Ce este lumea? a întrebat un frate pe Awa Isaia. Şi Bătrânul a răspuns: „Lumea este risipirea lucrurilor. Lumea este a lucra cele împotriva firii şi a împlini voirile tale după trup. Lumea este a cugeta cineva despre sine că rămâne în acest veac. Lumea este a se îngriji cineva de trup spre păgubirea sufletului şi a se mândri cu ceea ce lasă în urmă. Nu de la mine spun acestea, ci Ioan Apostolul este cel care zice: Nu iubiţi lumea, nici toate câte sunt ale lumii" (1 Ioan 2, 15]. Răspunsul Awei Isaia exprimă înţelesul pe care-l dau pustnicii lumii pe care o părăsesc şi împotriva căreia se poziţionează. Nu este vorba, aşadar, de lumea-creaţie a lui Dumnezeu, ci este vorba, foarte clar, de percepţia pe care o au oamenii asupra acestei lumii şi lumea care rezultă din vieţuirea conformă cu această percepţie. „Risipirea lucrurilor" trimite la perspectiva fragmentară asupra lumii, la neputinţa omului de a se ridica la o măsură care să-i permită vederea unitară asupra făpturilor, coerenţa lumii, sesizarea resorturilor ce leagă lucrurile funcţional între ele şi conduc la un sens unitar şi la o finalitate unică. Lipsit de o astfel de perspectivă, omul va trăi drama continuă a vederii disociative, a perspectivei fragmentare, a dilemei, a scindării, neputinţa de a pune la un loc atâta risipire de lucruri foarte frecvent contrare şi presiunea de a alege între ele. Această risipire din afară se va proiecta ca atare înlăuntrul omului, scindându-i şi fragmentându-i fiinţa şi existenţa.

„Lumea este a lucra cele împotriva firii", spune Awa Isaia. Există, aşadar, o fire a lucrurilor, a tuturor lucrurilor, care are în sine o raţiune de a exista şi un sens în care funcţionează, există un adevăr al firii. Există însă în om şi imboldul de a ignora acest adevăr al firii şi de a lucra împotriva firii. Este împotriva firii tot ceea ce ignoră sensul pus de Creator în fire. Păcatul este tocmai această încălcare a adevărului firii. Dacă ceri firii bărbăteşti să funcţioneze femeieste este un lucru împotriva firii. Am citat acest exemplu extrem pentru că, plecând de la el, putem înţelege uşor cum forţează omul inventarea unui alt sens, inventarea „altei" lumi, pentru a-şi legitima devierile. Şi cum această lume falsă ia proporţii exercitând presiuni să se impună pe lângă sau împotriva firii adevărate a lucrurilor, împotriva lumii reale.

Lumea înseamnă - continuă Awa Isaia - a împlini voirile tale după trup. Cum reiese foarte evident din exemplul de mai sus, forţarea firii, violentarea firii, pervertirea ei, sunt determinate de „voia trupească a omului". Voia trupească a omului, în această situaţie, nu este verificată prin raportarea la adevărul firii şi sancţionată în consecinţă pozitiv sau negativ, ci devine pretext pentru elaborarea unui „nou" adevăr privind firea, pentru „sancţionarea şi corectarea" firii. O foarte simplă observare a realităţii ne-ar convinge că „a lucra cele împotriva firii" înseamnă cam tot ceea ce defineşte lumea civilizată de astăzi. O lumea prinsă ca într-o capcană în lucrarea celor împotriva firii şi mai furibund ca niciodată angajată în lupta de a impune legitimarea „lucrurilor împotriva firii". O lume care iată nu se dezice de sine, ci confirmă cu supra măsură definiţia dată de Awa Isaia.

Există o raţiune de a fi a fiecărui lucru şi a întregii creaţii, un sens şi o finalitate imprimate de Creator lumii, şi oamenii credincioşi încearcă să descopere acest sens şi să i se conformeze. Logica simplă şi firea lucrurilor ar sprijini această perspectivă, din moment ce vedem limpede că mărul are în el sensul existenţei lui - acela de a face fructe spre hrana omului, nu i-l dăm noi. Noi pur şi simplu îl descoperim, îl constatăm şi ne conformăm lui.

Există în acelaşi timp o tentaţie dominantă a omului de a da el sens lumii, ignorând sensul intrinsec al acesteia, tocmai pentru că acceptă cu greu gândul că lumea şi el au un Creator. Această mulţime de sensuri imaginate sau inventate de om dă naştere unei lumi false, amăgitoare, mincinoase.

Există, aşadar, o lume obiectivă şi iniţială, creaţia lui Dumnezeu, „bună foarte", dar există şi o „lume" sau un număr nesfârşit de „lumi" care se identifică în fapt cu proiecţia sau percepţia pe care o are fiecare om asupra lumii şi în temeiul căreia vieţuieşte, făptuieşte, funcţionează, dând naştere la o lume consecventă acestei percepţii. Există lumea ca sumă a creaturilor şi ca rezultat al funcţionării mecanismului vital aşezat de Dumnezeu la temelia ei, dar există şi o lume ca sumă a proiecţiilor minţii oamenilor asupra făpturilor şi mai ales asupra funcţionării acestora şi asupra sensurilor fiecăreia în parte şi a tuturor la un loc. Există un sens, o direcţie şi o finalitate imprimate de Creator întregii lumii create, dar există şi o sumă infinită de sensuri, direcţii şi finalităţi imprimate de oameni creaturii lui Dumnezeu, care în virtutea similitudinilor şi complicităţilor generalizate dau naştere „altei" lumi, o lume idolatră, închipuită, făcută de mintea oamenilor, care evident se doreşte convenabilă, plăcută, supusă, oferindu-se fără condiţii spre consum nelimitat omului. Părinţii pustiei nu fug de lumea-creaţie a lui Dumnezeu, de lumea reală, ci fug de lumea idolatră, fug de oamenii care se amăgesc şi trăiesc nu în lumea reală, ci în lumea făcută de mintea lor. Aceasta este lumea de care fug monahii.

Patericul Mare. Apoftegemele Parintilor Pustiei; Editura Bizantina

Cumpara cartea "Patericul Mare. Apoftegemele Parintilor Pustiei"

• Ce este pacatul?
  Publicat in : Editoriale
• Pacatul
  Publicat in : Religie
• Pacatul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: