala" si, potrivit parintelui Sofronie, aceasta era legatura Sfantului Siluan cu Dumnezeu in rugaciunile sale. Trecand prin experienta religiilor orientale, parintele Sofronie a gasit in Sfantul Siluan adevarata revelatie a ceea ce el numeste "principiul ipostatic". Cand omul devine un ipostas, adica o fiinta in stare sa imbratiseze, mai cu seama in rugaciunea si iubirea sa, pe Dumnezeu si intreaga creatie, si sa vorbeasca cu Dumnezeu si cu ceilalti fata catre fata, atunci el devine "chipul si asemanarea lui Dumnezeu" si intra in viata vesnica. Teologia trinitara si existenta personala coincid in experienta "principiului ipostatic", caruia parintele Sofronie i-a dedicat o mare parte din reflectiile sale pana la sfarsitul vietii.
Invatatura despre Hristos
Invatatura despre Hristos e centrala gandirea Sfantului Siluan nu in forma hristologiei familiare noua din manualele de dogmatica, cat in forma semnificatiei existentiale a acestei invataturi. Fidel unei traditii tipic ruse ce ne aduce aminte de Dostoievski si alti scriitori rusi, Sfantul Siluan abordeaza hristologia dinauntrul kenozei si accentueaza calea crucii ca drumul existential spre mantuire. Nu putem dobandi viata daca nu murim, asa cum a facut-o si Hristos inainte de a invia. Intr-un mod dostoievskian, Sfantul Siluan impinge pana la extrema aceasta tema in faimoasa sa expresie: "Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!" Aceasta expresie e cumplit de nihilista in afara hristologiei. Daca e scoasa din contextul ei hristologic poate duce la sinucidere. Iadul e un punct de trecere, nu o destinatie. Noi nu suntem chemati sa ramanem acolo. Dar nu exista nici o scurtatura pe care sa o putem apuca ca sa evitam aceasta trecere, daca vrem sa ajungem la destinatia noastra finala, care e cerul si imparatia lui Dumnezeu. Aceasta pentru ca Hristos a trecut El insusi prin acea experienta. Gandirea lui Siluan e hristologica si din aceasta pricina nu duce la deznadejde. Fiindca biruinta lui Hristos asupra iadului e conditia prealabila a trecerii noastre prin el. Astfel, ea este o rasturnare a secventei moarte-inviere: invierea lui Hristos precede acum intrarea noastra in iad si din aceasta pricina nu ne duce niciodata la disperare.
Inteleasa hristologic, aceasta tema face ca virtutile duhovnicesti cum sunt smerenia si iubirea, sa fie profund teologice. Tinandu-ne mintea in iad, ne smerim pe noi insine nu in mod psihologic, ci ontologic. Luam parte la adancul nefiintei din care am venit inainte ca Dumnezeu sa ne aduca la fiinta. Experiem absenta lui Dumnezeu ca vidul nostru existential si aici, in acest gol, il intalnim pe stramosul nostru Adam plangand si tanguindu-se pentru pierderea raiului (o tema atat de draga Sfantului Siluan). Devenim in acest fel identici cu intreaga umanitate, mai cu seama in starea ei cazuta, si identificandu-ne cu ea in caderea ei, dobandim adevarata cunoastere de sine si incetam de a ne mai mandri - simpatizand in acelasi timp cu toti cei care asemenea noua sunt pacatosi, inclusiv cu vrajmasii nostri, si astfel ii iubim pe toti nu in mod sentimental, ci existential, nu silindu-ne sa facem aceasta dintr-un imperativ etic, ci impartasind insasi existenta lor, separatia lor de Dumnezeu, moartea lor. Toate aceste lucruri le-a facut Hristos, si fara ele hristologia ramane o invatatura moarta.
Aceasta hristologie kenotica impregneaza in cazul Sfantului Siluan tema Schimbarii la Fata, centrala traditiei athonite incepand de la isihasm incoace. Acest lucru e interesant atat din punct de vedere istoric, cat si teologic. Tema kenotica nu pare a fi fost in prim plan la isihastii secolului XIV. Ea este implicit prezenta, dar Sfantul Siluan o face centrala. Acesta il face mai mult contemporanul nostru decat isihastii secolului XIV. Epoca noastra e mai constienta de tragedia vidului si neantului decat au fost bizantinii. In acelasi timp, aceasta tema a kenozei il poate feri pe cel ce se intereseaza de isihasm de riscul de a aborda hristologia Schimbarii la Fata intr-un spirit pozitivist, analog celui al experientelor ce pot fi gasite in religiile orientale. Daca experienta Schimbarii la Fata trebuie inteleasa impreuna cu cea a Crucii - si e un lucru pe care ni-l cere insasi relatarea ei biblica - implicatia e aceea ca ascetismul nu este o experienta individuala, ci o participare la suferinta intregii lumi, si ca, prin urmare, nu este alta cale de a vedea Lumina necreata decat suferinta pentru si impreuna cu ceilalti. Aceasta face din participarea la experienta Schimbarii la Fata a lui Hristos nu o chestiune tinand de aplicarea unei tehnici anume, ci o participare la suferinta lui Hristos, inclusiv pogorarea Sa la iad, locul mortii.
Expresia Sfantului Siluan: "Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui" nu este o metoda, ci ratiunea hristologica de a fi a ascetismului. Ascetismul e inspirat si justificat hristologic, nu etic. Fara hristologie, intreg ascetismul crestin devine o experienta masochista de natura demonica.
Invatatura despre Biserica
Exista oare vreo ecleziologie in invatatura Sfantului Siluan? Raspunsul la aceasta intrebare depinde de ceea ce ne asteptam sa gasim sub numele de "ecleziologie". Desigur nu exista la el un tratat sistematic despre Biserica, dar nimeni nu s-a asteptat sa gaseasca asa ceva la un parinte ascetic cum este Sfantul Siluan. Cu toate acestea, exista in gandirea si invatatura sa elemente care se refera direct sau indirect la tema Bisericii.
Exista in primul rand un puternic accent pe universalitatea, sau mai bine zis catolicitatea Bisericii. In gandirea Sfantului Siluan, Biserica nu e decat extensiunea iubirii Domnului care vrea "ca toti sa se mantuiasca". Staretul athonit nu se multumeste cu experienta sa personala a iubirii lui Dumnezeu fata de el. El doreste - si exprima foarte viguros si repetat - ca toti ceilalti sa poata sa-L vada si sa-L cunoasca. "Doamne, da puterea harului Tau tuturor noroadelor, ca sa Te cunoasca prin Duhul Sfant". "Doamne, da iubirea Ta in toata lumea". Sfantul Siluan cere in repetate randuri Domnului sa se descopere tuturor oamenilor. El scrie despre nevoitorul din Kiev, Sfantul Partenie, care dorea sa patrunda taina vietii monahale, si caruia Fecioara Maria i-a spus: "Schimnicul e un rugator pentru intreaga lume". Aceasta apropie teologia sa de Euharistie care e actul ofrandei lui Hristos de catre Biserica pentru intreaga lume.
Legat de aceasta e si accentul Sfantului Siluan pe rugaciunea pentru cei adormiti in Domnul. Atat de centrala e aceasta tema pentru invatatura Sfantului Siluan, ca el e gata sa contrazica chiar si punctele de vedere ale unor importanti parinti duhovnicesti care ii sugereaza - in aparenta - ca n-ar trebui sa planga pentru cei morti, ci numai pentru el insusi. "Am incetat sa mai plang pentru cei morti - spune el -, dar atunci au incetat si lacrimile pentru mine insumi". Si, comentand punctele de vedere ale acestor asceti, spune: "Daca mi-ar fi cu putinta, i-as scoate pe toti din iad si numai atunci sufletul meu si-ar gasi pacea si s-ar bucura".
Aceasta e din nou o tema ecleziala si ne conduce la experienta euharistica. Tema e euharistica in mai multe sensuri. In Euharistie Biserica nu doar se roaga adeseori pentru cei morti - si inca in punctul central al anaforalei euharistice -, dar se si intelege pe sine drept o comuniunea intre cei vii si cei adormiti.
Multe s-au scris despre insistenta Sfantului Siluan asupra iubirii de vrajmasi. Am observat mai sus ca aceasta e pentru el o tema profund teologica. Trebuie sa adaugam ca, in acelasi timp, ea este si o tema euharistica si ecleziologica. Pentru Sfantul Siluan "ca sa tii rugaciunea, trebuie sa iubesti pe oamenii care te ocarasc si sa te rogi pentru ei, pana ce sufletul tau se va fi impacat cu ei, si atunci Dumnezeu iti va da rugaciune neincetata, pentru ca El da rugaciunea celui ce se roaga pentru vrajmasi". Iertarea vrajmasilor nostri e insa o tema atat de esentiala pentru impartasirea noastra euharistica, incat Domnul face din ea o conditie a acestei impartasiri si asa fac si parintii, ca de exemplu Sfantul Maxim Marturisitorul in comentariul sau la Tatal nostru, Sfantul Anastasie Sinaitul etc. Toate pacatele pot fi iertate inainte de impartasanie prin Spovedanie, dar daca nu ne impacam cu vrajmasii nostri si tinem minte raul facut noua de ei, impartasirea de Euharistie nu ne e pur si simplu ingaduita. Atat de cruciala e pentru Euharistie iubirea de vrajmasi, asupra careia insista Sfantul Siluan.
O alta tema interesanta legata de ecleziologie e viziunea Sfantului Siluan cu privire la soarta ereticilor. In relatarile despre viata sa facute de parintele Sofronie, se face mentiune despre opinia unui oarecare parinte Casian, care obisnuia sa spuna ca toti ereticii vor merge spre pierzanie. Sfantul Siluan e infatisat ca replicandu-i astfel: "Nu stiu aceasta, dar cred numai in Biserica Ortodoxa: in ea este bucuria mantuirii intru smerenia lui Hristos". Aceasta pozitie e extrem de semnificativa si ea difera radical de spiritul zelos ce caracterizeaza multi monani chiar si la Sfantul Munte, si exprima o pozitie teologica privitoare la delicata chestiune a limitelor Bisericii, asemanatoare celeia luate de teologi ortodocsi contemporani, potrivit carora singurul lucru pe care-l putem spune, ca ortodocsi, cu certitudine despre cei din afara Bisericii e ca suntem siguri de mantuirea oferita noua in Biserica noastra, evitand sa-i condamnam si lasand pe seama lui Dumnezeu judecata finala asupra tuturor, inclusiv asupra noastra insine.
In fine, merita observat ceea ce gandeste Sfantul Siluan despre preotie, si mai cu seama despre episcopi in Biserica. El ii vede ca purtatori ai harului Duhului Sfant in stare de a lega si dezlega pacatele oamenilor. El ii numeste pastori, meniti sa stranga turma imprastiata si sa o hraneasca duhovniceste. Sunt mijlocitori la Dumnezeu pentru poporul lor. Sunt iubiti de Domnul pentru iubirea lor fata de poporul Sau. El ii indeamna:
"Fratilor, sa ramanem in ascultare de pastorii nostri si atunci va fi pace obsteasca si Domnul va ramane prin Duhul Sfant cu noi toti. (...) Cine intristeaza un preot intristeaza pe Duhul Sfant Care viaza in el. (...) Ce sa spunem atunci de episcop? Episcopilor li s-a dat un mare har al Duhului Sfant; ei sunt asezati mai presus decat toti; ca vulturii, ei se ridica in inaltimi si de acolo vad in departari nesfarsite si cu o minte de-Dumnezeu-graitoare teologica pastoresc turma lui Hristos".
Sfantul Siluan pare a nu fi afectat de atitudinile moraliste moderne fata de preoti si episcopi. El scrie:
"Poate ca vei gandi; cum poate cutare episcop sau duhovnic sau preot sa aiba Duhul Sfant, cand ii place sa manance si are atatea slabiciuni? Dar eu iti spun: este cu putinta, daca nu primesc ganduri rele; asa incat, chiar daca are unele defecte, acestea nu impiedica harul sa vieze in sufletul lui, asa cum un pom verde poate avea si ramuri uscate fara ca acestea sa-l vatame, si el aduce roade; sau, intr-o holda de grau, chiar daca graul este amestecat cu neghina, aceasta nu-l impiedica sa creasca".
In aceasta chestiune Sfantul Siluan reprezinta o ecleziologie tipic traditionala care ii caracteriza pe toti monahii Bisericii Ortodoxe pana de curand, si care rezulta dintr-o ecleziologie euharistica implicit prezenta in gandirea sa si in viata sa monahala.
O teologie a comuniunii
Acestea sunt doar cateva observatii cu privire la teologia Sfantului Siluan. Ele nu vor nicidecum sa epuizeze semnificatia teologica a gandirii sale. Si alte aspecte, mai cu seama cele legate de antropologie, ar trebui adaugate pentru a intregi tabloul. Cele spuse insa ne ingaduie sa tragem cateva concluzii fundamentale indeosebi privitoare la legatura dintre teologie si viata ascetica.
Teologia e "logos" despre Dumnezeu. Acest "logos" poate fi exprimat prin cuvinte, dar continutul si sursa lui nu stau in intelect. Ele afecteaza intreaga noastra existenta. Traditia ascetica, a Sfantul Siluan nu este cea de tip evagrian, care pune accentul pe curatirea mintii. Ea tine mai degraba de traditia macariana. Preluata si dezvoltata de Sfantul Maxim Marturisitorul si altii, ea continua prin miscarea isihasta si monahismul athonit pana in zilele noastre. In aceasta traditie accentul e pus pe curatirea inimii inteleasa drept centrul ascultarii si iubirii. In aceasta traditie iubirea devine o categorie gnoseologica: prin iubire cunoastem fiind cunoscuti prin iubirea lui Dumnezeu fata de noi. Ascetismul iubirii duce la o teologie care poate fi redata intelectual de notiuni cum sunt relationalitatea, comuniunea, persoana etc. Nu este prin urmare o teologie antiintelectuala, ci o teologie ce creeaza notiuni ce urmaresc sa elibereze mintea omeneasca de rationalism si sa ne faca in stare sa angajam, in cuvantul nostru despre Dumnezeu, intreaga noastra fiinta in relatie cu toate celelalte fiinte, si mai cu seama cu Dumnezeu insusi, "Cel ce este" prin excelenta.
Acest fel de teologie izvorat din curatirea inimii de sursa tuturor patimilor, care e iubirea de sine, trece prin crucea lui Hristos, care S-a golit pe Sine insusi de orice iubire de sine si s-a identificat cu ceilalti pana la moarte, ne duce la revelatia fiintei lui Dumnezeu insusi ca Sfanta Treime alcatuita din persoane iubitoare, si astfel ne indumnezeieste dandu-ne Duhul Sfant ca harul de a cunoaste pe Dumnezeu asa cum suntem cunoscuti de El in Hristos, adica iubindu-L asa cum ne-a iubit mai intai El insusi. Experienta tuturor acestor lucruri se face in comuniunea pe care o creeaza Duhul Sfant ca trup al lui Hristos, Biserica. Astfel, ascetismul nu e un lucru paralel cu Biserica, ci in ultima instanta locul in care se cultiva si se practica insasi fiinta Bisericii ca iubire si comuniune, prin lupta impotriva patimilor care impiedica aceasta comuniune si iubire sa zideasca Biserica.
Teologia ascetica a Sfantului Siluan ajunge de la teologia trinitara la hristologie, pnevmatologie si ecleziologie. E o teologie ce poate fi usor tradusa in dogmatica. Si este vremea ca teologii sa foloseasca in mod creator asemenea surse cum e acest tip de teologie ascetica, astfel ca dogma sa-si redobandeasca semnificatia esentiala si sa inceteze de a fi simple formule moarte repetate de specialisti.
Fie ca rugaciunile Sfantului Siluan sa ne calauzeasca pe toti pe calea teologiei. Aceasta nu e nimic altceva decat vederea si cunoasterea lui Dumnezeu-Treime pe de o parte prin iubirea care leaga cele Trei Persoane divine intr-o indisolubila unitate de comuniune - manifestata si revelata noua in Fiul intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos -, iar pe de alta parte prin comuniunea de iubire creata in inimile noastre de Duhul Sfant. Astfel vom putea cunoaste pe Dumnezeu asa cum este El iubind toate ale Sale, pe aproapele nostru si intreaga creatie, in si prin comuniunea Trupului lui Hristos care este Biserica.
Ioannis Zizioulas Mitropolit al Pergamului
-
Sfantul Siluan Athonitul - Despre voia lui Dumnezeu si libertate
Publicat in : Sfantul Siluan Athonitul -
Sfantul Siluan Athonitul
Publicat in : Sfantul Siluan Athonitul
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.