Sf. Mc. Vasile, episcopul Amasiei

Patimirea Sfantului Mucenic Vasile, Episcopul Amasiei

 Dupa pieirea lui Maxentiu tiranul, necuratul imparat al Romei, pe care l-a biruit ca pe un vrajmas dreapta lui Dumnezeu prin arma Crucii ce a aratat-o marelui Constantin si pe care, afundindu-l in repeziciunile apelor, l-a inecat ca pe un alt Faraon, imparatia Romei cea de la Apus a avut usurare de sub jugul tiraniei; iar cea de la Rasarit era inca in prigonire, pentru ca un alt vrajmas al lui Dumnezeu, Maximin tiranul care stapinea la Rasarit, graia nedrept asupra adevaratului Dumnezeu si in chinuri cumplite ucidea pe cei ce credeau cu buna credinta.

 

Atunci marele Constantin, imparatul cel binecredincios, insotind pe sora sa cu Liciniu, cel primit la imparatie, l-a trimis la Rasarit impotriva lui Maximin, iar Liciniu ducindu-se cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, in Care credea atunci, a biruit puterea lui Maximin, incit de-abia el singur si cu putini ostasi au putut scapa. Dar desi au scapat de mina lui Liciniu, insa n-au putut scapa de mina lui Dumnezeu, pentru ca ascunzindu-se in Tarsul Ciliciei au aparut deodata peste trupul lui niste rani de netamaduit si cu nemasurate dureri era chinuit. Apoi a cazut cu fata in jos la pamint si i s-a aprins trupul de un foc nevazut, topindu-i-se ca ceara madularele, iar sufletul lui ticalos se tinea numai in oase. Apoi si oasele lui, fiind fara carne si singe, au inceput sa se rupa unul dupa altul, facindu-i nespuse dureri.

Si n-a murit pina ce nu si-a marturisit paginatatea si tirania sa, caci cu nevinovatie prigonea pe robii lui Hristos, adevaratul Dumnezeu. Marturisind aceasta si pe zeii sai blestemindu-i, a murit.

 

Iar Liciniu, cuprinzind tot Rasaritul, a intrat in Nicomidia impreuna cu sotia sa, cu multa slava si praznuire. La inceput era pace si liniste pretutindeni, veselie si bucurie intre crestini, ca dupa cumplita prigonire de la Maximin, se odihneau de primejdii. Insa prin lucrarea diavolului celui rau iarasi s-a ridicat viforul necazurilor, pentru ca Liciniu, intarindu-se in imparatia Rasaritului, s-a departat de la Hristos Dumnezeu si s-a intors iarasi la necurata inchinare de idoli in care fusese crescut. Dar pentru ca imparatea cu Constantin si avea in insotire pe sora acestuia, care era crestina, de aceea primise crestineasca credinta si se jurase lui Constantin ca niciodata sa nu se departeze de la crestinatate, ba inca sa o si apere. Dupa aceea, imparatind la Rasarit, a uitat facerile de bine ale lui Hristos Dumnezeu, Cel care i-a ajutat asupra lui Maximin si i-a daruit imparatia Rasaritului, uitind de ajutorul lui Constantin, caci s-a rupt de dinsul, si precum lui Hristos Domnul, asa si imparatului Constantin i s-a facut vrajmas.

 

Deci Liciniu, fiind in Nicomidia, s-a lepadat de Hristos si s-a inchinat idolilor, poruncind ca iarasi pretutindeni sa aduca jertfe diavolilor, si a ridicat asupra crestinilor prigonire. Intii a izgonit din palatele imparatesti si din toata curtea pe toti cei ce erau crestini - senatori, boieri, slugi si inarmati -, facindu-se foarte strain de acoperamintul si de sprijinul lui Hristos. Si intorcindu-se catre basmele elinesti si catre viata cea necurata, a inceput fara de rusine a se tavali in necuratiile trupesti, facindu-se nesatios spre pacatul trupesc, rapind cu sila femeile si fiicele senatorilor spre amestecare. Dar mai ales pe cele crestine cu sila le lua, spre ocara sfantilor si spre intinarea credintei in Hristos Dumnezeu.

 

Auzind de aceasta binecredincioasa si crestina imparateasa, sotia lui, al carui nume era Constantia, ii singera inima de toate cele facute de dinsul si il instiinta prin scrisori pe fratele sau, Constantin. Si avea aceasta imparateasa in palatul sau o fecioara foarte frumoasa si deplin inteleapta care ii slujea ei, cu numele Glafira, cu credinta crestina, din Italia, de neam cinstit si binecredincios. Pe acea fecioara vazind-o Liciniu s-a aprins cu pofta necurata asupra ei si a poruncit famenului celui mai mare din postelnicii lui, cu numele Venegn, ca sa-i zica ei despre aceasta. Iar Venegn, ca un mare dar, a adus ei acea veste precum ca imparatul o iubeste si voieste sa fie cu dinsa; apoi ii porunceste ca sa fie gata spre desfrinare. Dar acea sfanta fecioara, fiind plina de frica lui Dumnezeu, s-a ingretosat de un pacat ca acela si a izgonit cu necinste pe acel vestitor, ocarind faradelegea aceea. Apoi, ferindu-se de ura imparatesei si de pizma ei, i-a spus acel lucru si o ruga, zicind: "Pentru Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul si pamintul, de Care tu te temi si Caruia imparatul Constantin, fratele tau, cu credinta ii slujeste, nu lasa sa se piarda fecioria mea cu acea insotire fara de lege".

 

Auzind imparateasa aceasta, a iubit-o si mai mult pentru intreaga ei intelepciune, dar cu frica lui Dumnezeu se sfatuia cum ar putea-o tainui. Si intrebind imparatul de dinsa, imparateasa a poruncit sa se vesteasca in palatul imparatesc, ca Glafira si-ar fi iesit din minte; ca zace bolnava si este aproape de moarte. Deci, auzind imparatul de aceasta, a incetat de a se mai gindi la Glafira, iar imparateasa, cautind vreme potrivita, a liberat pe fericita Glafira dindu-i o multime de aur, argint, pietre scumpe, podoabe de mult pret, haine scumpe si toate cele trebuincioase. Inca si slugi si slujnice credincioase i-a dat, incit sa-i ajunga spre trebuinta ei. Si incredintind-o unor oameni cinstiti si binecredinciosi din slugile sale, le-a poruncit s-o duca in partile Armeniei, nespunind nimanui nimic despre dinsa; si sa stea acolo pina ce Domnul va voi sa rinduiasca cele bune pentru dinsa. Ei au dat cuvint imparatesei, ca o sa implineasca cu dinadinsul toate cele poruncite. Deci, luind pristavii pe fericita Glafira, au imbracat-o pe ea si pe fecioarele cele ce erau cu dinsa in haine barbatesti si au iesit din cetatea Nicomidiei. Si, mergind cale multa, s-au apropiat de Armenia, ajungind la cetatea Amasia, care era mitropolie a tarii Pontului.

 

Vazind Glafira frumusetea acelei cetati, a zis catre slujitorii ei: "Daca vom afla aici neam crestinesc, sa petrecem in cetatea aceasta"; si le-a poruncit sa intrebe despre crestini. Si au intilnit pe un tinar din casa unui cinstit cetatean din Amasia, cu numele Cvintie. Acel tinar, cunoscind pe acei straini ca sint crestini si ca ei cauta pe cei de o credinta cu dinsii, a alergat singur la ei si i-a rugat sa vina in casa lui si sa stea cit vor voi, spunindu-le ca el este crestin; aratindu-le ca in cetatea lor sint multi crestini si au episcop pe un barbat ales, asemenea apostolilor. Strainii s-au bucurat auzind unele ca acestea; apoi au mers la Cvintie si au petrecut in casa lui, caci le-a dat camere spre odihna. A venit la dinsii si episcopul cetatii aceleia, cu numele Vasile, de care ne este cuvintul, barbat bun si plin de darurile duhovnicesti. Acela intrebindu-i cine sint si de unde sint, Glafira cea inteleapta i-a spus toata taina cea despre dinsa, ca este din Italia cu neamul, crestina cu credinta, slujitoare surorii imparatului Constantin, adica sotiei imparatului Liciniu, spunind si despre pricina instrainarii sale.

 

Auzind acestea de la dinsa, Sfantul episcop Vasile si Cvintie i-au poruncit ca nici ea, nici slujitorii ei sa nu iasa afara din casa, nici sa vorbeasca cu cineva, ca nu cumva sa afle de dinsa ighemonul din cetatea aceea; caci pentru dinsa vor fi in primejdie toti crestinii Amasiei. Aceasta a zis si robul lui Dumnezeu, Vasile, ca acea fuga si instrainare a ei va fi spre slava lui Dumnezeu. In acea vreme acel sfant episcop zidea o biserica in cetate, ca pina atunci crestinii nu aveau o biserica inauntrul cetatii, ci aveau numai afara o biserica foarte mica. Fericita fecioara Glafira a dat episcopului mult argint spre zidirea bisericii si toate cele ce-i daruise imparateasa le-a cheltuit la acea zidire, in cinstea lui Hristos Dumnezeu, nelasind nimic pentru dinsa. A scris si la imparateasa, stapina sa, instiintind-o unde este, la cine petrece si despre zidirea bisericii, rugind-o sa trimita aur mai mult, spre savirsirea si impodobirea bisericii. Imparateasa a facut aceea cu bucurie si cu osirdie a trimis la dinsa avere multa si daruri bisericii si episcopului si i-a scris incredintindu-i-o pe roaba sa, fecioara Glafira.

 

Dar nu dupa putina vreme, prin lucrarea diavoleasca s-a facut aceasta, ca scrisoarea Glafirei cea scrisa catre imparateasa, a gasit-o Venign, postelnicul imparatului si, citind-o, a aflat ca Glafira este vie - pe care o socoteau ca este moarta -, cum si unde se afla si a spus de aceasta imparatului Liciniu. Iar imparatul, umplindu-se de mai multa minie, a scris indata la ighemonul Amasiei, poruncindu-i ca pe Vasile episcopul crestinesc si pe Glafira slujitoarea, ferecindu-i in fiare, sa-i trimita degraba la dinsul in Nicomidia. Insa, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, mai inainte de a ajunge scrisoarea imparatului in Amasia la ighemon, fericita si Sfanta Glafira s-a dus catre Domnul. Deci ighemonul, prinzindu-l numai pe Vasile episcopul, l-a ferecat si l-a trimis la imparat, iar despre Glafira l-a instiintat ca a murit.

 

Mergind Sfantul Vasile din Amasia in Nicomidia, ii urmau doi diaconi, Partenie si Teotim, toti pe cale patimind multe rautati de la ostasii cei pagini si cu naravuri de fiara. Iar dupa ce a ajuns la Nicomidia, robul lui Dumnezeu, Vasile, a fost inchis in temnita, iar Partenie si Teotim au petrecut la un om care locuia aproape de temnita, cu numele Elpidifor, care era crestin cu credinta si primitor de straini. Acel Elpidifor, stiind toate cele despre Sfantul Vasile, a amagit cu aur pe strajerul temnitei cu care se cunostea, ca sa aiba neoprita intrarea in temnita la episcop, el si amindoi diaconii. Deci, se duceau la sfantul cind pofteau si cintarile cele din toate zilele le savirseau in temnita impreuna cu dinsul, mai ales rugaciunile de noapte. Iar mai inainte de ziua aceea in care urma sa fie pus Sfantul Vasile la incercare inaintea imparatului, la miezul noptii acesta a strigat pe strajer si l-a intrebat de diaconii sai si despre Elpidifor, iar acela i-a chemat la dinsul cu sirguinta. Iar el, dupa obicei, a inceput a cinta psalmii lui David, incepind de la stihul: "Adu-ti aminte, Doamne, de David si de toate blindetile lui", si, cintind ceilalti psalmi, cind a ajuns la acele cuvinte: "De ma voi salaslui la marginile marii si acolo mina Ta ma va povatui si dreapta Ta ma va sprijini, Doamne", intinzindu-si miinile in sus, aceste cuvinte le-a repetat de trei ori cu lacrimi. Diaconii, vazind pe sfant mihnit si plingind in rugaciuni, se indoiau, pentru ca socoteau ca episcopul lor se temea de caznele ce avea sa le sufere, iar episcopul stia cele ce zicea, ca sfirsitul lui voia sa se arate cind trupul lui, dupa taiere, era sa fie aruncat in mare.

 

Dupa sfirsitul cintarii de psalmi, cind se lumina de ziua, a zis catre diaconi: "Fratilor, ispitele cele de la diavol se ridica asupra noastra, iar cele de la oameni vin peste noi si sint aproape; insa nu va temeti, nici sa slabiti de necazurile ce au sa fie; ci barbateste si neclintiti sa petreceti in credinta, ca sa nu va aflati rusinati la venirea Domnului. Apoi sa fie desteptat ochiul sufletului catre Cel ce poate sa ne mintuiasca din moarte si cu neabatere priviti spre El, Care este puternic ca mihnirea sa o prefaca in bucurie, plingerea spre veselie, lacrimile spre ris si ostenelile sa le intoarca in odihna. Pe toate cele frumoase si placute ale lumii acesteia sa le socotiti ca niste gunoaie, pentru Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos; cu El sa va faceti mostenitori impreuna cu toti sfantii, saturindu-va de dulceata Imparatiei Lui. Sa mai stiti inca, fiii mei, ca in aceasta noapte mi s-a aratat Domnul si mi-a spus care imi va fi sfirsitul durerii mele, apoi mi-a spus cite mariri va face spre mine, robul Sau. Deci, nu va mihniti, ci intoarceti-va acolo si sa intariti pe frati intru Hristos, iar pe Evtihie, fiul lui Calist, sa-l alegeti episcop la voi, in locul meu; pentru ca asa mi-a descoperit Domnul, Care, cu darul Sau, acest trup al meu il va da voua".

 

Deci, pe diaconii care plingeau cu amar, i-a sfatuit cu obisnuita sa invatatura sa se intoarca in Amasia. Iar catre Elpidifor a zis: "Tu, frate, esti ales de Dumnezeu sa slujesti fratilor prin primirea de straini, ca pentru dragostea ta sa primesti rasplatire vesnica la cer. Iti incredintez pe acesti doi frati ai mei. Sa nu-i parasesti, ci impreuna cu dinsii sa petreci in necazuri si sa te ostenesti oriunde te va chema Domnul la slujba Sa".

 

Dupa ce a liberat sfantul de la sine pe Elpidifor si pe amindoi ucenicii sai, imparatul a poruncit sa aduca inaintea sa pe cel legat spre a-l cerceta, aruncind mai intii asupra lui pricina cu Glafira, caci, primind-o la sine, a ascuns-o, neinstiintindu-l despre aceasta. Iar sfantul, dindu-i indata raspunsul cuviincios prin cuvinte cu indrazneala, l-a pornit pe imparat spre minie si a poruncit ca iarasi sa-l duca pe sfant in temnita. Dupa aceea a trimis la dinsul pe tribun, zicindu-i: "Iti voi ierta tie pentru Glafira si cu daruri mari te voi cinsti daca te vei supune mie si vei aduce zeilor mei jertfe, caci te voi face mai mare peste slujitorii care sint aici".

 

Iar placutul lui Dumnezeu, Vasile, a raspuns tribunului, zicindu-i: "Acestea sa le spui imparatului: de-ar fi voit sa-mi dea chiar si toata imparatia sa, niciodata nu va putea sa-mi dea atit cit voieste sa ia de la mine, caci te sirguiesti a ma departa de la Dumnezeul Cel viu si a ma uni cu diavolii cei pierzatori de suflete; voiesti a ma departa de slava cea fara de sfirsit si fara de moarte si a ma cinsti cu cele de putina vreme si grabnic pieritoare, a caror podoaba si lumina este ura si intunericul cel netrebnic. Dar de voiesti sa ma asculti pe mine, sfetnicul cel bun, tu mai degraba supune-te mie si te intoarce de unde ai cazut, la Hristos, de Care te-ai lepadat, pentru ca este bun Dumnezeul nostru si nu este mai milostiv, mai drept si mai bun decit Mintuitorul. Deci pocaieste-te si te departeaza de la desartele lucruri, ca sa nu vina asupra ta cele rele pentru a ta nebunie, de la dreptul Judecator, de Care tu, lepadindu-te, ai zis ca nu este Dumnezeu".

 

Tribunul a spus imparatului aceste cuvinte ale sfantului, iar imparatul a zis catre tribun: "Spuneti-i lui Vasile iarasi, sfatuindu-l sa se supuna vointei noastre, doar cumva va asculta; iar de nu, apoi, taindu-i capul, sa-l aruncati in mare, ca sa vedem de va putea Acel galileean sa-l izbaveasca". Deci tribunul iarasi a mers la sfant si i-a zis: "Intre viata si moarte esti acum, omule! Una din amindoua alege-ti: ori placerea imparatului sa o faci inchinindu-te zeilor lui, ori sa stii ca de sabie si de inecarea marii te-ai apropiat".

 

Auzind aceasta sfantul, s-a bucurat si a raspuns: "Eu, Dumnezeului meu si Imparatului Cel fara de moarte ma straduiesc a placea si a pazi poruncile Lui, iar aceia pe care voi ii numiti dumnezei sint diavoli, impreuna cu cei care cred intr-insii si vor fi aruncati in vremea judecatii Lui, de adevaratul meu Dumnezeu, Cel ce stapineste pe toti, in focul gheenei cel nestins si in intunericul cel mai dinafara, unde va fi plingerea si scrisnirea dintilor. Deci faceti cu mine ceea ce voiti, caci eu sint gata nu numai sa fiu taiat si inecat in mare cum ai zis, ci si la munci fara de numar pentru Hristos; si cit va fi sufletul in trupul meu de Dumnezeu, Ziditorul meu, nu ma voi departa, nici ma voi face vinovat focului cel a toate mistuitor!"

 

Din toate aceste cuvinte ale Sfantului Vasile intelegind tribunul ca-i este cu neputinta a-l sfatui si a-l face sa se plece spre gindul lor, a poruncit mai intii sa-l bata, apoi sa-i taie capul si sa-l arunce in mare, ca in acest fel, omorind pe mai multi crestini si mai ales pe pastorii turmei lui Dumnezeu, sa-i dea pestilor spre mincare. Iar mucenicul lui Hristos, Vasile, suferind bataia cu bucurie, zicea: "Nici necazul, nici strimtorarea, nici muncile cele multe, nici focul, nici sabia, nici moartea nu vor putea sa ma desparta de dragostea lui Hristos, pentru ca este puternic, ca de toate sa ma izbaveasca", si, fiind dus la moarte, cinta psalmii lui David; iar Elpidifor mergea dupa dinsul, impreuna cu diaconii si cu multi crestini.

 

Ajungind la locul rinduit, Elpidifor, dind ostasilor citiva arginti, i-a rugat sa lase pe Vasile sa vorbeasca putin cu cunoscutii sai. Iar acestia neoprindu-l, dumnezeiescul slujitor al lui Hristos, plecindu-si genunchii pe malul marii si intinzindu-si miinile in sus, s-a rugat lui Dumnezeu, zicind: "Cel ce ai facut cerestile puteri cele fara de trupuri, Cel ce ai intins cerul ca o piele si ai intemeiat pamintul peste ape, Cel ce ai zidit marea si toate dintr-insa, Doamne, Dumnezeul meu, Cel ce pretutindeni si in toti esti si de-a pururea petreci si faci voia celor ce se tem de Tine si pazesc poruncile Tale, auzi rugaciunile mele si pazeste pe credincioasa Ta turma peste care m-ai pus pe mine, netrebnicul robul Tau, a fi pastor. Izbaveste-o pe ea de ispitele elinesti si de toata hulirea cea rea a paginilor, care graiesc asupra Ta cele de hula. Tu, Atotputernice pierde indracirea idoleasca si strica diavoleasca lucrare, iar adunarea Bisericii Tale creste-o si inmulteste-o. In toata cetatea aceasta si in cele dimprejurul ei, un popor sa fie, cu un suflet si cu un gind sa fie intru marturisirea Ta, a Dumnezeului Cel adevarat; si pe acelasi popor fa-l doritor de lucruri bune ca sa-ti placa tie, ca intru toti sa se preamareasca numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor".

 

Zicind "Amin", pe Elpidifor si pe amindoi diaconii i-a cuprins si i-a sarutat precum oarecind Sfantul Apostol Pavel pe presbiterii Efesului, cu sarutare sfanta, spunind: "Bine este cuvintat Dumnezeu, Care nu ne-a dat pe noi intru vinarea dintilor nevazutilor nostri vrajmasi; ci a sfarimat cursele lor si pe noi ne-a izbavit, caci de acum inainte nu mai pot sa ne ispiteasca vrajmasii nostri. Inchinati-va, fratilor si fiilor mei, pe care intru Sfantul Duh i-am pascut! Darul Domnului nostru Iisus Hristos sa fie cu noi cu toti. Amin!" Dupa aceea, intorcindu-se catre calau, i-a zis: "Savirseste-ti, prietene, porunca ta!" Si iarasi, plecindu-si genunchii, si-a intins grumajii bucurindu-se si veselindu-se; apoi, taindu-l, si-a savirsit nevointa sa cea buna.

 

Dupa taierea sfantului, a rugat Elpidifor pe ostasi, dindu-le mult aur, ca sa nu arunce trupul mucenicului in mare, ci sa i-l dea lui, ca sa-l ingroape, dar aceia n-au voit, zicind: "Ne temem ca nu cumva sa stie imparatul, caci ne va taia capetele noastre". Iar Elpidifor a cerut numai capul sfantului, dar nici pe acela nu l-a primit. Si asa ostasii, luind o luntre pescareasca si punind intr-insa trupul si capul mucenicului, s-au dus departe de la mal si le-au aruncat in adincul marii, intr-o parte capul si in alta parte trupul. Crestinii de pe mal plingeau si priveau, intre care era si Ioan prezbiterul Nicomidiei, care a privit spre toate chinurile sfantului si a fost mai pe urma scriitor al patimirii lui, iar credinciosul rob al lui Hristos, Elpidifor, luind pe amindoi diaconii, s-a intors la casa sa, mingiindu-i in suparare.

 

In acea noapte i s-a aratat in somn o vedenie dumnezeiasca, pentru ca ingerul Domnului, aratindu-i-se, i-a zis: "Episcopul Vasile a venit in Sinope si acolo va asteapta pe voi; deci, sculindu-te, ia pe diaconii lui si, intrind intr-o corabie, sa mergi la dinsul". Aceasta vedenie i s-a aratat lui Elpidifor de trei ori intr-o noapte. Spunind Elpidifor despre acea vedenie diaconilor, ii intreba pe dinsii daca au auzit undeva vreun loc sau cetate, care sa se cheme Sinope. Partenie a raspuns: "Sinope este o cetate a Pontului, unde Sfantul Apostol Andrei s-a ostenit intru buna vestirea lui Hristos. Dar si eu am vazut in vis pe Sfantul Vasile si mi se parea ca-i dadeam mina si impreuna cu dinsul intram in biserica Domnului, zicindu-mi: "Precum vezi, tie iti va fi dat"".

 

Deci, luind Elpidifor aur destul si toate cele de trebuinta pentru drum, s-a suit intr-o corabie cu amindoi diaconii si au plecat in cetatea Sinope, cea de linga mare, rugindu-se lui Dumnezeu ca mai deplin sa-i descopere sfantele moaste, pe care mai inainte le-a vazut in vis. Iar daca s-au apropiat de cetate, in acea noapte Elpidifor a vazut in vis un inger, zicind catre dinsul: "La dreapta cetatii sa aruncati mreaja in mare, ca veti afla margaritarul cel cautat!" Atunci, indata le-a aratat cu degetul locul acela si oarecare semne, unde se vedea o casa luminoasa si intr-insa era Sfantul Vasile cu o multime de ostasi; si a grait catre Elpidifor cel ce se aratase: "Iata, vezi pe cel pe care il cauti! Deci, miine de dimineata sa-l iei pe el".

 

Desteptindu-se Elpidifor, a povestit vedenia aceea prietenilor sai. Venind ziua, a mers in partea dreapta a cetatii, unde a gasit semnele acelea si locul pe care in vis i-l aratase ingerul; si indata au vazut acolo niste pescari dregindu-si mrejile pentru vinat si a zis catre dinsii Elpidifor: "Ce voiti sa va dam, numai sa aruncati mrejile voastre pe numele fiecaruia din noi si orice veti vina al nostru sa fie?" Pescarii s-au invoit si au tocmit pretul. Deci, au aruncat sortii, Elpidifor cu diaconii si asupra caruia va cadea mai intii, asupra lui sa arunce pescarii mreaja. Sortul a cazut mai intii pe Teotim. Deci au aruncat pescarii pe numele lui Teotim si n-au pescuit nimic. Apoi au aruncat sorti pe numele lui Partenie, dar si pescuitul aceluia a fost zadarnic. Dupa aceasta a zis Elpidifor: "Eu nu intru al meu nume, ci intru numele Dumnezeului meu poruncesc sa arunce mreaja si nadajduiesc spre El, ca nu in desert va fi incercarea aceasta".

 

Dupa ce au aruncat-o, pescarii au simtit greutatea in mreaja si, zimbind, au zis unul catre altul: "Mai norocos este Dumnezeul acestui om, decit al celorlalti". Si, tragind afara mreaja la pamint, au vazut un trup de om mort; si schimbindu-si cuvintul, pescarii ziceau ca este mai nenorocit pescuitul lui Elpidifor decit al celor dintii, vrind ca iarasi sa arunce in mare trupul acela. Dar Elpidifor si cei impreuna cu dinsul au strigat catre pescari, ca sa nu-l arunce, ci sa-l dea lor ca sa ingroape acel trup dupa obiceiul omenesc; iar pretul cel tocmit sa si-l ia. Dar ei nu voiau sa-si ia pretul, deoarece nu pescuisera peste, ci trup omenesc. Insa, fiind siliti de Elpidifor, l-a luat. Scotind afara la mal trupul, Elpidifor se atingea de el cu evlavie. Apoi cu bucurie si cu lacrimi cuprinzindu-l, il saruta si se minuna, cum capul cel ce era luat de la trup si aiurea aruncat in mare, acum se lipise la loc pe trup si numai o insemnare de taiere se vedea la dinsul si bun miros iesea din acel trup. Deci, invelindu-l cu pinze curate, a inchiriat o caruta si l-a dus in Amasia la scaunul lui, iar acolo, in biserica din nou zidita de dinsul, l-au ingropat cu cinste, plingind mult dupa dinsul tot poporul crestin.

 

Astfel s-a sfirsit patimirea Sfantului Sfantitului Mucenic Vasile, episcopul Amasiei. Iar dupa al lui fericit sfirsit, marele Constantin, aflind de la sora sa prin scrisori trimise in taina despre indaratnicia, departarea de la crestinatate si despre tirania lui Liciniu, degraba a adunat puterea ostirii sale si ajutorul lui Hristos chemindu-l a plecat asupra lui Liciniu si l-a biruit. Prinzindu-l viu, l-a trimis in Galia la inchisoare, unde a si murit rau ticalosul. Iar Rasaritul izbavindu-se de asuprirea muncitorului slujea in libertate lui Hristos Dumnezeu si se intindea prin toata lumea slava Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh, a Unuia Dumnezeu in Treime, Caruia se cade cinstea si inchinaciunea de la toti, in veci. Amin.Tot in aceasta zi, sfanta Glafira, cu pace s-a savarsit.

Tot in aceasta zi, preacuvioasa Iusta, cu pace s-a savarsit.

Tot in aceasta zi, preacuviosul Nestor.

.

12 Februarie 2009

Vizualizari: 166

Voteaza:

Sf. Mc. Vasile, episcopul Amasiei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE