Vestea despre trecerea din această viaţă a Majestăţii Sale Regele Mihai I al României a îndurerat sufletele multor români. Acest suveran cu o statură morală şi politică exemplară a fost un om unic, „omul lui Dumnezeu” (I Timotei 6, 11), care a dat dovadă de patriotism, curaj şi demnitate în momentele cruciale pentru România secolului XX. Inima sa nobilă şi delicată a bătut până în ultimele ei clipe pentru ceea ce este bun, adevărat şi frumos, el având drept deviză de viaţă cuvintele regelui biblic David: „În Dumnezeu este mântuirea mea şi slava mea; Dumnezeu este ajutorul meu şi nădejdea mea este în Dumnezeu” (Psalm 61, 7).
Chipul său regal a fost aureolat de credinţa puternică în Dumnezeu, „Împăratul veacurilor” (I Timotei 1, 17), și de încrederea în biruința binelui și a dreptății. Punând la prezidiul domniei sale zbuciumate iubirea de patrie şi de popor, a arătat respect total faţă de drepturile fundamentale ale cetăţenilor şi s-a opus cu tărie extremismelor care periclitau edificiul integrităţii şi unităţii naţiunii române. Viaţa sa pusă în slujba neamului lasă o amprentă profundă asupra României moderne.
Când oameni fără frică de Dumnezeu l-au îndepărtat de la domnie şi l-au alungat din ţară, Majestatea Sa a luat drumul dureros al exilului. Pe „pământ străin” (Psalm 136, 4), el a îndurat cu răbdare multiple privaţiuni, amărăciunea înstrăinării şi dorul sfâşietor pentru „dulcea Românie”, ţara sa de origine, în care se află mormintele strămoşilor săi. Departe de spaţiul autohton, nutrea speranţa nezdruncinată că, într-o zi, România va reveni la statutul firesc de stat democratic. Acest lucru mi l-a mărturisit şi mie, la Versoix, unde l-am văzut pentru prima oară, când am fost foarte impresionat de personalitatea sa luminoasă şi am simţit că „Dumnezeu l-a uns, punându-Şi pecetea pe el” (cf. II Corinteni 1, 21-22).
Cum ştim cu toţii, în decembrie 1989, regimul comunist de tristă amintire s-a prăbuşit de pe temelia sa de nisip şi stăpânirea hidoasă a fiarei roşii a fost abolită. Atunci Dumnezeul mângâierilor S-a îndurat de alesul Său, de regele nostru exilat, şoptindu-i tainic: „Am văzut necazul tău şi durerea ta o ştiu” (cf. Ieşirea 3, 7). Pe urmă, a rânduit ca fostul om de stat să revină acasă, în ţara în care a domnit cu înţelepciune şi responsabilitate. La reîntoarcerea sa în 1992, a fost întâmpinat cu respect şi entuziasm, cu afecţiune şi aplauze. Chiar dacă nu a fost reaşezat pe tronul său, iar suferinţa sa fizică şi morală i-a şubrezit sănătatea, augustul suveran, cu o surprinzătoare vigoare sufletească, a militat pentru aderarea României la NATO şi la Uniunea Europeană. Prin aceasta, şi-a dovedit încă o dată fidelitatea faţă de naţiunea sa căreia i-a dedicat întreaga viaţă.
Acum când Regele Mihai I s-a adăugat la neamul său regesc, noi simţim o imensă mâhnire că a plecat dintre cei vii un model de comportament pilduitor, un simbol al României întregi, vrednic de a primi „cununa cea neveştejită a măririi” (I Petru 5, 4), în locul coroanei regale. Viaţa sa, marcată de crucea suferinței, reprezintă un exemplu de abnegaţie, dăruire de sine, perseverenţă şi verticalitate pentru orice român, care are datoria sacră de a-şi servi patria şi neamul din care face parte. Noi, românii, suntem privilegiaţi că ţara noastră a avut la cârma ei un rege harismatic, care i-a condus destinele „cu mână tare şi cu braţ înalt” (Psalm 135, 12). El rămâne în amintirea noastră ca un mare şi binecredincios monarh ce ne-a lăsat ca testament aceste memorabile cuvinte: „Lumea de mâine nu poate exista fără credinţă şi morală”. Dumnezeu să-l odihnească în bucuria senină a Împărăţiei Sale eterne!
† Irineu
Arhiepiscop al Alba Iuliei
Sursa: reintregirea.ro
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.