In dobândirea păcii şi bucuriei sufleteşti stă scopul de căpetenie al vieţii de pe pământ şi, după dobândirea lor, fericirea adevărată, pe care o caută toţi, însă în cea mai mare parte nu prin mijloacele cuvenite. Pace las vouă, pacea Mea o dau vouă (In 14, 27). Rugăciunea săvârşită cu credinţă şi cu inimă înfrântă îi aduce însă omului această pace şi această bucurie (din experienţă vorbesc); aşadar rugăciunea îl duce pe om la fericirea adevărată, şi atunci când ai ajuns la aceasta ai ajuns la scopul vieţii tale - la acea tihnă dumnezeiască în care trăiesc locuitorii Cerului: sfinţii îngeri şi sfinţii oameni ai lui Dumnezeu. De altfel, tihnă statornică, adâncă, de nimic tulburată, n-ai să dobândeşti pe pământ.

Există vrăjmaşi vicleni şi răi a toată pacea, care se vor strădui în fel şi chip să te lipsească de ea. Nu deznădăjdui, ci luptă-te cu nădejdea în Domnul, Care însuşi e pacea noastră. Să iubeşti din tot sufletul rugăciunea, şi pacea nu va fi în inima ta doar oaspete rar, ci locuitor statornic.

Pe Dumnezeu nu-L vedem, însă II simţim în lucrările Lui din sufletului nostru - de pildă, în timpul rugăciunii, aşa încât mărturiile simţurilor exterioare sunt în acest domeniu mai puţin sigure decât această simţire a sufletului. De pildă, pupila ochiului sau organele auditive, ca materie neputincioasă şi moartă în sine, sunt, bineînţeles, foarte mărginite în lucrările lor şi slujesc de obicei pentru a vedea materia, şi încă nu oricare, iar alte organe de simţ sunt doar pentru a percepe vibraţia corpurilor, şi de asemenea nu oricare: există lucruri care, din cauza volumului lor nesemnificativ sau a depărtării sunt nevăzute, şi există vibraţii care din pricina intensităţii lor foarte reduse nu sunt simţite de auz; uneori chiar mă induc în eroare. Pe când simţirile sufletului sunt la fel de sigure ca faptul că trăiesc şi că simt; pe lângă asta, sufletul are în slujba sa şi toate simţurile exterioare, pe care le poate face mai sensibile sau mai puţin sensibile, după voia sa. Duhul suflă unde voieşte, şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce (In 3, 8).

Aşadar iată temelia cea tare pentru credinţa mea în Dumnezeu după Sfânta Scriptură: II simt în mine pe Dumnezeu. Vom veni la el şi locaş la el vom face (In 14, 23). Nu ştiţi, oare, că sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? (I Cor. 3, 16). Ce înseamnă simţământul de bucurie pe care îl încercăm atunci când rostim în auzul cuiva un adevăr înalt sau chiar şi numai în sinea noastră îl gândim şi-l simţim? Ce înseamnă simţământul de bucurie pe care îl încercăm când săvârşim binele sau la vederea frumosului? Inseamnă că omul este menit să trăiască prin adevăr, prin bine şi frumuseţe - prin contemplarea lor în Dumnezeu şi în lucrurile Lui - şi să le transpună în sufletul său, în viaţa sa. Fiţi, dar, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Mt. 5, 48).

Din însuşirile păcatului, din stăpânirea lui crudă, tiranică, să cunoşti cum este el; din însuşirile virtuţii (a tot gândul bun, simţământul bun, fapta bună), din stăpânirea ei blândă, aducătoare de bucurie, asupra sufletului tău să cunoşti cum este ea; odată ce ai cunoscut, să alegi ceea ce din experienţa ta este, în chip vădit, pe deplin mai presus - sau, şi mai bine zis, nu suferă comparaţie, fiind cu desăvârşire opus păcatului.

Ogorul rodeşte bine numai atunci când e îngrăşat şi bine arat: şi inima noastră aduce roada rugăciunii adevărate şi a faptelor celor bune atunci când e îngrăşată cu citirea Cuvântului dumnezeiesc sau a scrierilor Sfinţilor Părinţi, ori cu propriile cugetări mântuitoare de suflet sau cu osteneala trupească, ori când e sfâşiată de vreun necaz (din experienţă vorbesc).

In toată purtarea ta şi mai ales în rugăciunea către Dumnezeu străduieşte-te să fii cu desăvârşire neprefăcut, ca un fiu simplu cu inima şi încrezător faţă de Dumnezeu. Să-L ai în gânduri şi în inimă şi să priveşti la El ca şi cum S-ar afla de-a dreapta ta. Să izgoneşti de la tine până şi cea mai mică viclenie sau prefăcătorie a inimii, cea mai mică îndoială cu privire la adevărurile predaniei dumnezeieşti, cea mai mică moleşeală sau lenevie. La sârguinţă nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi (Rom. 12, 11). Nici un cuvânt să nu îţi iasă din gură - la rugăciune şi în toată viaţa ta - fără ştiinţa inimii tale şi fără înţelegere limpede. Dragostea, încrederea şi sinceritatea de fiu în rugăciune şi în toată viaţa este cea mai mare, cea mai bineprimită jertfă pe care o poate aduce omul lui Dumnezeu. Fiule! Dă-Mi inima ta (Pilde 23, 26). Asta şi vrea de la noi credinţa lui Hristos; tocmai asta cere de la noi Evanghelia.

De ce admira Mântuitorul credinţa simplă şi sinceră, ca de pildă la sutaş şi la canaaneancă? Pentru că ea era rară la oameni, şi totuşi tocmai pe ea o căuta Hristos. Să ne amintim cât de des cerea El credinţă de la bolnavi ca pe o condiţie pentru vindecarea bolilor sufleteşti şi trupeşti. Omul a căzut din pricina neîncrederii viclene în Dumnezeu, adică a întipărit în sufletul său însuşirea diavolului; de aceea, apropierea lui de Dumnezeu trebuie să aibă loc, neapărat, numai prin credinţă, prin încrederea sinceră faţă de tot ce este dumnezeiesc, faţă de toată iconomia mântuirii noastre. Fii simplu şi fără de răutate ca un copil; să crezi în ceea ce porunceşte Biserica să crezi, şi te vei mântui. In har sunteţi mântuiţi prin credinţă (Efes. 2, 8).

Dacă rugăciunea ta nu este hrănitoare pentru sufletul tău, înseamnă că ea este rugăciune nevrednică, prost întocmită. Rugăciunea trebuie să hrănească sufletul cum hrăneşte mâncarea trupul, trebuie să potolească foamea sufletului, să-l liniştească, să-l bucure. Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi (Mt. 11, 28). Iar pentru ca ea să fie hrănitoare nu trebuie deloc mult, ci tocmai - după cum am arătat mai sus - credinţă sinceră şi simplă în Dumnezeu, că El este întotdeauna alături de tine şi ascultă întotdeauna, cu bunătatea care Ii este proprie, rugăciunea ta sinceră; este nevoie, totodată, de simţământul viu al atârnării noastre desăvârşite de Dumnezeu în toate trebuinţele vieţii, duhovniceşti şi trupeşti, şi de dorinţa inimii de a avea lucrurile pentru care ne rugăm. Omul este un copil mic înaintea lui Dumnezeu; el nu are din fire nimic al său. Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? (I Cor. 4, 7).

Totul e de la Dumnezeu, şi Dumnezeu este gata întotdeauna să ne dăruiască bunătăţile de care avem nevoie neapărată, dacă din partea noastră sunt îndeplinite condiţiile arătate mai sus ale bunei rugăciuni - adică Domnul Dumnezeu nu cere de la noi niciodată, atunci când ne rugăm, altceva decât ar cere şi un tată de la fiul său care îi cere vreun lucru însemnat şi de preţ. Cine nu bagă de seamă însă că noi în cea mai mare parte nu îndeplinim la rugăciune tocmai aceste condiţii neapărate, şi de aceea ne lipsim, ca nişte copii vicleni şi leneşi, de milele lui Dumnezeu? Vei spune: „De ce să cer de la Dumnezeu?" Spre folosul tău, ca să ştii de la Cine primeşti toate. Dar inima noastră mincinoasă şi nestatornică este întotdeauna gata să ne încredinţeze că avem toate de la noi înşine, din munca noastră, de la puterile noastre. Inaintea oamenilor, atunci când cerem de la ei ceva, suntem îndeobşte smeriţi şi sinceri, încrezători, uneori cerem de la ei cu lacrimi în ochi - iar când stăm înaintea feţei lui Dumnezeu, adeseori suntem şi reci, şi nesinceri, şi neîncrezători. Ce e cu ciudăţenia aceasta? De ce suntem atât de necredincioşi faţă de Dumnezeu? O, puţinătate a credinţei! O, necredinţă! O, făţărnicie! Tocmai de aceea Dumnezeu adesea nu ia aminte la rugăciunile noastre reci şi făţarnice. Tocmai de aceea se cuvine credinţei să primească toate. Şi pe bună dreptate! Să nu gândească omul acela că va primi ceva de la Dumnezeu. Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale (Iac. 1, 7-8). Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi (Mt. 21, 22).

Când vezi pacea şi bunăstarea de care se bucură păcătoşii pe acest pământ, aminteşte-ţi că nici un fel de bunătăţi pământeşti nu se pot asemui cu cele cereşti. Mai de dorit decât orice sunt bunătăţile lumii de Sus, pe care a făgăduit că ni le va da la vremea potrivită Tatăl Ceresc. Dacă aurul şi argintul, casa încăpătoare şi bogat împodobită şi hainele moi ar putea alcătui fericirea mea, nu m-ar fi lipsit de ele Cel atotbun, Care pentru mine L-a dat la moarte pe Fiul Său Cel Unul-Născut.

Cât de stricate îmi sunt mintea, inima şi voinţa! Dacă ele ar fi fost în bună rânduială, ar fi trebuit să pătrundă fără împiedicare în lumea duhovnicească - la Dumnezeu, la duhurile preacurate şi la drepţii noştri de pe pământ, să stea de vorbă cu cei nevăzuţi ca şi cum ar fi văzuţi, şi în această împreună-vorbire să afle izvor ele de-abia se pot înălţa, din pricina stricăciunii lor, şi în cea mai mare parte mă lasă jos, făcându-se josnice, pământeşti, grosolane şi necurate. Ce-i drept, câteodată se întâmplă în viaţa mea şi clipe de lumină, de insuflare, însă faţă de celelalte unităţi de măsurare a timpului, care sunt mult mai mari, aceste clipe aproape că pier, nu înseamnă mai nimic. Vânez aceste clipe de lumină dumnezeiască din mine şi mă strădui să întipăresc pe hârtie lumina aceasta, ca ea să-mi fie luminător în ceasurile întunecate ale vieţii mele şi monument al milei dumnezeieşti faţă de mine. O, Dumnezeule! îndreaptă-mi, întăreşte-mi, curăţeşte-mi puterile sufleteşti!

Adevărul învăţăturii, vieţii şi faptelor Mântuitorului Hristos este mărturisit de patru martori - de evanghelişti. Dacă potrivit legii doi martori sunt de ajuns pentru a confirma adevărul şi din gura a doi sau trei martori se va statornici tot cuvântul (Mt. 18, 16), cu atât mai mult din gura a patru! Aşadar, vai celor ce nu cred în Evanghelie!

Când nu ai chef să te rogi şi numaidin obişnuinţă, „pentru că aşa trebuie", citeşti anumite rugăciuni, iubirea ta de Dumnezeu este foarte îndoielnică. Eşti numai un năimit, care slujeşte Stăpânului său pentru plată. Iar când din dorinţa neprefăcută de a-ţi revărsa sufletul în rugăciune înaintea lui Dumnezeu, atunci sepoate spune că îl iubeşti cum îşi iubeşte un fiu tatăl. Străduieşte-te să-L îndrăgeşti pe Domnul Dumnezeu din tot sufletul, ca pe Fiinţa Cea preadorită şi totdeauna roagă-te Lui cu căldură în suflet: cu duhul fiţi fierbinţi, Domnului slujiţi (Rom. 12, 11).

Atunci când vreo boală apasă şi înăbuşă energia duhului tău, să spui cu supunere faţă de Domnul: „După păcatele mele, sunt vrednic de cele mai grele boli. Binecuântată fie purtarea Ta de grijă pentru mine, Doamne, care m-a cercetat cu boală!"

Dacă cineva îţi vatămă bunăstarea din afară fără să vatăme câtuşi de puţin bunăstarea ta sufletească, iar tu începi să te nelinişteşti, să te laşi pradă mişcării mâniei sau altei patimi, să-ţi spui: „Ciudat om sunt! De ce mă tulbur cu duhul din pricina unor asemenea fleacuri? Oamenii se ating, ca să zic aşa, doar de coaja mea, însă de miez nu se pot atinge. Şi atunci, de ce mă ating eu însumi de inima mea din pricina lor şi prin nechibzuinţa mea o fac să sufere?"

Ia seama la tine însuţi: când eşti nemulţumit - pe bună dreptate, ţi se pare ţie - împotriva cuiva, nu lucrează oare patimile tale: iubirea de sine, mândria, ura, invidia şi celelalte? Patimile îmbracă adeseori, ca pe o mască, înfăţişarea adevărului.

Când în sufletul tău se va zămisli simţământul urii faţă de cineva, dezrădăcinează-l făcându-ţi singur următoarea mustrare dreaptă: „Tu eşti cel ce meriţi toată ura celorlalţi pentru înclinările tale rele, nu omul acesta, pe care tu îl urăşti. El merită toată dragostea şi toată îngăduinţa." Sau aminteşte-ţi cuvintele Mântuitorului: iubiţi pe vrăjmaşii voştri (Mt. 5, 44). Cuvintele acestea luminează ca fulgerul sufletul aflat în întunericul patimii.

Sfantul Ioan de Kronstadt

Fragment din cartea "CUNOAŞTEREA DE DUMNEZEU ŞI CUNOAŞTEREA DE SINE", EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "CUNOAŞTEREA DE DUMNEZEU ŞI CUNOAŞTEREA DE SINE"

 

• Cuvinte duhovnicesti ale Cuviosului Tadei de la Vitovnita
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Cuvinte duhovnicesti - Sfantul Simeon Noul Teolog
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti