1. Pomenirea fiecăruia dintre sfinţi, rânduită în ziua ei de prăznuire, este prilej de bucurie de obşte pentru popoare şi cetăţi, pentru cetăţeni şi dregători, şi este aducătoare de mare folos pentru toţi cei care o prăznuiesc. Căci zice înţeleptul Solomon că pomenirea dreptului [este] cu laude şi când dreptul va fi lăudat, se vor bucura popoarele1 2. Pentru că, după cum în vremea nopţii, când se aprinde o lampă, lumina apare spre folosul şi bucuria tuturor celor prezenţi, tot aşa viaţa bineplăcută lui Dumnezeu a fiecăruia dintre sfinţi, sfârşitul fericit al acestei vieţi şi harul dat lui de Dumnezeu pentru curăţia vieţii sunt ca o făclie luminoasă adusă în mijloc prin pomenire şi aduc celor adunaţi împreună obştească bucurie şi folos duhovnicesc. Şi după cum atunci când pe pământ este o perioadă de abundenţă, se veselesc nu numai cultivatorii, ci şi toţi oamenii - căci bucuria care vine de la roadele pământului este comună tuturor -, la fel şi rodirea cea pentru Dumnezeu prin virtute a sfinţilor nu II veseleşte numai pe Cultivatorul sufletelor, ci şi pe noi toţi, pentru că e pusă înainte spre desfătarea şi bucuria obştească a sufletelor noastre. Căci şi în viaţa aceasta fiind, toţi sfinţii sunt un îndemn la virtute pentru toţi cei care-i ascultă şi îi privesc cu înţelepciune. Pentru că ei sunt icoane însufleţite ale virtuţii, stâlpi a tot binele, de sine mişcători, cărţi vii şi grăitoare ale celor ce călăuzesc spre ceea ce e mai bun. Iar după mutarea lor din viaţa de aici, prin pomenirea celor bune care [s-au săvârşit] într-înşii, păstrăm nemuritor pentru noi ajutorul care ne vine de la aceştia. Pe de altă parte, amintirea facerii lor de bine este [şi] un elogiu, al acelora, pe care li-l datorăm pentru ajutorul de mai înainte, dar care ne este de folos şi acum datorită ajutorului dat nouă de acei [sfinţi].
2. Făcând pomenirea celor săvârşite de aceia, noi nu adăugăm ceva la bunătăţile acelora3. Căci cum ar fi cu putinţă aşa ceva de vreme ce noi nu suntem capabili nici să înfăţişăm toată virtutea lor? Pentru că ei au fost cinstiţi cu răsplătirile cele mai presus de cuvânt, făgăduite de Dumnezeu, în măsura în care a îngăduit firea să se arate petrecerea cea potrivită, adică care a biruit tot cuvântul. Aşadar, cinstindu-i pe aceştia, noi nu le mărim [meritele] - să nu fie! -, ci ne mărim bunătăţile care ne vin nouă de la aceia, tinzând noi înşine spre ei ca spre nişte lămpi care revarsă lumina cea dumnezeiască, înţelegând mai bine şi primind puterea cea de frumuseţe făcătoare care de la dânşii [ne] e dată.
3. Dacă pomenirea fiecăruia dintre sfinţi, după cum am spus, se săvârşeşte de noi cu imne şi cu elogii pe măsură, cu cât mai mult [se cuvine a cinsti pomenirea] lui Petru şi Pavel, corifeii cei mai înalţi ai corului corifeic al apostolilor? Ei sunt părinţi de obşte şi călăuzitori ai tuturor celor numiţi de la Hristos - ai apostolilor, mucenicilor, cuvioşilor, preoţilor, ierarhilor, păstorilor şi învăţătorilor, ai tuturor celor păstoriţi şi învăţaţi - pentru că sunt întâipăstori sau [primii] făuritori ai dreptei credinţe şi ai virtuţii comune a tuturor, ţinând ca nişte luminători în lume cuvântul vieţii4. Şi atâta îi întrec, strălucind, pe [ceilalţi] care strălucesc prin dreapta credinţă şi prin virtute, pe cât [întrece] soarele celelalte stele, sau ca cerurile cerurilor, care povestesc slava cea preaînaltă a lui Dumnezeu5. Şi atâta întrec măreţia cerurilor şi frumuseţea stelelor şi grabnica mişcare a amândurora, şi ordinea, şi puterea lor, pe cât aceştia arată şi cele mai presus de simţire în raport cu înseşi cele mai presus de ceruri şi mai presus de lume, şi luminează [cu o] lumină la care nu este schimbare sau umbră de mutare6. Ei nu doar scot din întuneric la lumina cea minunată7, ci îi şi fac lumină şi copii ai luminii cele desăvârşite8 pe cei care se împărtăşesc de [această] difuziune [de lumină], pentru ca fiecare dintre aceştia, la viitoarea venire şi arătare întru slavă a Luminii cea Dintâi şi a Cuvântului Dumnezeu-Om, să strălucească ca soarele9.
4. Astfel de luminători care ni se arată împreună astăzi fac să strălucească Biserica. Căci soborul lor nu produce o umbrire [a vreunuia dintre ei], ci o îmbelşugare de lumină. Pentru că nu se întâmplă ca unul, umblând sus, să stea aşezat la înălţime, în vreme ce celălalt coboară ca să-l eclipseze pe celălalt, mergând mai jos [decât el]. Şi nici nu stăpâneşte unul peste zi, iar celălalt peste noapte, astfel încât să cadă în umbră [vreunul din ei], mişcându-se în chip contrar. Şi nici [nu se întâmplă] ca unul să se apropie de lumină, iar altul să plece de la lumina cea de acolo, [şi astfel] din această pricină să pătimească vreo schimbare, pentru că acum unul, acum altul se împărtăşesc de luminare, în funcţie de mărimea distanţei [faţă de lumină].
Ci amândoi se împărtăşesc în chip egal de Hristos, Izvorul cel pururea-curgător al luminii celei veşnice, având în chip egal şi înălţimea, şi slava, şi strălucirea. De aceea soborul acestor luminători este o împreunare care aduce sufletelor celor credincioşi o îndoită strălucire.
5. Dar cel dintâi apostat, care l-a îndepărtat pe primul om de Dumnezeu, văzând că Cel care II plăsmuise deja pe Adam tată al neamului oamenilor îl plăsmuieşte din nou pe Petru [ca să fie] mai apoi tată al celor cu adevărat cinstitori de Dumnezeu - şi nu doar că vede, dar îl şi aude zicându-i lui Petru: Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea10 aflând, aşadar, aceasta începătorul răutăţii, se ridică, prin răutatea care este de la sine pizmuitoare, şi împotriva lui Petru, începătorul neamului celor de Dumnezeu cinstitori, după cum s-a ridicat oarecând împotriva lui Adam, începătorul neamului omenesc. Ştiind însă că Petru era împodobit cu înţelegere şi că era aprins de dragostea faţă de Hristos, nu îndrăzneşte atacul făţiş, ci, ca să zicem aşa, lăturalnic, din partea cea de-a dreapta, şi cu un mare vicleşug furându-l, îl predispune să facă mai mult decât era necesar. Şi [astfel], în vremea mântuitoarelor pătimiri, când Domnul a zis către ucenici: In noaptea aceasta toţi vă veţi sminti întru Mineu, Petru l-a contrazis, necrezând. Şi nu numai atât, ci s-a şi pus pe sine mai presus de ceilalţi, zicând: Dacă toţi se vor sminti, eu nu [mă voi sminti]10 11 12 13.
[Ca urmare] se şi leapădă mai mult decât toţi, fiind înşelat de lăudăroşenie, pentru ca, fiind smerit mai mult decât toţi, la vremea potrivită să fie arătat mai strălucitor. [Căci în cazul lui nu a fost] ca la Adam, care fiind ispitit, totodată a fost şi biruit, şi cu totul doborât jos, ci ispitit fiind şi înşfăcat puţin, l-a biruit pe ispititor. Cum? Prin osândirea de sine imediată, prin puternica întristare şi pocăinţă, şi prin medicamentul cel lucrător spre ispăşire - lacrimile: Căci inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi™. Şi întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţa cea fără părere de rău, spre mântuire14 15. Căci cel care seamănă cererea sa cu lacrimi cu bucurie va secera15 iertarea.
6. Dacă va cerceta cineva, va vedea că Petru nu numai că şi-a tămăduit suficient prin pocăinţă şi prin întristarea cea plină de durere lepădarea cu care fusese înşfăcat, ci a şi smuls din rădăcină din sufletul său patima pentru care s-a şi lepădat mai mult decât alţii. Şi vrând Domnul să arate aceasta tuturor, după pătimirea Sa cea în trup pentru noi şi după ridicarea Sa cea din morţi în a treia zi, s-a adresat lui Petru cu cuvintele citite acum în Evanghelie, zicându-i: Simone al lui tona, mă iubeşti mai mult decât aceştia?16- adică decât ucenicii Mei. Dar uită-te la schimbarea lui, care [arată] o mai mare smerenie. Căci prima dată, nefiind întrebat, se pune pe sine mai presus decât alţii şi zice: chiar dacă toţi [se vor sminti], eu nu17 18 19. Iar acum, întrebat fiind dacă iubeşte mai mult decât alţii, admite că iubeşte, dar lasă deoparte mai mult [decât alţii], zicând: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc.
7. Ce face, atunci, Domnul? După ce a arătat că Petru nici nu a căzut din dragostea cea faţă de El şi a şi dobândit smerenia, plineşte deschis făgăduinţa pe care i-o făcuse demult şi-i zice: Paşte mieluşeii Mei. Căci atunci când a numit clădire adunarea credincioşilor, îi făgăduieşte că-l va pune drept temelie: Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea20 21. Iar când a fost vorba de pescuit, l-a făcut pescar de oameni, zicându-i: De acum înainte vei fi pescar de oameni21. Şi când îi numeşte pe ai Săi oi, îl aşază păstor, zicându-i: Paşte mieluşeii Mei, paşte oile Mele22.
8. E cu putinţă să vedem de aici, fraţilor, cât de mult doaşadar, mântuirea noastră, şi prin faptă şi cuvânt să ascultăm de cei care ne duc către aceasta. Trebuie doar ca fiecare dintre noi să voiască să o ia pe [drumul] care duce la mântuire, şi [va vedea că] aproape era călăuza-învăţătorul, fiind pregătită de Mântuitorul de obşte, Cel care călăuzeşte la mântuire fiind în chip absolut pregătit [pentru călăuzire], din excesul iubirii Sale de oameni, ca Unul care face aceasta de Sine-chemat, sau mai degrabă de Sine-dăruitor de sprijin. [Deci] de trei ori l-a întrebat, pentru ca răspunzând de trei ori, Petru să mărturisească mărturisirea cea bună, şi prin [caracterul] întreit al mărturisirii să tămăduiască întreitul [caracter] al lepădării. Şi de trei ori l-a pus [păstor] al mieluşeilor şi oilor Sale, punând sub Petru cele trei stări ale celor mântuiţi: robimea, starea de năimit şi starea de fiu; sau fecioria, văduvia cea înţeleaptă şi nunta cea cinstită.
9. Dar Petru, întrebat fiind iară şi iară dacă II iubeşte pe Hristos, s-a întristat23, zice, din pricină că a fost adesea întrebat, socotind că nu este crezut. Ştiindu-se, aşadar, pe sine că iubeşte şi neignorând nici faptul că este cunoscut de către Cel care îl întreba mai mult decât [se cunoştea] el singur pe sine, fiind ca şi cuprins din toate părţile, nu mărturiseşte doar că II iubeşte, ci propovăduieşte şi că Cel iubit de El este însuşi Dumnezeu, Cel mai presus de toate24, zicând: Tu, Doamne, Care ştii toate, Tu ştii că Te iubesc25. Căci a şti toate este numai a lui Dumnezeu, Care este peste toate.
10. Insă Domnul, după ce [Petru] a făcut această mărturisire din suflet, nu doar îl hirotoneşte păstor şi arhipăstor al întregii Sale Biserici, ci îi şi făgăduieşte că îl va încinge cu atât de mare putere, încât să reziste până la moarte - şi încă moarte pe cruce -, el care înainte de această întărire nu a rezistat nici măcar la întrebarea şi convorbirea cu o copilă26. Amin, amin, zic ţie, îi spune [Domnul], când erai mai tânăr - şi la vârsta trupească şi la cea duhovnicească -, te încingeai singur, adică te foloseai de propria ta putere, şi umblai unde voiai, mişcându-te de la sine şi trăind conform alegerii care era proprie firii; dar când vei îmbătrâni, ajungând la culmea vârstei trupeşti şi duhovniceşti, vei întinde mâinile tale: [Domnul] face aluzie aici prin aceste cuvinte la sfârşitul prin cruce şi dă mărturie că întinderea pe cruce nu va fi fără voia lui Petru. Vei întinde, aşadar, tu însuţi mâinile tale şi altul te va încinge, adică îţi va da putere, şi te va duce unde nu voieşti27 -îndepărtându-te dintre oameni28 - pentru că firea nu voieşte destrămarea ei prin moarte. Aici arată, pe de o parte, starea firii noastre faţă de faptul de a trăi, iar, pe de altă parte, martiriul cel mai presus de fire al lui Petru. Căci, zice [Domnul], acelea pe care le vei răbda de bunăvoie pentru Mine şi pentru mărturia Mea, întărit fiind de Mine, pentru că sunt mai presus de fire, firea nu le [poate] voi în chip natural.
10. Dar Petru a fost de aşa fel încât [poate] fi cunoscut din puţine [cuvinte]. Ce [să spunem] însă de Pavel, şi ce limbă, sau mai degrabă ce fel de limbi şi câte limbi vor putea să înfăţişeze îndestul răbdarea aceluia pentru Hristos până la moarte? El care murea în fiecare zi, sau mai degrabă trăia fiind mereu mort, nemaitrăind el însuşi, precum singur zice, ci avându-L în sine pe Hristos trăind [în el]29. Pentru dragostea lui Hristos nu doar a socotit gunoaie cele prezente30, ci şi pe cele viitoare le pune pe locul al doilea, comparându-le cu Hristos: Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul nu vor putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru 'Hristos Iisus3 Avea râvna lui Dumnezeu şi ne râvnea şi pe noi cu râvna lui Dumnezeu32. Şi faţă de care dintre toţi cei egali lui se dădea înapoi, dacă nu doar faţă de Petru? Insă, [ca să vezi] ce fel [i-a fost] smerenia, ascultă-l, din nou, grăind despre dânsul: Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol33.
11. Ce, dar? De vreme ce [Pavel] este [asemenea] lui Petru în ceea ce priveşte mărturisirea, râvna, smerenia şi dragostea, oare nu a dobândit şi aceleaşi răsplătiri de la Cel care pe toate le cântăreşte [cu] o măsură şi o greutate întru totul drepte? Dar cum să mai încapă discuţie de aşa ceva? De aceea lui Petru îi zice: Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea34. Iar despre Pavel ce îi spune [Domnul] lui Anania? Acesta îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a împăraţilor35.
Care nume? De bună seamă supranumele [care ne-a fost dat] nouă, Bisericii lui Hristos, pe care Petru o susţine ca o temelie. Vedeţi cât de mare este strălucirea şi egalitatea cinstirii, şi cum Biserica lui Hristos este susţinută de amândoi? De aceea şi Biserica le atribuie acum amândurora una şi aceeaşi cinste, prăznuindu-i astăzi împreună pe ambii cu aceeaşi cinstire.
12. Iar noi, cercetându-le plecarea [din lumea aceasta], să imităm întoarcerea lor. Şi dacă [nu putem imita] celelalte ale lor, [să imităm] îndreptarea lor cea din smerenie şi pocăinţă. Căci celelalte fapte ale lor, fiind mari şi înalte şi potrivite celor mari şi care îi privesc pe cei mari atunci când vine vorba de imitarea lor, probabil că nu pot fi imitate întru totul de toţi. Insă îndreptarea cea din pocăinţă ne este mai potrivită nouă decât acelora, ştiind cât de mult cade fiecare dintre noi în fiecare zi36 şi că de nicăieri altundeva nu avem nădejde de mântuire dacă nu o câştigăm pe aceasta prin pocăinţa cea fără încetare.
Recunoaşterea propriilor căderi ne călăuzeşte către pocăinţă, care este un prilej mare pentru milostivirea [lui Dumnezeu].
Căci spune psalmistul profet către Dumnezeu: Miluieşte-mă, că fărădelegea mea eu o cunosc37, atrăgând prin recunoaştere mila şi dobândind desăvârşita iertare prin mărturisire şi defăimarea de sine. Zis-am: Voi mărturisi împotriva mea fărădelegea mea Domnului, şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu38 39. Căci recunoaşterii propriilor păcate îi urmează osândirea de sine. Iar acesteia îi urmează întristarea pentru păcate, pe care Pavel a numit-o după Dumnezeu39. Iar întristării celei după Dumnezeu îi urmează în chip firesc mărturisirea şi rugăciunea către Dumnezeu cu inimă înfrântă şi făgăduinţa abţinerii pe viitor de la cele rele. Şi aceasta este pocăinţa.
13. Şi Manase acela40 tot prin aceasta a fost izbăvit de osânda pentru păcate, deşi căzuse în mulţimea şi mărimea şi adâncul fărădelegilor în care se tăvălise o perioadă de mulţi ani. Iar lui David nu numai că i-a ridicat păcatele41, dar nu i-a luat nici darul prorocesc. De [pocăinţă] folosindu-se Petru, nu numai că s-a ridicat din cădere şi a dobândit iertare, dar i-a şi fost rânduită conducerea Bisericii lui Hristos42. Şi vei găsi că şi Pavel caută [pocăinţa] [chiar şi] după întoarcere, după sporire şi după familiaritatea cu Dumnezeu cea mai presus de [toţi] ceilalţi.
Căci pocăinţa, dacă e adevărată şi este cu adevărat din inimă, îl convinge pe cel care a dobândit-o să nu se mai predea păcatelor, să nu se mai agaţe de cele stricăcioase, să nu mai caşte gura la plăcerile care nu sunt bune, ci să le dispreţuiască pe cele prezente, să se ţină de cele care vor să fie, să lupte împotriva patimilor, să pună în loc virtuţile, să fie înfrânat în toate, să privegheze în rugăciuni către Dumnezeu, să se îndepărteze de câştigul cel din nedreptate, să fie milostiv cu cei care i-au greşit, să fie binevoitor cu cei care îl roagă, pe cei care au nevoie de ajutor de la el - pe cât se poate - [să-i ajute] cu cuvinte, fapte şi cheltuieli, fiind întru totul gata să sară tuturor în ajutor, din suflet, ca prin iubirea sa de oameni să dobândească iubirea de oameni [a lui Dumnezeu], să ia răsplata de la Dumnezeu pentru iubirea sa faţă de aproapele, să-şi câştige dumnezeiasca bunăvoinţă şi să dobândească mila cea veşnică şi harul şi binecuvântarea care durează în veci.
14. Pe care fie ca toţi să o dobândim cu harul Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava, stăpânirea, cinstea şi închinarea împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Grigorie Palama
Fragment din cartea "Omilii II. Pagini de filocalie 12", Editura Doxologia
Cumpara cartea "Omilii II. Pagini de filocalie 12"
1 Prov. 10, 7 (LXX).
2 Prov. 29, 2 (LXX).
3 Lauda noastră nu este niciodată pe măsura faptelor sfinţilor. Plata lor este în ceruri, noi nu sporim prin lauda noastră starea lor de bine.
4 Cf Filip. 2,15-16.
10 Mt. 16, 18.
11 Mt. 26,31.
12 Mt. 26, 33.
13 Ps. 50,18.
14 Cf. II Cor. 7,10. Pocăinţa care nu se face în zadar, care nu aduce părere de rău pentru un oarecare timp irosit fără sens.
15 Ps. 125, 5 (LXX).
16 In 21,15.
17 Mt. 26, 33.
18 In 21,15; 16, 17.
19 In 21,15.
20 Mt. 16,18.
21 Lc. 5,10.
22 Cf. In 21,15-17.
23 Cf. In 21,17.
24 Cf. Rom. 9, 5.
25 In 21,17.
26 Cf. In 18, 17; Mt. 26, 69-75.
27 In 21, 18.
28 Sau „din această viaţă".
29 Cf. Gal. 2, 20.
30 Cf. Filip. 3, 8.
31 Rom. 8, 38-39.
32 Cf. II Cor. 11, 2.
33 I Cor. 15, 9.
34 Mt. 16,18.
35 Fapte 9,15.
36 Cf. Iac. 3, 2.
37 Ps. 50, 1; 50, 4.
38 Ps. 31, 5 (LXX).
39 Cf II Cor. 7,10.
40 Cf. II Paralip. 33, 1-20.
41 Cf. Ps. 50.
42 Petru primeşte vrednicia de a fi păstor al Bisericii lui Hristos nu în înţelesul impus de romano-catolici, ci în sensul unei păstoriri întemeiate pe smerenia şi pocăinţa de care aminteşte Sfântul Grigorie Palama în aceste pasaje.
-
Sfintii Apostoli Petru si Pavel
Publicat in : Sfintii Apostoli Petru si Pavel -
Predica la Sfintii Apostoli Petru si Pavel
Publicat in : Predici la sarbatori
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.