Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a născut într-o familie nobilă din Constantinopol în jurul anului 580. Avea mintea ageră şi a beneficiat de o educaţie aleasă. Scurt timp după ce Heraclie a ajuns împărat al Bizanţului (610- 641), sfântul a fost chemat la palat şi a primit funcţia de secretar imperial. Nu a rămas mult însă în această demnitate. Vremurile erau foarte grele pentru imperiu. Perşii cucereau şi jefuiau provincie după provincie. În anul 614, chiar Ierusalimul a căzut în mâinile lor. Atunci au ars biserica Sfântului Mormânt, luând lemnul Sfintei Cruci care se păstra acolo. Motivul cel mai puternic pentru Sfântul Maxim de a părăsi administraţia imperială era însă erezia monotelită care se întindea ca o plagă şi pusese stăpânire chiar şi pe împărat.
În anul 614, aşadar, Sfântul Maxim a lepădat toate şi a intrat în viaţa monahală în Mânăstirea Chrysopol – Scutari, de cealaltă parte a Bosforului şi, după o vreme a ajuns stareţ.
În vremea invaziei persane, el s-a refugiat în Africa de unde a continuat să lupte pentru apărarea dreptei credinţe.
Erezia monotelită apăruse într-un context istoric special. În faţa pericolului persan, Imperiul Bizantin avea nevoie de sprijinul vecinilor săi de la răsărit care, în mare parte, erau monofiziţi, adică împărtăşeau erezia că în Hristos ar fi o singură fire. Din dorinţa de a găsi o „cale de mijloc”, „de compromis” cu aceştia, s-a încercat acreditarea unei noi erezii: aceea a unei singure voinţe în persoana Mântuitorului. În spirit „de dragoste ecumenică” erezia a fost îmbrăţişată şi propovăduită de înşişi patriarhii de atunci ai Constantinopolului şi respectiv, al Alexandriei.
În lupta sa pentru păstrarea curată a credinţei, Sfântul Maxim a plecat la Roma şi, fiind primit de papa Martin I, l-a convins pe acesta să convoace Sinodul de la Lateran în anul 649 care a condamnat această nouă erezie.
În anul 653, pentru mărturisirea sa de credinţă, Sfântul Maxim a fost arestat, adus în Constantinopol, audiat şi, în 655, condamnat la exil în Tracia. Un an mai târziu, el a fost audiat din nou însă nu a vrut să retracteze nimic. În 662, în vârstă de 82 de ani, sfântul a fost audiat pentru a treia oară şi, nevrând să respecte decretele imperiale care obligau la tăcere în problema a câte voinţe sau lucrări sunt în Hristos, a fost biciuit, i s-au tăiat limba şi mâna dreaptă în faţa mulţimii ca să nu mai propovăduiască prin grai sau prin scris şi a fost exilat în părţile Georgiei de astăzi unde s-a şi mutat la Domnul în acelaşi an.
Mâna sa dreaptă tăiată de eretici, însă rămasă întreagă şi nestricată de, iată, mai bine de 1300 de ani, constituie singurele sfinte moaşte care ni s-au păstrat de la acest mare cuvios se păstrează la Mânăstirea Sfântul Pavel din Athos şi, la invitaţia IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei au fost scoase întâia oară din Sfântul Munte şi aduse spre închinare la Iaşi, la sărbătoarea Sfintei Parascheva în anul 2010.
După cum se ştie, Sfântul Maxim Mărturisitorul a adormit în data de 13 august 662. Sursele greceşti vorbesc despre „Schemaris” ca loc al morţii sale care a fost identificat de cercetători drept cetatea Muri (Tsikhe Muri) de lângă Tsageri – Georgia. Această teză este susţinută şi de o puternică tradiţie locală care plasează mormântul Sfântului chiar la baza muntelui pe care este ridicată cetatea Muri. Acum pe locul mormântului se găseşte o mică biserică, însă în vechime era o mănăstire numită „a Sfântului Maxim”. În joia din Săptămâna Luminată localnicii îl prăznuiau aici pe Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Poate pentru că data de 13 august este Odovania praznicului Schimbării la Faţă, poate şi pentru că Biserica a socotit că se cuvenea ca Sfântul Maxim să fie pomenit în ianuarie, alături de marii teologi, prăznuirea sa a fost hotărâtă definitiv pentru 21 ianuarie. În 13 august, data adormirii lui, în calendar este însă menţionată „Mutarea moaştelor Sfântului Maxim Mărturisitorul din Georgia la Constantinopol”. Unele surse sunt chiar mai precise arătând că moaştele Sfântului ar fi fost aduse de fapt pe ţărmul asiatic al Constantinopolului, în Mânăstirea Maicii Domnului din Chrysopolis unde el vieţuise ca monah.
Bazându-se pe faptul că singurele surse care vorbesc despre mutarea moaştelor Sfântului la Constantinopol sunt unele texte liturgice târzii (secolele 11- 12), dar care nu precizează însă nicăieri când a avut loc această mutare cât şi pe tradiţiile locale georgiene, unii cercetători opinează că este posibil ca un astfel de transfer să nu fi avut niciodată loc.
Se păstrează însă până astăzi o parte din mâna dreaptă a Sfântului, cea care împăratul Constans a poruncit să fie tăiată în anul 662 în Constantinopol. Nu se ştie când acest odor de mare preţ a ajuns în Athos. Cea mai mare parte din arhivele mânăstirii Sfântul Pavel s-a pierdut mai întâi în 1307 când catalanii au pustiit Sfântul Munte şi apoi în cumplitul incendiu care a distrus mânăstirea în 1902. Toate vechile proschinitare ale Sfântului Munte confirmă însă prezenţa acestor sfinte moaşte la Mânăstirea Sfântul Pavel.
Este limpede că un lucru atât de valoros nu putea să circule oricum. Posibil ca mâna Sfântului Maxim să fi fost adusă din Constantinopol în secolul 11 de însuşi ctitorul mânăstirii, Sfântul Pavel Xiropotamitul, care, fiind de neam împărătesc, a adus din Bizanţ cu el, o mare bucată din lemnul Sfintei Cruci şi alte odoare de preţ pentru cele două ctitorii ale sale din Athos.
O altă posibilitate care nu trebuie exclusă este ca mâna Sfântului Maxim să fi fost dăruită mânăstirii de prinţesa Maro, fiica craiului Serbiei, Gheorghe Brancovici. Ea fusese dată de soţie sultanului Murad al II-lea şi a fost cea care l-a crescut pe Mahomed al II-lea, viitorul cuceritor al Constantinopolului. Având dreptul de a-şi păstra credinţa creştină şi bucurându-se de un statut special la curtea sultanului, ea a recuperat darurile magilor care fuseseră prădate de turci de la una din bisericile din Constantinopol şi le-a adus în 1470 la Mânăstirea Sfântul Pavel dimpreună cu alte odoare. Este posibil ca între aceste „alte odoare” să fi fost şi mâna Sfântului Maxim Mărturisitorul.
Să dăm slavă lui Dumnezeu că aceste sfinte moaşte s-au păstrat până în zilele noastre spre mărturie a dreptei credinţe şi îndemn pentru noi de a mărturisi adevărul, după pilda celor de odinioară.
Silviu-Andrei Vlădăreanu
Revista “Lumea Credinţei”, nr. 1 ianuarie 2009.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.