Din luna mai, in Palatul Victoria, niste baieti doldora de know-how,   inarmati cu laptopuri, reuniti in Grupul de Lucru pentru Elaborarea Conceptului de Brand al Romaniei, se dau de ceasul mortii sa ne vanda tara. S-o ambaleze cat mai iscusit si s-o dea cu profit maxim. Un branduitor avant la lettre a fost si ostapbenderul Viorel Hrebenciuc, pe vremea cand dadea pe sub mana „Eterna si fascinanta Romanie”. Atunci, clienta (Eterna si fascinanta) a cam luat teapa, dar asta e alta poveste.
Ce e brandul? E marca, e stampila pe care o aplici unui produs, fie el si o tara, incercand sa sintetizezi ce are mai bun.

Creezi si raspandesti o imagine, un concept, „pozitiv, dar credibil”, „unic si atractiv”, cum spun specialistii din Palatul Victoria.

Toate bune si frumoase, dar cand, in noaptea de marti, la Taizé, o romanca din Iasi il injunghia pe fratele Roger – un brand al ecumenismului –, la Bucuresti, „reprezentarea externa comprimata a specificului pozitiv al Romaniei” primea o lovitura naucitoare.

De 6 ani incoace, de cand ne opintim sa fim primiti in structurile UE, europenii de rand ne privesc cu raceala. Mereu in coada clasamentelor, dupa Bulgaria, la capitolul perceptie publica, asa-zisa „infractionalitate de vitrina” a rom-romanilor in strainatate a ingrozit  Vestul. Mult mai putin periculosi decat mafiile albaneze, cosovare sau sarbesti, concetatenii nostri sunt priviti in afara, cand nu cu teama, cu dispret. Cersetori, prostituate, gainari, talhari patetici si cam batuti in cap – la intervale din ce in ce mai scurte, tarile civilizate umplu cu ei avioane si ni-i trimit ramburs. Din cauza lor suntem rau vazuti, ei festelesc brandul. Daca, la aceste povesti, se adauga ororile din tara lui Dracula, cate razbat peste granita, daca asasinatul ritualo-imbecil de la Tanacu face inconjurul lumii, chiar ca ne-a lovit ghinionul fix in moalele brandului.

Crima de marti a deschis stirile in toata Europa, tocmai fiindca n-a fost o infractiune oarecare, o reglare de conturi, un omor pasional, un act de dementa in care etnia e cel mai putin relevanta. A fost o lovitura de cutit in inima crestinatatii ecumenice. Fratele Roger era aproape de sfintenie, era un simbol, un liman, o candela a credintei. Cand stingi cu brutalitate o candela care lumineaza sufletul a milioane de tineri, pe fisa medicala de la Socola a unei  nefericite din Iasi nu mai scrie „schizofrenie”, ci „Romania”. Cum isi va rascheta tara noastra obrazul patat de acest asasinat care atarna sub zodia dementei, cum va reusi sa convinga Europa ca e, totusi, patria lui Ionescu, Cioran, Eliade, Brancusi (un argument destul de ros pe la incheieturi de prea multa purtare) si a sute de mii de romani straluciti, a milioane de oameni cumsecade – la aceasta intrebare va raspunde greu, daca va raspunde, chiar si brainstormingul convocat in sesiune de urgenta la Palatul Victoria.

Vrafurile de pliante turistice, saltaretele clipuri publicitare, povestile cu oameni harnici si inimosi, fetele rumene in obraji cu cofita pe umar, mosnegii cu barba alba de un cot cosind intelept iarba verde, toate acestea nu mai au valoare de intrebuintare nici cat toalele murdare pescuite de sub malul din Vadu Rosca.

Imaginea Romaniei, brandul, a devenit brusc asemenea pisicii de Cheshire: intr-o parte, felina de carne si blana, in cealalta parte – zambetul, ranjetul in cazul nostru. Sa stergi ranjetul si sa le pui laolalta nu prea se mai poate.

Ce se mai poate e sa rasucim butonul, dand pe muteste trancaneala politica si, inainte de a lansa brandul Romania, sa rezolvam cateva probleme vitale. Una dintre ele – aceeasi in tragedia Tanacu si in tragedia Taizé – e Sanatatea. Oameni care ar trebui tinuti sub ingrijire si sub supraveghere in spitalele psihiatrice nu mai trebuie (din lipsa de personal, de medicamente, de bani si de bun-simt) sa fie lasati sa cutreiere tara, sa bantuie Europa. Altfel, in vreme ce lucram asiduu la imagine, realitatea ne trage copite mortale.

.