De cateva luni bune, pe scena opiniei publice romanesti se perinda sirul nesfarsit de omagii aduse filmului "4 luni, 3 saptamani si 2 zile". Faptul ca aceasta realizare cinematografica a fost premiata la Festivalul de la Cannes a umplut personalitatile cele mai marcante ale politicii romanesti, respectiv presedintele si primul-ministru al Romaniei, de o maxima admiratie. In paginile ziarelor, condeieri avizati au punctat, cu o retorica de sarbatoare, valentele exclusiv estetice ale acestei opere, care, dupa prezentarile lor, ar constitui una dintre capodoperele cinematografiei romanesti.

 

Am trecut in revista aceste puncte de vedere ca sa intelegeti de ce am considerat ca este necesar sa scoatem la vedere si alte opinii care izbucnesc, credem, in mintea oricarui spectator de bun simt, cel putin. Chiar autorul filmului, regizorul Cristian Mungiu, a prefigurat aceste impresii, altele decat cele strict estetice, atunci cand a declarat ca nu vrea sa vorbeasca despre faptele povestite.

Caci istoria, atat cat se vede, cat si figurile celor doua eroine, doua tinere studente, inspira aceeasi uratenie sufleteasca si morala ca si peisajul monstruos al decorului, un oras in care toate lucrurile - case, apartamente, institutii - mucezesc, crapa si se ingaleaza de scursorile mizeriei totale ale societatii comuniste, aflate in pragul prabusirii.

 

Nu e greu de apreciat ca, printre cauzele care determina aceasta uratenie, numita de criticii straini thriller social, autorii indica indirect si legislatia anti-avort din acea perioada. Tragedia celor doua eroine de aici porneste. N-au nici o tresarire sufleteasca ce ar putea sa le opreasca de la avort. Pentru aceasta, ele sunt de acord sa se lase violate si nu se linistesc pana cand fatul de patru luni nu este scos afara din pantecele acelei tinere fete. Actiunea avortarii acestui copil, care se desfasoara de-a lungul intregului film, este redata ca o simpla operatie medicala. Autorii filmului, cu un cinism maxim, dau imaginea copilului ucis pe mozaicul unei bai de hotel, iar aruncarea lui la tomberon are incarcatura unui happy-end.

 

Pornind cel putin de la acest moment, credem ca autoritatile, in loc sa se extazieze in fata unui succes european, ar trebui sa initieze o dezbatere publica. Xavier Darcos, ministrul Educatiei Nationale din Franta, de altfel, nu a fost de acord ca filmul sa fie difuzat in reteaua scolilor din aceasta tara. Hotararea lui, motivata de cruzimea imaginilor, a fost rapusa in cele din urma de o comisie guvernamentala. In Franta si Italia, de altfel, au fost semnalate proteste ale unor institutii de mare prestigiu, care au aratat viziunea cinica si degradanta in care este prezentat copilul nenascut.

 

Nici o teza social-politica, cum ar fi in cazul acestui film ilustrarea mizeriei comuniste, nu poate sa se sustina pe o slabiciune morala ca aceasta, care are ca efect decaderea omului, a vietii lui biologice si spirituale. Trupul atacat chimic al unui copil nenascut, infatisat ca un caz secundar, mai mult, ca un reziduu sanitar, deschide un drum catre o lume infinit mai neagra decat cea a lumii comuniste zugravita de autorii filmului. Este regretabil ca ziaristii romani, care traiesc si s-au format intr-un mediu modelat, am putea spune exclusiv, dupa cutuma crestina, n-au semnalat acest pericol.

 

Prin aceasta scrisoare incercam sa semnalam un fapt grav, care nu numai ca a fost trecut cu vederea, dar a fost infatisat fie trunchiat, fie total pe dos. Am dori ca punctul nostru de vedere sa declanseze o serie de dezbateri, care sa configureze pana la urma adevarul, cel putin cel de natura morala, pe care il evoca acest film atat de mult mediatizat.

 

Larisa Iftime, Asociatia Provita Media, Bucuresti

 

.