A lui Avva Isaia
Cine are smerită cugetare, nu are limbă să-l mustre pe vreunul că e nepăsător, sau pe altul că e dispreţuitor, nici ochi nu are să vadă neajunsurile altuia, nici urechi să audă lucruri fără de folos sufletului. Şi nu are treabă cu nimeni în afară de păcatele lui, ci e paşnic cu toţi oamenii, pentru porunca lui Dumnezeu şi nu din vreo prietenie. Dacă cineva mănâncă o dată la şapte zile şi se supune la mari osteneli, dar nu păşeşte pe calea aceasta, zadarnice îi sunt toate ostenelile.

Frate, obişnuieşte-ţi limba să spună „Iartă-mă" şi atunci va veni smerenia peste tine; iubeşte smerenia şi aceasta te va acoperi de păcatele tale.

Nu te lenevi în vreo osteneală; căci osteneala, sărăcia, înstrăinarea, reaua-pătimire şi tăcerea nasc smerenia; iar smerenia iartă toate păcatele. Să ştii că atâta vreme cât omul nu se îngrijeşte de sine însuşi, crede în inima sa că este prieten al lui Dumnezeu; dar dacă se slobozeşte de patimi, se ruşinează să-şi ridice ochii spre cer înaintea lui Dumnezeu, căci atunci se vede pe sine însuşi mult îndepărtat de Dumnezeu.

Un om avea doi robi, pe care i-a trimis la ţarina sa, ca să secere fiecare câte şapte părţi de pământ pe zi. Unul dintre ei şi-a dat toată silinţa să plinească porunca domnului său, dar n-a ajuns să sfârşească, pentru că lucrarea era peste puterea lui. Celălalt, lenevindu-se, şi-a spus: „Cine poate să lucreze atâta în fiecare zi?" Şi fără să-i pese, nu s-a îngrijit [de lucru], ci s-a lăsat în voia somnului. Şi aşa, o vreme dormind, alta căscând, iar alta învârtindu-se ca uşa în balamale, şi-a irosit în deşertăciune tot răstimpul zilei. Venind seara, amândoi s-au înfăţişat înaintea stăpânului lor. Judecând pe fiecare şi cunoscând lucrarea celui silitor, i-a primit sârguinţa şi l-a cinstit, chiar de nu apucase să plinească toată porunca. Iar pe cel leneş l-a izgonit din casă pentru nepăsarea lui. Şi noi, deci, să nu ne pierdem curajul în nici o osteneală sau necaz, ci să ne dăm toată silinţa, lucrând cu smerenie din tot sunetul; şi cred că [Dumnezeu] ne va primi împreună cu sfinţii Săi, care s-au ostenit foarte mult.

A nu răni conştiinţa aproapelui naşte smerita cugetare; smerenia naşte dreapta socoteală; iar dreapta socoteală nimiceşte toate patimile, despărţindu-le pe fiecare una de alta. E cu neputinţă să dobândeşti dreaptă socoteală, dacă nu o cultivi mai înainte: la început [să cauţi] liniştirea de cele străine, care naşte nevoinţa; nevoinţa naşte plânsul; plânsul naşte frica de Dumnezeu; frica naşte smerenia; smerenia naşte vederea cu duhul, iar aceasta naşte înainte-vederea; înainte-vederea naşte dragostea; iar dragostea face sufletul fără de boală şi patimă. Atunci, după toate acestea, omul cunoaşte că e departe de Dumnezeu.

A nu crede că osteneala ta e bineplăcută lui Dumnezeu face ca ajutorul Lui să te păzească. Căci cel care şi-a dat cu adevărat inima întru cucernicie nu poate gândi că a plăcut lui Dumnezeu. Atâta vreme cât conştiinţa îl mustră pentru unele mişcări păcătoase, e străin de libertate. Atâta vreme cât e cine să mustre, este şi cine să învinuiască. Şi dacă există învinuire, nu există libertate.

A lui Awa Marcu
1. După cum celui care se pocăieşte îi este străină cugetarea înaltă de sine, tot astfel, celui care păcătuieşte de voie îi este cu neputinţă să cugete smerit.

2. Smerita cugetare nu e osândire a conştiinţei, ci cunoaştere a milei şi a harului lui Dumnezeu.

3. Dacă ne-am fi îngrijit de smerita cugetare nu am mai fi avut trebuinţă de pedeapsă. Toate cele rele şi cumplite câte ni se întâmplă au ca pricină trufia noastră. Căci dacă Apostolului i s-a dat un înger al Satanei să-l pălmuiască, ca să nu se trufească, cu cât mai mult nouă, celor semeţi, nu ni se va da însuşi Satana să ne calce în picioare până când ne vom smeri?

Strămoşii noştri chiverniseau case, stăpâneau bogăţii, aveau femei, purtau grija copiilor, dar vorbeau şi cu Dumnezeu, pentru nemărginita lor smerenie. Iar noi ne-am depărtat de lume, am dispreţuit bogăţia, ne-am părăsit rudeniile şi ni se pare că suntem aproape de Dumnezeu, şi, de fapt, suntem batjocoriţi de diavoli din cauza trufiei noastre. Cel care se trufeşte nu se cunoaşte pe sine. Căci dacă s-ar fi cunoscut pe sine, propria neputinţă şi nebunie, nu s-ar fi trufit. Iar cel care nu se cunoaşte pe sine însuşi, cum poate să-L cunoască pe Dumnezeu? Dacă nu şi-a putut pricepe nebunia, care îi este însoţitoare în viaţă, cum va putea să priceapă înţelepciunea lui Dumnezeu, de care este străin şi îndepărtat?

Căci cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu vede ca în oglindă măreţia Lui şi se ponegreşte pe sine, asemenea fericitului Iov, şi spune: Mai înainte Te cunoşteam numai din cele ce auzeam; acum însă ochiul meu Te-a văzut. De aceea m-am ponegrit şi m-am topit; socotitu-m-am pământ şi cenuşă. Deci cei care fac asemenea lui Iov îl văd pe Dumnezeu; iar aceia care îl văd pe Acesta, îl cunosc. Dacă şi noi vrem să îl vedem, să ne ponegrim pe noi înşine şi să ne smerim, încât nu numai să-L vedem dinaintea noastră, ci să-L şi avem locuind şi odihnindu-se înlăuntrul nostru, desfătându-ne de El. Căci aşa nebunia noastră se va înţelepţi întru înţelepciunea Lui şi neputinţa noastră va prinde puteri întru puterea Lui, întărindu-ne în Domnul nostru Iisus Hristos, Cel care ne-a învrednicit de asemenea dar.

A Sfântului Diadoh
Lucru greu de dobândit e smerita cugetare; căci pe cât este de mare, pe atât se capătă cu multe lupte. Ea vine la cei ce sunt părtaşi sfintei cunoştinţe în două chipuri. Pe de o parte, când luptătorul pentru cucernicie este la mijlocul căii experienţei duhovniceşti, are cumva un cuget mai smerit, fie din pricina vreunei neputinţe trupeşti, fie a celor ce îi vrăjmăşesc fără temei pe cei care se îngrijesc de dreptate, fie a gândurilor rele. Pe de alta, când mintea e luminată de sfântul har întru simţire multă şi încredinţare, atunci sufletul are smerita cugetare ca pe ceva firesc. Căci îngrăşându-se de harul dumnezeiesc, nu se mai poate înălţa pe sine spre îngâmfarea iubirii de slavă, chiar de ar lucra neîncetat poruncile lui Dumnezeu, ci mai degrabă se socoteşte pe sine şi mai neînsemnat, prin împărtăşirea de bunăvoinţa dumnezeiască.

Prima smerită cugetare e însoţită în mare măsură de întristare şi descurajare, cea de a doua, de bucurie laolaltă cu sfială plină de înţelepciune. Pentru că una vine, aşa cum am spus, la cei aflaţi la mijlocul luptelor, pe când cealaltă .e trimisă celor ce se apropie de desăvârşire. De aceea, de multe ori cea dintâi e batjocorită de reuşitele vieţii acesteia, în timp ce a doua, chiar de i-ar aduce cineva înainte toate împărăţiile lumii, nici nu se aprinde, nici nu simte deloc săgeţile cumplite ale păcatului; căci, fiind întru totul duhovnicească, nesocoteşte slava trupească.

Luptătorul trebuie să treacă cu orice chip de prima smerită cugetare şi să ajungă la aceasta din urmă. Căci de nu ne-ar înmuia harul voia liberă, încercându-ne şi nu silindu-ne prin cea dintâi smerită cugetare, adică prin venirea acelor pătimiri povăţuitoare, nu ne-ar dărui bogăţia celei de a doua.

A Sfântului Maxim
Smerita cugetare este rugăciune neîncetată cu lacrimi şi durere. Căci aceasta, chemându-L pururi pe Dumnezeu în ajutor, nu îi îngăduie omului să se bizuie prosteşte pe propria putere şi înţelepciune şi nici să se trufească înaintea altora, lucruri care sunt boli cumplite ale patimii mândriei.

EVERGHETINOS, VOL II; Sfanta Mare Manastire Vatoped

Cumpara cartea "EVERGHETINOS, VOL II"

 

• Smerenia
  Publicat in : Duminica Vamesului si a Fariseului

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: