Manastirea Chiajna - Un strigat impotriva nepasarii
La marginea Bucurestiului, pe Calea Giulesti, in peisajul dezolant oferit de groapa de gunoi, se inalta ruinele bisericii a ceea ce a fost candva Manastirea Chiajna, ridicata la 1780, pe vremea domniei lui Alexandru Ipsilanti si finalizata la 1790 de domnitorul Nicolae Mavrogheni. Edificiul are dimensiuni impresionante, chiar si acum cand nu mai e decat o ruina: 43 metri lungime, 18 metri inaltime, ziduri groase de 2 metri.
Teritoriul gunoaielor si al manelistilor
Chiajna a fost pe vremuri o manastire mai mare decat Cernica. La ea au lucrat mesterii care au inaltat conacul Vacarestilor de langa Targoviste, astazi aflat si el in ruina. Sfantul lacas si-a luat numele de la o mosie a celebrei doamne Chiajna, sotia lui Mircea Voda.
Manastirea functiona in 1792, dar a fost parasita in timpul epidemiei de ciuma din vremea lui Mihai Sutu (1791-1793).
Astazi se afla in paragina, in mijlocul unui peisaj ingrozitor: hectare de gropi de gunoi, tone de deseuri, hale industriale parasite, cimitirul, calea ferata. Cupola s-a prabusit la cutremurul din '77. Aici s-au filmat "Craii de Curte Veche", iar mai nou clipuri pentru manele. Aici se adapostesc aurolaci si cersetori ce se incalzesc la focuri incropite, in pronaos, din anvelope, iar vara vacarii ce pasc turmele prin apropiere isi stabilesc aici cartierul general.
Memorie ce piere
Pictura e distrusa, in locul frescelor, inscriptii vulgare insulta privirea. In naos, printre moloz si balarii, latra caini maidanezi la corbii ce si-au facut aici cuib. De cate ori trece trenul mai cad niste caramizi, care sunt folosite apoi pentru a pava curtile celor cateva gospodarii aflate in apropiere. Oamenii nu se dau in laturi sa mai si scoata caramizile din zid.
In jurul bisericii parasite s-au construit legende - despre clopotele care, se spune, se aud uneori in adancuri, despre disparitii sau boli misterioase.
Fara ajutor grabnic, Manastirea Chiajna este condamnata in scurt timp sa dispara fara urma si, o data cu ea, o alta fila a trecutului nostru, memorie de piatra lasata sa moara. In "Cine suntem", Dan Puric spune: "Antrenamentul de uitare la care e supus poporul roman azi face ca gandirea si inima sa se roteasca pe loc si, din aceasta rotire in gol, o data cu trecutul, dispare si viitorul. Omul de azi pedaleaza zadarnic intr-un prezent continuu. A locui cu fiinta doar intr-o dimensiune a timpului - si aceea distorsionata - inseamna moartea lenta, dar sigura, a identitatii".
Andreea Serban
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.