Sfantul VASILE cel MARE, Arhiepiscop al Cezareii Capadociei3.

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în anul 329, în Cezareea Capadociei, într-o familie de oameni bogaţi şi distinşi, a căror realizare cea mai mare a fost aceea de a împodobi veşmântul Bisericii cu un şir de sfinţi, ca nişte adevărate giuvaeruri. Unul din strămoşii săi din partea mamei a dobândit cununa de mucenic, iar bunicii din partea tatălui l-au mărturisit pe Hristos în perioada prigoanelor din vremea împăratului Maximin Daia şi s-au refugiat în munţii din regiunea Pontului, unde au rămas şapte ani (306-313), timp în care au fost hrăniţi în mod minunat de animalele sălbatice4.

Părinţii săi, Sfântul Vasile cel Bătrân şi Sfânta Emilia5, s-au făcut cunoscuţi pentru virtuţile lor, pentru grija arătată săracilor, şi pentru faptul că îşi călăuziseră cei zece copii
pe calea sfinţeniei. Sora sa, Sfânta Macrina, numită şi Filosoafa [19 iulie], adevărat călăuzitor duhovnicesc al familiei, i-a încurajat spre viaţa de mănăstire atât pe mama cât şi pe fraţii ei: Sfântul Navcratie [8 iunie], Sfântul Grigorie, cel care avea sa devină Episcop al Nyssei [10 ianuarie] şi Sfântul Petru, viitor Episcop al Sevastiei [9 ianuarie].
Sfântul Vasile şi-a petrecut copilăria la Neocezareea, în Pont, primind sămânţa credinţei ortodoxe de la mama şi de la bunica sa, Sfânta Macrina cea Bătrână, ucenică
a Sfântului Grigorie Taumaturgul [17 noiembrie].

Sub îndrumarea tatălui său, cunoscut dascăl de retorică, el a progresat repede în ştiinţele profane, înaintând în acelaşi timp la fel de repede şi pe calea virtuţii. După moartea acestuia, şi-a continuat studiile, căutându-i pe cei mai buni dascăli, în cele mai mari centre ale culturii de la acea vreme: Cezareea Palestinei, Constantinopol şi, în cele din urmă, Atena, capitală antică a ştiinţei şi a elocinţei, unde îi mersese mai înainte vestea, prin mijlocirea lui Grigorie Teologul, pe care îl cunoscuse în Capadocia6 7.

Prietenia lor, la început obişnuită şi omenească, a devenit mai apoi sfântă şi duhovnicească, când au descoperit că amândoi aveau acelaşi singur scop: Dumnezeu şi dobândirea bunurilor cereşti. Strâns uniţi prin legătura milosteniei, împărţeau totul: adăpostul, masa frugală, sila pentru modul de viaţă risipitor al tinerilor de seama lor, setea neostoită pentru ştiinţă şi înţelepciune, îndrăzneala minţii, dragostea pentru elocinţă. Dar ceea ce-i unea cel mai mult era sfânta lor întrecere în cursa spre desăvârşirea virtuţii, încât păreau că nu au decât un suflet în două trupuri 7, în ciuda faptului ca aveau firi foarte diferite. Vasile, fire neclintită, minte viguroasă şi hotărâtă, era pasionat de ştiinţe, excelând în toate: atât în filozofie, gramatică, logică, retorică, cât şi în matematică, astronomie şi chiar în artele practice, cum ar fi medicina. Acolo unde predica Sfântului Pavel fusese respinsă cu dispreţ de către sofiştii cei mândri, Vasile şi Grigorie făceau să triumfe nebunia Crucii, folosind chiar armele înţelepciunii profane. Vasile a dobândit astfel o asemenea faimă, că îndată ce şi-a terminat studiile, colegii lui au vrut să-l păstreze ca dascăl; dar, dornic să zboare către noi orizonturi, a părăsit atât oraşul, cât şi cultura elenă, lăsându-li-l pentru o vreme ca pe un prizonier pe Grigorie.

La întoarcerea pe meleagurile natale (356), află că mama sa Emilia şi sora sa Macrina transformaseră locuinţa de la Annisa în mănăstire şi că fraţii săi îşi duceau şi ei viaţa într-o mănăstire din apropiere, împreună cu alţi oameni evlavioşi. Imboldurile înflăcărate ale Macrinei, pilda asceţilor aşezaţi de curând în Capadocia la îndemnul lui Eustatie al Sevastiei şi mai ales cugetarea temeinică asupra Evangheliei, l-au făcut să-şi dea seama cât de deşartă fusese până atunci toată goana lui după înţelepciunea acestei lumi. A renunţat atunci la promiţătoarea carieră de retor, s-a botezat 8şi a hotărât să-şi caute un duhovnic care să-l conducă pe calea nevoinţei. Negăsind niciunul în ţara sa, a plecat într-o mare călătorie către vestitele centre ale adevăratei filosofii: Egipt, Palestina, Siria, până în Mesopotamia, unde a putut admira faptele ascetice şi virtuţile dumnezeieşti ale locuitorilor cereşti pe care i-a aflat acolo. Asemenea unei albine îndemânatice, culegea şi de la unii şi de la alţii tot ceea ce putea găsi mai bun, aşa încât în scurtă vreme a dobândit o cunoaştere temeinică în arta ascezei. Mai trebuia totuşi să o pună în aplicare într-un loc potrivit, suficient de izolat şi de liniştit, pentru a se îndeletnici acolo cu lucrarea lui Dumnezeu, fără a mai fi întrerupt.

A găsit acest loc, într-o vale pustie, pe care apele Irisului o despărţeau de mănăstirea familială. Era un adevărat paradis terestru, după cum considera el, unde avea să-l atragă şi pe Grigorie, ducând acolo amândoi o viaţă de nevoinţă, lucrând, rugându-se şi cugetând asupra Sfintei Scripturi, lucruri la care visau încă din vremea când erau la Atena9. Renunţând de bunăvoie la toate bunurile sale şi alegând sărăcia, aşa cum şi Domnul renunţase la slava Sa pentru a ne îmbogăţi cu dumnezeirea Lui, Vasile nu a păstrat decât cele strict necesare pentru a-şi acoperi trupul şi a vieţui de pe o zi pe alta. Singura lui comoară era Crucea, pe care o urma mereu în tot ceea ce făcea: prin asceză, trăind ca şi cum ar fi renunţat la cele trupeşti şi prin răbdare în boala care avea să-l însoţească până la moarte.

Rămas singur după un an, Vasile a continuat să fie la fel de cunoscut în toată regiunea datorită ştiinţei şi virtuţii sale şi nu puţini erau cei care veneau să-l viziteze: călugări, laici, chiar şi copii, faţă de care arăta mereu o duioasă afecţiune10. Cum din ce în ce mai mulţi din cei care îl vizitau alegeau şi ei să ducă această viaţă îngerească, a început să scrie pentru ei renumitele Reguli, considerate a fi o adevărată carte de întemeiere a monahismului, atât în Răsărit, cât şi în Apus11. In ciuda tinereţii sale, dădea legi cu autoritatea unui bătrân albit de ani îndelungaţi de nevoinţă ascetică şi dând dovadă de o cunoaştere adâncă a sufletului omenesc, pe care Dumnezeu i-o acordase în urma numeroaselor zile şi nopţi închinate rugăciunii. Indreptând excentricităţile ascetice ale ucenicilor lui Eustatie de Sevastia, el insistă pe viaţa de obşte, aflată sub călăuzirea unui părinte duhovnicesc, ca imagine vie a lui Hristos; pune, de asemenea, accentul pe necesitatea renunţării complete la toate bunurile, cât şi la voia proprie, pe milostenie şi pe respectul pentru aproapele, dar şi pe împlinirea poruncilor Evangheliei cu teamă de Dumnezeu şi credinţă ortodoxă.

Chemat la Cezareea în 360, este hirotonit diacon de către episcopul Dianiu, şi asistă la Sinodul de la Constantinopol, în cursul căruia îşi dă seama cu durere cât de destrămată era Biserica lui Hristos din cauza luptelor nesfârşite dintre arieni, semiarieni (omiusieni) şi ortodocşi. Intrucât Dianiu se arată a fi lipsit de rezistenţă şi semnează Simbolul de credinţă al ereticilor, Vasile rupe legătura cu el o perioadă şi se retrage în singurătate, unde i se va alătura şi Grigorie, care fugise după ce fusese hirotonit preot împotriva voinţei sale. In 363, Vasile avea să fie şi el hirotonit preot de către noul Episcop de Cezareea, Eusebiu. Dar, ca urmare a unei neînţelegeri, iscate de invidioşi, Vasile se reîntoarce la schitul său, pentru a păstra pacea, în timpul şederii sale acolo s-a ocupat de organizarea în chinovii a călugărilor din Capadocia, a rânduit modul lor de viaţă, slujbele, relaţia dintre ei şi legăturile lor cu lumea. Susţinător al vieţii de obşte, sfântul Vasile nu a renunţat la dragostea lui pentru viaţa în singurătate. în apropierea fiecărei mănăstiri, s-a îngrijit să ridice schituri de sihaştri, pentru ca cei care vieţuiau în singurătate să nu fie lipsiţi de siguranţa pe care o dă prezenţa oamenilor, dar şi pentru ca cei care se dedicaseră vieţii practice să primească pildă şi râvnă de la cei care îşi duceau traiul în linişte şi rugăciune neîncetată.

In faţa ameninţării provocate de suirea pe tron a împăratului Valens (365), un arian neîndurător, Vasile se hotărăşte să-i părăsească din nou pe fraţii săi călugări pentru a se implica în lupta pentru apărarea Adevărului. După ce se împacă cu Eusebiu, este însărcinat cu instruirea poporului din Cezareea. Strălucit în vorbire, el le arăta credincioşilor cum să admire înţelepciunea lui Dumnezeu în creaţie (Omilii la Hexaemeron) şi le insufla dragostea pentru adevărata frumuseţe la care ajunge sufletul practicând virtuţile şi meditând asupra Sfintei Scripturi (Omilii la Psalmi). In vremea cumplitei foamete care a pus stăpânire pe cetate în 367, a dat dovadă de o neobosită milostenie: a împărţit ultimele bunuri care îi rămăseseră, a deschis hambarele bogaţilor şi pe cele ale năvălitorilor, prin puterea irezistibilă a cuvântului său (Omilii despre bogăţii), dându-şi toată osteneala la împărţirea hranei şi folosindu-şi cunoştinţele medicale în scopul ajutorării bolnavilor. Mii de oameni au fost astfel scăpaţi de la moarte şi i-au păstrat o recunoştinţă atât de vie, încât alegerea lui pentru scaunul Cezareei, cu greu realizată din pricina intriganţilor şi a ereticilor, a fost primită cu entuziasm (370).

Imediat după instalare, noul mitropolit s-a pregătit de luptă, întărind credinţa şi orânduind disciplina preoţilor şi a episcopilor săi. Văzând mitropolia Cezareei ridicându-se, împreună cu cea a Alexandriei, ca o fortăreaţă împotriva acţiunilor sale, Valens a hotărât să se ducă acolo el însuşi, trimiţându-l ca înaintemergător al său pe eparhul Modest, pentru a-l înfrânge pe curajosul episcop.

Acesta, după ce a încercat de nenumărate ori să-l atragă pe Vasile cu promisiuni şi vorbe linguşitoare, a început mai apoi să-l ameninţe cu confiscarea bunurilor, cu exilul, cu tot soiul de chinuri şi chiar cu moartea. „Caută altceva cu care să mă ameninţi, i-a răspuns sfântul pe un ton sigur, căci de acestea nu-mi pasă. Cu adevărat, nu se poate teme de confiscarea averii cel ce nu are nimic, afară de câteva haine sărăcăcioase şi ceva cărţi: asta-i toată averea mea. Cât despre exil, nu-mi pasă, căci nu sunt legat de nici un loc; cetatea în care locuiesc nu este a mea şi mă simt ca acasă oriunde aş fi trimis; sau mai curând, ştiind că al Domnului este tot pământul, mă simt ca un străin oriunde aş fi. Chinurile? Ce mai poţi să-i faci unui trup ca al meu? Trupul meu nu ar putea rezista multă vreme ... Cât despre moarte, mi-ai face un mare bine, căci aşa aş ajunge mai grabnic la Domnul, Cel pentru care trăiesc, pentru Care mă lupt, pentru Care am murit deja pe jumătate şi după Care suspin de mult timp.” Uimit şi dezarmat, eparhul Modest a recunoscut că nimeni nu i se adresase vreodată cu astfel de cuvinte. - „Pentru că n-ai întâlnit niciodată un episcop”, i-a răspuns Vasile. La scurt timp după această întâmplare, vindecat de o boală gravă prin rugăciunea sfântului, Modest avea să devină prietenul şi admiratorul său înfocat.

Altădată, pe când arienii ameninţau să pună stăpânire pe Biserica din Niceea, Sfântul Vasile, întocmai ca un nou sfânt Ilie (3 Reg 18, 20-40), a sugerat ca şi unii şi alţii să-şi înalţe rugăciunile în faţa porţilor închise ale bisericii. Ruga ereticilor a rămas fără răspuns, însă de îndată ce sfântul şi-a ridicat mâinile spre Dumnezeu, toată biserica s-a zguduit din temelii, iar uşile s-au deschis singure, însoţite de strigătele de bucurie ale credincioşilor12. Dumnezeu a trimis de asemenea nenumărate semne şi familiei împăratului: fiul său de şase ani a murit pe neaşteptate, de îndată ce ei au semnat o mărturisire eretică. Cât despre Valens, intrând în ziua Bobotezei în biserica din Cezareea, a fost atât de impresionat de frumuseţea cântărilor, de ordinea din biserică şi mai ales de statura maiestuoasă a Sfântului Vasile, care stătea în picioare în faţa altarului, întocmai ca Marele Preot al mântuirii noastre, Iisus Hristos, încât veni fără voia lui să-şi ofere darurile împreună cu ceilalţi credincioşi.

Altădată, când i s-a înfăţişat împăratului spre a fi semnat decretul de surghiunire a sfântului, condeiul s-a rupt de trei ori. Infricoşat de toate aceste semne care mărturiseau grija lui Dumnezeu faţă de Sfântul Vasile, împăratul a luat hotărârea să nu-i mai pricinuiască supărare. Nu a renunţat totuşi la politica sa şi a împărţit Capadocia în două mitropolii, cu scopul de a reduce astfel influenţa Episcopului de Cezareea. Vasile a reacţionat imediat înfiinţând noi episcopii, la conducerea cărora a aşezat oameni de încredere (pe fratele său Grigorie la Nyssa, pe Grigorie Teologul la Sasima...). A făcut nenumărate apeluri la milostenie către episcopii din Apus, care vieţuiau pe atunci în pace şi credinţă ortodoxă, cerându-le să trimită o delegaţie în Răsărit, în vederea unui mare sinod ortodox; dar nu a aflat din partea lor decât un slab ajutor. Cei din Occident îl susţineau pe Paulin, adversarul Sfântului Meletie [12 februarie] pe scaunul Antiohiei, prilejuind astfel nenumărate frământări în sânul Bisericii, deja asaltată de către eretici din toate părţile.

Pe plan doctrinal, după ce i-a combătut temeinic pe arienii extremişti (Tratat contra lui Eunomiu, în 364), Sfântul Vasile i-a atacat apoi pe semiarieni (omiusieni) care, în ciuda aparentei apropieri de ortodocşi, nu făceau decât să aducă şi mai mare tulburare prin numeroase certuri care nu-şi aflau rezolvare. Cât despre adversarii dumnezeirii Sfântului Duh (pnevmatomahii sau macedonenii), Sfântul Vasile a fost întâiul părinte ortodox care a îndrăznit să susţină clar că Sfântul Duh este pe deplin Dumnezeu, deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Luminat de Duhul Sfânt, împărtăşindu-se prin mila lui Dumnezeu de taina deofiinţimii celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, Sfântul Vasile a ştiut să aleagă momentul potrivit şi modul de a arăta cu o claritate şi o precizie incomparabile noţiunile fundamentale ale teologiei ortodoxe (fire, ipostas), fără să le separe vreodată de taina mântuirii noastre şi de îndumnezeirea omului în Hristos.

Drept aceea, autoritatea sa trecea până dincolo de graniţele eparhiei. Ca un vultur care se ridică spre înălţimi, el veghea13 totul, apăra toate bisericile aflate în necaz, acoperindu-le cu aripile sale. Pentru acest motiv a întreprins numeroase călătorii şi, atunci când boala nu îi permitea, le povăţuia în scris, nenumăratele sale scrisori constituind una din comorile literaturii patristice. Autoritatea lui creştea odată cu trecerea vremii astfel încât, la moartea Sfântului Atanasie al Alexandriei (373), acest apărător neobosit al credinţei de la Niceea, era considerat ca un luminător al Ortodoxiei şi purtătorul de cuvânt cel mai autorizat al Adevărului.

In ciuda faptului că era foarte activ, Sfântul Vasile continua să fie şi un păstor atent al turmei sale duhovniceşti şi un părinte compătimitor pentru credincioşii săi. Grija lui pentru săraci era nemăsurată. Continuându-şi lucrarea începută încă de când era preot, a pus să se ridice în afara Cezareei un imens aşezământ de binefacere, „cetatea milosteniei”, numită mai apoi Vasiliadau, care aduna în jurul unei biserici: case de oaspeţi, spitale, bolniţe, azile pentru leproşi, şcoli, ateliere, etc... Ori de câte ori putea, sfântul se ducea acolo, nepregetând să-i îngrijească el însuşi pe bolnavii cei mai respingători sau să-i îmbrăţişeze pe leproşi. Conform unei mărturii a Sfântului Efrem [28 ianuarie], atunci când predica Sfântul Vasile, un porumbel alb şi luminos îi şoptea la ureche cuvinte minunate, iar în clipa în care aducea Sfânta Jertfă, el devenea asemenea unui stâlp de foc, care urca până la cer. Biserica Ortodoxă săvârşeşte până în zilele noastre Liturghia pe care el a alcătuit-o 14 15, folosindu-i rugăciunile de adâncă inspiraţie teologică. Tot el a încurajat şi dezvoltarea sărbătorilor martirilor şi cultul sfintelor moaşte.

Dascăl al lumii, lumină a credinţei ortodoxe, părinte al călugărilor, hrănitor al săracilor, ajutor al tuturor celor care-şi pun nădejdea în Dumnezeu, Sfântul Vasile a fost model de
episcop desăvârşit, icoană vie a lui Hristos, care, se făcea tuturor toate, răspândind atât prin cuvânt, cât şi prin faptele sale comoara dragostei sale pentru oameni. Totuşi, ca om, nu cunoştea decât eşecuri, calomnii şi nenumărate dureri. In ciuda eforturilor sale, tulburările continuau să existe în jurul său, astfel încât oricare altul ar fi fost în locul său, ar fi pierdut demult nădejdea că va restabili pacea într-o bună zi. Abia cu un an înainte de moartea sa situaţia a început să se schimbe în bine.

După ce Valens a murit într-o campanie contra goţilor (378), la tron i-a urmat evlaviosul Teodosie (379), care a început de îndată să-i alunge pe arieni şi să-i repună în scaun pe episcopi. Dar, epuizat trupeşte de viaţa aspră şi de boli, Sfântul Vasile şi-a încredinţat sufletul Domnului la 1 ianuarie 379, înainte de a vedea încoronarea lucrărilor sale de la cel de-al doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol (381). Slujba înmormântării, care a avut loc în mijlocul unei mari mulţimi, a fost o adevărată biruinţă a sfântului. Ai fi zis că se adunaseră pentru a doua venire a lui Hristos. Numeroase minuni s-au înfăptuit atunci. După cum îi spune şi numele, Sfântul Vasile ocupă acum un loc „împărătesc” (gr. basileios înseamnă împărătesc) în curtea sfinţilor părinţi, foarte aproape de tronul împărăţiei Cereşti16.

Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra

Fragment din Sinaxarul vietile sfintilor vol V Ianuarie, Editura Sfantul Ioan Casian

Cumpara cartea "Sinaxarul vietile sfintilor vol V Ianuarie"

Note:

3. Viaţa Sfântului Vasile, atribuită Sfântului Amfilohie, dar care datează de fapt de la începutul secolului al VII-lea, nu scoate în evidenţă faptele istorice; de aceea, biografia sa este reconstituită plecând de la lucrările sale şi de la istoria bisericească.
4. Nu sunt pomeniţi în sinaxarele bizantine; în Apus sunt pomeniţi la 14 ianuarie (Martirologiul Roman).
5. Sunt sărbătoriţi în Răsărit la 30 mai, iar pomenirea Sfintei Emilia a fost de curând rânduită în această zi, de către Patriarhia Ecumenică.
6. Sfântului Grigorie i se datorează istorisirea cea mai detaliată a vieţii Sfântului Vasile: Discursul 43.
7. GRIGORIE TEOLOGUL, Discursul 43, 20.
8. Pe atunci se obişnuia să se aştepte vârsta de treizeci de ani cel puţin, înainte de a se pri-mi sfântul botez. Sfântul Vasile a susţinut totuşi cu tărie să nu se amâne astfel în mod inutil intrarea în Biserică.
9. Sfântul Grigorie aminteşte cu nostalgie de viaţa pe care o duceau în acest loc retras, în cea de-.A doua Scrisoare a sa către Vasile.
10. Sfântul Vasile este cinstit ca ocrotitor al copiilor.
11. In prologul lucrării sale intitulate Regula, Sfântul BENEDICT DE NURSIA [I4 martie] recu-
noaşte că s-a inspirat mult de la „părintele nostru Vasile”.
12. Această minune este amintită la 19 ianuarie.
13. Etimologia cuvântului episkopos.
14. Intemeiată la o milă sau două de Cezareea, Vasiliada a declanşat o asemenea concentrare a populaţiei încât centrul oraşului s-a mutat treptat acolo. Ea încă funcţiona în secolul al Vl-lea. Era condusă de un cleric (horepiscopul Prapidios, apoi Sacerdos, superior al obştii monahale adiacente) în care sfântul avea încredere deplină.
15. Liturghia Sfântului Vasile este săvârşită de zece ori pe an. Nucleul său, rugăciunea anaforalei, este cu siguranţă cea mai densă şi cea mai desăvârşită expunere teologică a istoriei mântuirii noastre.
16. Capul Sfântului Vasile este cinstit la Marea Lavră, în Muntele Athos, dar al Sfântului Nichifor Foca (964).

 

• Acatistul Sfantului Vasile cel Mare
  Publicat in : Acatiste
• Biserica Sfantul Vasile cel Mare - Victoriei
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• Sfantul Vasile cel Mare in colindele religioase romanesti
  Publicat in : Sfantul Vasile cel Mare
• Blestemele Sfantului Vasile cel Mare
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: