Această mărturie de seamă a luminii Duhului Sfânt s-a ridicat, întocmai unui nou astru, pe pământ rus, la 19 iulie 1759, în vremea în care aşa-zisul spirit al „Luminilor” invada Europa şi Rusia, pregătind cu mult înainte epoca întunecată a ateismului. Fiu al unor negustori evlavioşi din oraşul Kursk, a crescut în smerenie şi în dragostea pentru Biserică, încă de mic fiind în grija Maicii Domnului, dovadă fiind o vindecare minunată. La şaptesprezece ani, a părăsit această lume, cu binecuvântarea mamei sale şi a intrat la mănăstirea Sarov, aflată în dioceza de la Tambov, în centrul Rusiei, unde a ajuns în scurtă vreme model de ascultare şi de virtute. Implinea cu bucurie sarcinile cele mai grele, în slujba fraţilor săi.
Postea pentru a înfrâna elanurile trupeşti şi petrecea zi şi noapte gândindu-se la Dumnezeu, prin Rugăciunea lui Iisus. După un timp, a căzut grav bolnav şi, în ciuda durerii, refuza ajutorul medicilor, cerând doar singurul leac trebuitor celor care au renunţat la tot pentru Dumnezeu: Sfânta împărtăşanie. Când i-a fost adusă cea din urmă împărtăşanie, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i s-a arătat, înconjurată de o lumină puternică, alături de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Teologul, şi le-a spus arătându-l pe tânărul ucenic: "Acesta este de un neam cu noi!” La scurtă vreme, sfântul s-a vindecat complet, şi a pus să se ridice îndată o biserică pentru infirmerie, chiar pe locul unde i se arătase Maica Domnului.
După opt ani de ucenicie, a fost tuns călugăr, sub numele de Serafim („strălucitor”), nume care l-a aprins şi mai tare în dorinţa lui de a le urma pilda acestor slujitori ai Domnului, nematerialnici şi arzând de flacăra dragostei. Hirotonit diacon, petrecea nopţi întregi rugându-se, înainte de a sluji Sfânta Liturghie, înaintând fără oprire pe calea virtuţii, Domnul îl răsplătea dăruindu-i numeroase viziuni şi mângâieri duhovniceşti. Indrumat cu prudenţă de cei mai bătrâni, aceste bune voiri dumnezeieşti nu-i pricinuiau deloc slavă deşartă. Ele nu-l făceau decât să se adâncească şi mai mult în smerenie şi în ura de sine, şi să caute şi mai mult singurătatea. La scurtă vreme după hirotonia întru preot şi la moartea duhovnicului său, i s-a îngăduit să se retragă în singurătate în adâncul unei păduri, la şase-şapte kilometri de mănăstire, unde a ridicat o cabană mică din lemn, împrejmuită de o grădină, pe un deal numit „Sfântul Munte”.
Acolo rămânea o săptămână întreagă, şi nu venea la mănăstire decât duminicile şi în zilele de sărbătoare, dedicându-şi tot timpul rugăciunii, lecturii sau muncilor plăcute Domnului. Fiecare dintre aceste activităţi era pentru el un prilej să-şi ridice gândurile către lucrurile Domnului. Nu cunoştea nimic profan sau trupesc, şi îndura cu răbdare asprimea iernii şi asaltul insectelor pe timpul verii, bucuros astfel să împărtăşească suferinţele Domnului pentru a-şi curăţa sufletul. Purta în permanenţă în spate o Evanghelie groasă, ca pe o „povară a lui Hristos”, şi se ducea în anumite locuri din pădure, pe care le numise după locurile sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, pentru a citi acolo pericopele respective. Astfel, trăia cu intensitate zi de zi, viaţa însăşi şi patimile Domnului nostru Iisus Hristos. Meditând neîncetat asupra Sfintei Scripturi nu dobândea doar cunoaşterea adevărului, ci şi curăţia sufletului şi pocăinţa inimii, aşa încât, în afară de rostirea slujbelor la vremea cuvenită şi a miilor de metanii pe care le făcea zilnic, putea să se roage fără încetare, cu mintea îndreptată spre inimă. La început se hrănea cu pâine de la mănăstire, apoi doar cu roadele grădinii sale, renunţând adesea la hrana de zi cu zi spre a o da animalelor, cărora le plăcea să vină în apropierea cabanei sale, mai ales unui urs foarte mare, devenit la fel de ascultător ca o pisică.
Văzând acest trai atât de plăcut lui Dumnezeu şi atât de asemănător celui îngeresc, duşmanul de veacuri al omului, diavolul, şi-a început obişnuitele atacuri asupra nevoitorului lui Hristos: gânduri de mândrie, zgomote, vedenii înfricoşătoare, etc. Dar curajosul ostaş îi respingea toate atacurile, cu ajutorul rugăciunii şi făcându-şi semnul Crucii. Cum războiul gândurilor devenea din ce în ce mai apăsător, sfântul a hotărât să înceapă o luptă vrednică de faptele strălucite ale stâlpnicilor de altădată: a petrecut o mie de zile şi o mie de nopţi, în picioare sau în genunchi pe o piatră, repetând fără încetare rugăciunea vameşului: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! (Lc 8,13).
Astfel a reuşit să scape de lupta împotriva gândurilor. Diavolul, nevoind să se dea învins, a trimis atunci împotriva lui trei răufăcători care, furioşi că nu au găsit asupra sfântului bani, aşa cum nădăjduiau, l-au bătut cu ciomegele şi cu dosul securii, lăsându-l pe jumătate mort, cu oasele rupte şi plin de sânge. Cu toate că avea o constituţie robustă, blândul Serafim nu a căutat să se apere şi a primit să fie lovit, gândindu-se că aşa împărtăşea pătimirile Domnului. In ciuda stării sale, a reuşit să se târască până la mănăstire unde, după cinci luni de suferinţă, a fost vindecat în mod minunat după ce i s-a arătat Maica Domnului, ca în vremea pe când era frate începător. A rămas totuşi gârbovit până la sfârşitul zilelor, mergând cu greutate, sprijinit într-un baston.
Acest beteşug i-a îngăduit să mai urce încă o treaptă pe scara înălţată pentru el spre ceruri şi să pornească, din 1807 până în 1810, lupta tăcerii în singurătate. De îndată ce s-a restabilit, s-a întors în „pustia sa” şi, nemaiputând veni în mod regulat la mănăstire, a încetat să mai primească sau să mai vorbească cu cineva. De fiecare dată când întâlnea pe cineva în pădure, se apleca până la pământ în faţa aceluia, fără a-i spune vreun cuvânt, până când acela se îndepărta. Aşa putea să-şi ţină mintea numai la Dumnezeu, fără a se mai întrerupe sau fără a mai fi distras.
In tot acest timp, întrucât egumenul mănăstirii murise, unii călugări au început să cârtească împotriva sfântului pustnic, acuzându-l că s-a îndepărtat de comunitatea Bisericii. In cele din urmă a fost nevoit să se întoarcă la mănăstire. Serafim a făcut întocmai fără a se împotrivi, instalându-se într-o chilie strâmtă, unde a început o nouă etapă a vieţii sale ascetice: zăvorârea. In tindă îşi aşezase sicriul, în care îi plăcea să se roage, iar în chilie, unde nu pătrundea nimeni niciodată, nu avea decât un sac cu pietre în chip de pat, un buştean drept scaun şi o icoană cu „Fecioara Mângâietoarea”, pe care el o numea „Bucuria bucuriilor”, lângă care ardea mereu o candelă. Trăia astfel într-o linişte deplină, din ce în ce mai auster, cu inimă veghetoare şi avându-i pe îngeri şi pe sfinţi drept singurii martori ai numeroaselor sale extaze şi bucurii ale minţii în lăcaşurile cereşti.
După cinci ani de zăvorâre, şi-a deschis uşa, lăsându-i să intre pe cei care voiau să-l vadă, fără a rupe totuşi tăcerea, chiar dacă ar fi fost cei mai de seamă vizitatori. Apoi, în 1825, după ce Maica Domnului i-a făcut cunoscut ceasul când să renunţe la viaţa de asceză, a început să le împărtăşească şi celorlalţi roadele experienţei sale: mai întâi călugărilor, pe care îi îndemna să respecte regulile mănăstirii şi la râvnă în a lucra cele ale Domnului; apoi laicilor, al căror număr creştea pe zi ce trece.
După ce a fost de bunăvoie părtaş la Patimile Domnului timp de patruzeci şi şapte de ani de viaţă de nevoinţă, trecând rând pe rând prin stările de nevoitor, isihast, stâlpnic şi mai apoi de zăvorât, acest bătrân mic de stat, înveşmântat în alb, încovoiat asupra toiagului său, se întorcea către oameni, cu sufletul plin de mila şi lumina Duhului Sfânt, pentru a împlini misiunea de părinte duhovnicesc (startchestvo), devenind pentru întregul popor rus un adevărat „apostol”, martor şi propovăduitor al învierii. Uşa lui rămânea deschisă tuturor până noaptea.
Işi saluta cu bucurie oaspeţii, zicându-le: „Bucuria mea, Hristos a înviat!” Arăta o dragoste deosebită păcătoşilor care veneau la el să se pocăiască, aşa cum fiul cel risipitor venise la tatăl său (Lc 15,11-32). Blândeţea lui ieşită din comun transforma până şi inimile cele mai împietrite, iar smerenia lui îi îndupleca şi pe cei mândri, făcându-i să verse lacrimi precum copiii. Atât pentru cei nobili, cât şi pentru oamenii simpli, chilia „sărmanului Serafim” era aidoma unei anticamere cereşti. O discuţie cu el sau o simplă binecuvântare, devenea un adevărat dialog cu Dumnezeu, ce putea schimba radical cursul vieţii lor.
Datorită darului înainte-vederii, răzbătea până la tainele din inimile lor, arătându-le păcatele penitenţilor, pe care aceştia nu îndrăzneau să le mărturisească. Răspundea la scrisori fără să fie nevoie să le deschidă şi se pricepea să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea sau mustrarea cea mai potrivită. Lăsându-se cu totul în voia Domnului, le spunea, fără a-i cerceta, primul cuvânt pe care i-l arăta Dumnezeu, răspunzându-le mereu cu precizie. Bunătatea lui - adică dragostea lui Dumnezeu din el - îi cuprindea pe toţi, iertându-le tuturor toate.
Implinea nenumărate vindecări minunate, ungând bolnavii cu ulei de la candela care ardea la el în chilie sau le dădea să bea apă de la izvorul numit mai apoi „izvorul Părintelui Serafim”, aflat în apropierea mănăstirii, lângă „pustia apropiată”, unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezele. I se adresau atâtea cereri de rugăciune, atât pentru cei vii, cât şi pentru cei morţi, încât îi era cu neputinţă să ţină minte toate numele, de aceea aprindea pentru fiecare câte o lumânare în chilia sa încălzită peste măsură şi în mod constant luminată de sute de flăcări, ca nişte suflete vii. Dumnezeu i-a dat de asemenea harisma profeţiei, aşa încât prezicea evenimente viitoare, atât pentru oameni, cât şi pentru întreaga ţară, cum ar fi războiul din Crimeea, foametea şi groaznica încercare prin care avea să treacă Biserica şi poporul rus un secol mai târziu; dar îşi ascundea profeţiile în spate unor vorbe tainice, care nu erau înţelese decât după ce se petreceau evenimentele.
Intr-o seară de noiembrie 1831, înstăritul proprietar Nicolae Motovilov, care fusese de curând vindecat de omul lui Dumnezeu şi îi devenise un ucenic plin de râvnă, l-a întrebat: „Care este ţelul vieţii creştine?” Părintele Serafim i-a răspuns: „Dobândirea Duhului Sfânt, prin lucrările sfinte la care ne-a îndemnat Biserica, şi mai ales prin rugăciune.” Cum interlocutorul său îl presa cu întrebări pentru a afla ce era harul Sfântului Duh, stareţul l-a luat în braţe, l-a privit drept în ochi - faţa îi devenise mai strălucitoare ca soarele în miezul zilei -, şi i-a spus cu autoritate: „Priveşte-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu te teme. I-am cerut lui Dumnezeu din toată inima să te învrednicească să vezi cu ochii cei trupeşti cum se coboară Duhul Sfânt. Şi iată! Ai ajuns ca mine, luminos. Harul Duhului Sfânt s-a pogorât asupra ta, altfel nu ai fi putut să mă vezi în această lumină. Ce simţi?” Motovilov a răspuns: „Calm, o pace de negrăit. Inima îmi este plină de o bucurie nemaiîntâlnită.” - „Şi altceva?” - „O căldură şi un parfum, cum nu am mai simţit nicicând.” - „Acest parfum este buna mireasmă a Duhului Sfânt, a răspuns sfântul, iar această căldură nu vine din exterior, căci suntem în plină iarnă şi toată pădurea din jur este acoperită de zăpadă, ci această căldură vine din noi, aşa cum a zis Domnul: împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Lc 17, 21).”
Discuţia a durat încă multă vreme şi, la sfârşit, Sfântul Serafim i-a cerut ucenicului său să scrie tot ce au vorbit pentru a transmite lumii întregi. Manuscrisul lui Motovilov nu a fost găsit decât mult mai târziu, în 1903, în ajunul canonizării sfântului; de atunci a fost făcut cunoscut tuturor. Acesta este ultimul mesaj de lumină şi nădejde pe care profetul din Sarov l-a lăsat Rusiei şi întregii Biserici. In învăţăturile sale, spunea adesea: „Bucuria mea, dobândeşte duhul păcii, şi atunci mii de suflete vor fi mântuite în jurul tău.” Această pace lăuntrică, pe care el o dobândise în urma atâtor nevoinţe, se răspândea în jurul lui ca bucurie şi lumină; de aceea Sfântul Serafim nu a lăsat urmaşilor o învăţătură extinsă, ci mai degrabă un model de vieţuire.
Pe vremea când era doar diacon, întemeietoarea mănăstirii de la Diveievo, aflată la câţiva kilometri de Sarov, îl lăsase pe Părintele Serafim drept călăuzitor duhovnicesc al obştii care abia luase fiinţă. Tot timpul vieţii, el a arătat o atenţie părintească fiicelor sale duhovniceşti. Obştea s-a mărit în scurtă vreme, în ciuda problemelor economice. Sfântul Serafim a organizat-o după modelul unei chinovii, cu deviza: „Tot timpul să aveţi mâinile ocupate cu lucrul şi buzele cu rugăciunea.” După cum îi poruncise Maica Domnului, a ridicat o a doua mănăstire, numită „Moara”, cu fiicele sale cele mai apropiate, cărora le-a dat spre ascultare să-şi ducă viaţa centrată pe Rugăciunea lui Iisus. Din păcate, după moartea stareţului, diavolul l-a provocat pe un călugăr invidios şi intrigant, care s-a silit prin toate mijloacele să strice reputaţia şi lucrarea sfântului. A pus să fie închisă Moara şi a prilejuit nenumărate tulburări maicilor.
Intr-o zi, cu ceva timp înainte de sfârşitul călătoriei sale pe acest pământ, Serafim a chemat o monahie din Diveievo şi a anunţat-o, acoperind-o cu veşmântul său: „Maica Domnului va veni la noi.” Când a sosit momentul, a ridicat-o şi, un zgomot care amintea de vântul puternic dintr-o pădure s-a auzit brusc, urmat de imne din Biserică; uşa s-a deschis singură, iar chilia s-a umplut de lumină şi de o mireasmă suavă. Sfântul a căzut în genunchi, iar Maica Domnului a apărut, precedată de doi îngeri, de Sfântul Ioan Botezătorul şi de Sfântul Ioan Teologul, şi urmată de douăsprezece sfinte muceniţe fecioare. Monahia a căzut la pământ, temându-se pentru viaţa sa, în timp ce Părintele Serafim rămăsese în picioare, vorbind calm cu împărăteasa Cerului, ca şi cu un prieten. Preasfânta i-a promis că va avea mereu grijă de surorile de la Diveievo, iar înainte de a se face nevăzută i-a spus: „Dragul meu, curând vei fi cu noi!” Când au rămas singuri, stareţul i-a mărturisit monahiei că era cea de-a douăsprezecea arătare de care l-a în-
vrednicit Domnul.
Ajuns la vârsta de şaptezeci de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor, dar fără a renunţa la lucrarea sa, Sfântul Serafim vorbea din ce în ce mai des despre moartea apropiată, cu bucurie şi cu faţa luminoasă. La data de 1 ianuarie 1833, după ce s-a împărtăşit, a aprins lumânări la icoanele din biserică, apoi i-a binecuvântat pe toţi fraţii zicând: „Pregătiţi-vă mântuirea! Vegheaţi! Cununile vă sunt pregătite! ” Apoi, după ce a trecut pe la mormântul său, s-a închis în chilie şi şi-a încredinţat sufletul Domnului în aceeaşi noapte, în genunchi, cântând cântările Paştelui. Toţi oamenii de prin împrejurimi s-au adunat la înmormântarea lui.
Apoi, omul lui Dumnezeu a continuat să-i viziteze şi să-i ajute pe fiii săi duhovniceşti, prin nenumărate arătări şi vindecări, iar evlavia poporului nu înceta să sporească, în ciuda împotrivirii unor reprezentanţi din ierarhia bisericească. In cele din urmă, momentul cel mai important l-a constituit canonizarea Sfântului Serafim, la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a nenumăraţi episcopi şi a unei mulţimi de câteva sute de mii de persoane, venite din toate ţinuturile Rusiei.
Aceasta a fost ultima manifestare a unităţii poporului rus şi a slavei Bisericii înainte de marea încercare. Sfintele sale moaşte, purtate în procesiune pe deasupra mulţimii, au înfăptuit atunci numeroase minuni. în 1926, bolşevicii le-au confiscat şi li s-a pierdut urma. Din fericire, aceste sfinte moaşte au fost regăsite, în 1991, în depozitul Muzeului Ateismului din Sankt Petersburg. După ce au fost autentificate aşa cum se cuvine, au fost în mod solemn mutate la Mănăstirea din Diveievo, după o procesiune triumfală şi emoţionantă prin marile cetăţi ale Rusiei. Acest eveniment a constituit oarecum începutul renaşterii vieţii religioase în Rusia.
Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra
Fragment din Sinaxarul vietile sfintilor vol V Ianuarie, Editura Sfantul Ioan Casian
Cumpara cartea "Sinaxarul vietile sfintilor vol V Ianuarie"
-
Acatistul Sfantului Serafim de Sarov
Publicat in : Acatiste -
Serafim de Sarov - carbunele inflacarat
Publicat in : Predici la sarbatori -
Sfantul Serafim de Sarov
Publicat in : Vietile sfintilor -
Sfantul Serafim de Sarov; Sfantul Silvestru, episcopul Romei
Publicat in : Calendar ortodox -
Sfantul Serafim de Sarov
Publicat in : Vietile sfintilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.