Complexitatea Cetei ursului este intregita, la Darmanesti, de prezenta irozilor, personaje misterioase, costumate supradimensional, care evolueaza cu un spectacol aparte de ceata, sustinut mai ales de ritmul propriu al fluierelor metalice, evoluand intr-un dans perfect, punctat de alternanta antifonica a dobelor. Irozii - obicei quasi-religios initial - s-au alaturat, se pare, Cetei ursilor in anii de dupa cel de-al doilea razboi mondial, ca urmare a prigoanei exercitate asupra tuturor obiceiurilor populare legate de nasterea lui Iisus. Un obicei religios a gasit astfel refugiu, supravietuind prin alaturarea la o traditie ancestrala cat se poate de pagana, dar care nu deranja prea mult simtirea materialist-dialectica a autoritatilor. Pentru gospodarii din Darmanesti, primirea ursului este un prilej de a-si pune in valoare harnicia si bogatia. Un calic incuie poarta in ajunul Anului Nou, el nu are cu ce omeni alaiul ursului, n-are cu ce-i iesi in fata.

E o mare rusine sa nu fii in stare sa primesti ursii si, pe Valea Uzului sau a Trotusului, chiar daca esti invitat sa-ti petreci noaptea de Anul Nou la prieteni, cineva ramane acasa pana la miezul noptii sa primeasca ursii. Altminteri, de Sfantul Vasile gasesti in curte un vitel mort. E o gluma pe care mascatii din alaiul ursului o fac cu cei neatenti sau neputinciosi in fata traditiei, o gluma care lasa, insa, impricinatului un gust amar. In fata satului el devine mai mic, cuvantul lui nu mai are nici o importanta in obste. Cel ce nu primeste ursul e lipsit de noroc un an intreg. Pare-se ca in vechime o singura masca si un singur purtator ursar, care era si tobosar, erau exponenti ai datinii. In zilele noastre, la Darmanesti, Agas, Asau, Comanesti, Dofteana, cu cat mai multe personaje are, cu atat Ursul este mai pretuit. Cu atat mai vestita din sat in sat este existenta unei cete de urs, cu cat mai multe piei are. Aici, la Darmanesti, sase piei sunt ceva curent, dar cand cineva reuneste in aceeasi trupa douasprezece sau chiar douazecisipatru de piei, carora li se adauga proportional Uritii si Irozii, zvonul face repede inconjurul satelor. Cu o suta de oameni mascati se poate face chiar o revolutie. Trupele mici, de incepatori, cu un singur urs, renunta sa mai cutreiere asezarile din poarta in poarta. Desi obiceiul vine din antichitate, elemente specifice il deconspira ca fiind foarte modern. Ursul, personajul principal, are un comportament uman, masca nu e hidoasa; dimpotriva, e simpatica. Interpretul comenteaza prin jocul/dansul lui comportamentul personajului, il infrumuseteaza. Nu e aceasta o trasatura moderna, comparabila cu a personajelor brechtiene? Pe de alta parte, textul ursarului se raporteaza mereu la evenimentele actuale, ironizandu-le, prilej de buna dispozitie pentru gazdele-spectatori. Si apoi, Uritii, Mosii si Babele, nu realizeaza un adevarat happening prin miscarile lor ritmice sau dezordonate, purtand conotatii ludice, prin comentariile rostite cu voce transformata, groasa sau pitigaiata, rautacioase in aparenta, dar adevarate? Nimeni nu are dreptul sa smulga masca de pe fata personajelor, sa le deconspire, indiferent ce-ar spune, indiferent ce-ar face, fara a se supune unui risc, pe vremuri mortal, cum arata chiar Dimitrie Cantemir in a sa "Descriptio.". La Darmanesti se pastreaza inca intact dreptul secretului la masca, dat de o traditie care respecta uzanta magic-initiatica.

Pentru cineva dinafara, vanzoleala, zarva carnavalesca generata de Jocul Ursului este inexplicabila si infricosatoare. Fazele spectacolului - chemarea ursului, urcarea pe parul ghintuit, bataia, moartea si invierea, apoi hora ursului si, in final, dansul irozilor - pot fi decriptate insa ca fiind cuminti simboluri ale fecunditatii si fertilitatii, ale invierii perene a naturii. Un joc, la urma-urmei un spectacol colorat si inofensiv, plin de umor si vigoare. Dupa ce nebunia ia sfarsit si interpretii - departe de a iesi din transa - isi binemerita rasplata (bani, colaci, vin, nuci, mere), gospodarii isi vad de asteptarea Anului Nou, firesc, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Dar daca ai putea patrunde in sufletele lor, ai vedea negresit cat de tulburati sunt. Nici nu se poate altfel. Dobele se mai aud inca in departare. Au aceeasi forta. Ele fac Zeul sa joace. Ele fac sa vibreze aerul. Universul. Sunetul lor vine din alta parte, din alta lume, e un semnal ca viata invie din nou, mereu si mereu. Poti sa nu vibrezi, poti ramine nesimtitor? Poti sa nu crezi in speranta ca maine va fi mai bine, pe care ti-o da reinvierea perpetua a Marelui Urs? Dupa o saptamana de joc, in care emotia initierii la Scoala Ursului, de fapt Scoala Vietii, se pierde, transformandu-se in inertie, in oboseala fara margini, in rutina, ultimii care depun mastile sunt cei care au jucat in pielea de urs. Eroii obositi se lasa dezbracati de proprietarii pretioasele lor trofee si dispar din atentia publica. La anul o vor lua de la capat. Focul patimii ludice si al mandriei de a fi devenit barbat in pielea unui urs care a fost candva viu, arde mereu in ei. Eroul si-a facut datoria. Eroul poate sa plece.

 

Sursa: Ziarul de Bacau

.