- Vă rugăm să ne spuneţi ceva despre Rugăciunea lui Iisus şi despre modul cum poate fi obţinut darul acestei rugăciuni.

- Dacă nu este un dar al lui Dumnezeu, de fapt, nu s-ar putea face nimic. Dumnezeu ne dă darul Său în orice moment al vieţii noastre şi avem nevoie de el, pentru că suntem în stare de cădere. Eu cred că esenţa căderii este dorinţa omului de a fi dumnezeu fără Dumnezeu. In referatul biblic despre căderea lui Adam, ni se spune că el a urmat sfatul diavolului de a mânca din pomul oprit, crezând că va deveni ca Dumnezeu. Dar este o absurditate să crezi că poţi fi dumnezeu fără Dumnezeu. Şi aceasta este tragedia căderii, iar noi ne găsim într-o astfel de stare.

Deşi suntem toţi membri ai Bisericii prin Taina Botezului, trebuie să luptăm în noi împotriva eredităţii căderii. Şi cred că dacă această cădere este, în primul rând, un act de orgoliu, a te pregăti pentru primirea darului lui Dumnezeu înseamnă a te smeri înaintea Lui. Cu alte cuvinte, nu este decât un act prin care facem constatarea eşecului nostru. Şi eşec este poate un alt cuvânt sinonim pentru păcat. A te pregăti înseamnă a te aşeza la picioarele scării care duce la Dumnezeu şi care este exprimată în Fericiri: „Fericiţi cei săraci cu Duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Deci pregătirea este un act care constă în a te coborî în profunzimile smereniei. Şi numai în smerenie Dumnezeu ne poate oferi darurile Sale. Aceasta deosebeşte calea creştină de toate pseudospiritualităţile care se răspândesc astăzi în lumea întreagă, sub numele de New-Age, care adună la un loc tot felul de curente, tot felul de aşa-zise spiritualităţi ce nu vorbesc nici de smerenie, nici de pocăinţă. Dar tocmai pe calea pocăinţei omul se întâlneşte cu Dumnezeu. Am vorbit acum despre dar şi am spus că noi primim darurile lui Dumnezeu în orice moment al vieţii noastre. Trebuie să facem însă un efort pentru a primi acest dar, şi cel mai important este a şti cum să facem să dureze acest dar în noi. în experienţa Bisericii vedem că Dumnezeu oferă cu uşurinţă darul Său, dar că după aceea noi îl pierdem. Şi cum să continuăm în momentul în care am pierdut darul?

Viaţa duhovnicească trece prin trei etape: 1) etapa dăruirii harului, apoi 2) etapa retragerii simţite a harului şi 3) cea a redobândirii harului. Intreaga problemă a ascezei este cum să trăim în această a doua perioadă. De prima Se ocupă Dumnezeu. In a doua etapă, El ne lasă oarecum să mergem cu puterile pe care ni le-a dat, pentru ca în final să redobândim acest har şi să-l păstrăm. Eu cred că întreaga tradiţie ascetică şi spirituală a Bisericii (Filocalia, Scrierile Părinţilor etc.) ne învaţă ce să facem tocmai în această a doua perioadă. Şi cred că sunt trei lucruri aici: trăirea după poruncile lui Hristos; lupta contra patimilor (şi Părinţii Bisericii au descris pe larg metodele tămăduirii de aceste boli spirituale) şi iubirea aproapelui. Adeseori, prin iubirea aproapelui putem să ne apropiem de Dumnezeu.

In Rugăciunea lui Iisus eu cred că sunt doi poli. In primul rând, ne aşezăm în prezenţa lui Dumnezeu: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu...” pentru că trebuie să se facă distincţia clară între culpabilitate şi pocăinţă. Culpabilitatea poate fi uneori o expresie a trufiei: „Cum, eu care sunt aşa şi aşa, să pot face un lucru atât de rău?!” Rămâi centrat pe tine însuţi. Dimpotrivă, în pocăinţă te întorci spre Dumnezeu. Cel mai elocvent exemplu în această privinţă este parabola Fiului risipitor. Ne întoarcem spre Dumnezeu, spre Hristos Care este Dumnezeu, şi avem conştiinţa clară că Hristos este Dumnezeu făcut Om, ca omul să devină dumnezeu.

Al doilea pol al rugăciunii este cererea de mântuire („miluieşte-mă pe mine, păcătosul”), având conştiinţa eşecului nostru. Şi cred că este un mare dar al providenţei faptul că oamenii din epoca noastră, oamenii în general, chiar în afara mănăstirilor, pot avea acces la această formă de rugăciune. E un mare dar pentru noi, care suntem la sfârşitul veacurilor.

- Este necesara o pregătire specială pentru practicarea Rugăciunii inimii, sau se poate face de către oricine!

- Cred ca Rugăciunea lui Iisus nu este un lucru care trebuie separat de viaţa şi rugăciunea Bisericii, în general. Orice creştin poate folosi Rugăciunea lui Iisus. Această rugăciune nu este însă mai sfântă ca Sfânta împărtăşanie sau ca rugăciunea Tatăl nostru. Dar este adevărat că Rugăciunea lui Iisus are un caracter ce ar putea fi numit sacramental. Ea conţine numele lui Dumnezeu Care S-a făcut Om, şi în Vechiul Testament se spune în Decalog: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert.” Deci trebuie să folosim această rugăciune cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste.

Problema se pune atunci când folosim această rugăciune mai des şi sistematic, fiindcă ea poate provoca anumite efecte la care nu te aştepţi şi nu ştii cum să reacţionezi. Fac aluzie la faptul că, prin Rugăciunea lui Iisus, patimile care dorm în noi se pot redeştepta şi redeveni active. E ca şi când o rază de lumină intră într-o cameră şi pune în evidenţă toată murdăria de acolo. Nu lumina produce murdăria din cameră, ci ea doar o descoperă. De aceea, în momentul acela, avem nevoie de cineva care poate să înţeleagă şi să tălmăcească ceea ce se întâmplă cu noi şi sa ne ajute să vindecăm rănile şi patimile din noi.

Nu există o iniţiere specifică în tainele acestei rugăciuni; Botezul însuşi ne pregăteşte pentru aceasta, dar trebuie să ştim ce facem. Să ştim pe Cine invocăm în rugăciune când spunem: „Doamne, lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” şi să avem o atitudine de smerenie, de pocăinţă. Şi această atitudine este absolut necesară când facem o astfel de rugăciune.

Trebuie să fim foarte atenţi când folosim această rugăciune, adică să avem o atitudine corectă, potrivit tradiţiei noastre. Nu ca o formulă de mantra sau ca o meditaţie transcendentală; să rămână în contextul ei.

- Cum să începem practicarea Rugăciunii lui Iisus?

- Cred că nu trebuie nici o pregătire pentru a începe practicarea Rugăciunii lui Iisus. Trebuie să începi numai a te ruga, şi rugăciunea însăşi te va învăţa cum să te rogi. Bineînţeles că trebuie să ai credinţa creştină în suflet şi să nu încerci să practici Rugăciunea lui Iisus ca o forma asemănătoare cu yoga. Deci trebuie să fii înrădăcinat în Tradiţia Bisericii, să ai o viaţă sacramentală. Şi, dacă e posibil, să ai un părinte duhovnicesc.

Şi acum vreau să subliniez mai întâi că trebuie să ştii cui te adresezi. Pentru că atunci când ne rugăm cu Rugăciunea lui Iisus invocăm numele lui Dumnezeu însuşi, şi Dumnezeu este prezent în numele Său. Este o formă de taină.

Unul dintre punctele esenţiale ale credinţei creştine este acela că lumea a fost creată de Dumnezeu şi, pe de altă parte, că noi, oamenii, ne aflăm într-o stare de cădere, de greşeală. Am fost foarte impresionat să văd că în biserici vechi, din secolul al Xll-lea, de exemplu, în Italia, la Palermo sau în Franţa, într-o biserică a Sfântului Sabin, de tip roman, există scene ale creaţiei (cele şase zile ale Facerii) şi, de asemenea, câteva puncte esenţiale ale întâlnirii omului cu Dumnezeu, prezentate în Vechiul Testament. De pildă, întâlnirea lui Dumnezeu cu Noe, cu Avraam la stejarul de la Mamvri şi, îndeosebi, întâlnirea lui Dumnezeu cu Moise la rugul aprins, unde Dumnezeu îşi revelează numele, spunând: „Eu sunt Cel ce sunt.” In toate aceste scene apare Fiul lui Dumnezeu, Logosul, Care Se revelează. Dumnezeu este reprezentat întotdeauna sub trăsăturile lui Iisus Hristos, şi eu însumi am fost impresionat văzând că Iisus, pe Care îl invocăm, este Dumnezeul nostru Creator şi că lucrarea Sa de creaţie n-a început cu Naşterea din Betleem. Pruncul născut în peşteră este Dumnezeul Creator al tuturor lucrurilor. însă El este, de asemenea, şi Mântuitorul nostru. în limba ebraică, numele „Iisus” semnifică „Dumnezeu Mântuitorul” sau „Dumnezeu Care mântuieşte”.

Am spus că nu trebuie pregătire pentru a începe practicarea Rugăciunii lui Iisus, dar trebuie să dezvoltăm progresiv credinţa noastră în Persoana pe Care o invocăm. Pe de altă parte, când spunem „miluieşte-măpe mine”, adăugăm: „pe mine, păcătosul”.

Deci trebuie să invocăm numele lui Dumnezeu cu conştiinţa că suntem păcătoşi.

Dar ce înseamnă a fi păcătos ? Nu-i o categorie morală. De pildă, la mănăstire vin şi se spovedesc credincioşi care regretă că nu sunt buni, şi ei ar vrea să facă un efort pentru a deveni mai buni. Atunci eu le răspund c za fi creştin nu înseamnă afi bun, ci afi unit cu Dumnezeu. Şi bineînţeles că fiind unit cu Dumnezeu eşti bun, dar într-un alt fel. Păcatul exprimă separarea noastră de Dumnezeu. In Noul Testament şi la Părinţii Bisericii, cuvântul „păcat” este aproape echivalent cu „moarte” şi „diavol”. Suntem sclavii păcatului, după cum suntem sclavii diavolului şi supuşi morţii. De aici aceasta cerere adresată lui Dumnezeu, Creatorul şi Mântuitorul nostru, de a avea milă de noi: („Miluieşte-mă, Dumnezeule...”) şi de a ne elibera din această stare de păcat şi de moarte.

- Este bine să încercăm practicarea Rugăciunii lui Iisus armonizând-o cu suflul respirator? Practicarea sistemului yoga contravine principiilor Tradiţiei creştinei Filosofia acestor sisteme se află in opoziţie cu Ortodoxia?

- Practicarea Rugăciunii lui Iisus nu este legată de nici o tehnică: de poziţie, de respiraţie sau de altceva. Este adevărat că în cursul istoriei i-au fost asociate diferite maniere de respiraţie. Mă găseam acum vreo 20 de ani la un congres pe teme ecumenice, şi acolo participa şi mitropolitul Transilvaniei, Antonie Plămădeală. I se pusese această întrebare şi el a răspuns într-o manieră care mi s-a părut perfectă. El a zis: Metoda nu vă va conduce la rugăciune, dar rugăciunea vă va conduce la metodă. Este un joc de cuvinte pe undeva, dar este foarte adânc. Condiţiile esenţiale pentru Rugăciunea lui Iisus aparţin unei alte ordini. Trebuie să ai credinţa în Iisus Hristos, aşa cum o propovăduieşte Biserica.

Să fii animat în profunzime de necesitatea de a fi mântuit. Cel care nu crede că Iisus Hristos este Dumnezeu făcut Om pentru mântuirea noastră si nu simte în inima si în mintea sa nevoia de mântuire adusă de El, se găseşte într-un oarecare pericol dacă încearcă să practice Rugăciunea lui Iisus. Pentru că el va practica Rugăciunea lui Iisus dintr-o perspectivă care nu este ortodoxă.

Această rugăciune cuprinde numele lui Dumnezeu făcut Om. Şi în Vechiul Testament vedem deja că numele şi Persoana sunt profund unite. Pentru aceasta Decalogul ne spune: „Să nu iei numele lui Dumnezeu în deşert”

Dumnezeu este prezent, într-o oarecare măsură, în însuşi numele Său. Si noi trebuie sa-I invocam numele cu temere şi cu dragoste, aşa cum ne apropiem de Sfânta împărtăşanie.

In acelaşi timp, Rugăciunea lui Iisus este o mărturisire a credinţei despre Sfânta Treime. Când zicem: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”, noi rostim deja numele Tatălui şi al Fiului, şi când zicem Hristos, ne referim la ungerea pe care a primit-o Fiul lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt. Deci, în câteva cuvinte, îl mărturisim pe Dumnezeu Cel în Treime.

Şi unul din Treime S-a făcut om, pentru a-l mântui pe om. Aceasta persoană a primit numele Iisus, care înseamnă „Dumnezeu Mântuitor”; Dumnezeu Mântuitor pentru că noi, ca păcătoşi, avem nevoie de mântuire. Acest fapt îl explicăm atunci când rostim „miluieşte-mă pe mine, păcătosul” A fi păcătos nu este, înainte de toate, o categorie morală, ci ontologică, adică a fi adâncit în negura separării ontologice între Dumnezeu şi om. Şi pentru că suntem separaţi de Dumnezeu, nu-L cunoaştem şi, deci, nu-L iubim. Numai în această perspectivă putem să rostim numele lui Iisus din această rugăciune.

Celelalte modalităţi privitoare la respiraţie sau la poziţia corpului în timpul practicării Rugăciunii lui Iisus sunt accesorii, vizavi de aceste puncte esenţiale pe care le-am amintit mai înainte. Există un oarecare risc să te axezi mai mult pe ceea ce este secundar şi, de aceea, din acest punct de vedere exterior, Rugăciunea lui Iisus poate să se asemene pe undeva cu practicile voga, adică repetarea neîncetată a unei formule scurte, ceea ce se numeşte o mantra. Dar, dincolo de această asemănare de suprafaţă, există o diferenţă fundamentală.

Baza Rugăciunii lui Iisus este revelaţia lui Dumnezeu prin Hristos, credinţa în Dumnezeul personal, în timp ce yoga este metodă spirituală aparţinând unui univers spiritual cu totul altul faţă de cel pe care îl trăim noi, adică hinduismul, şi nu trebuie să amestecăm în nici un caz perspectivele lor. De aceea îmi permit sa vă rog să nu vă angajaţi în practica yoga, chiar dacă în primele etape acest lucrii apare nevinovat şi uneori util. Pentru că, esenţial, fundamental, acest lucru aparţine hinduismului şi, fără să ne dăm seama, luăm o perspectivă ireconciliabilă cu credinţa noastră.

Dacă uneori am pierdut convingerea despre plinătatea credinţei creştine şi puterea sa de a ne mântui, dacă ni se pare că ne lipseşte ceva, nu trebuie să căutăm în altă parte, ci trebuie să adâncim şi să descoperim din ce în ce mai mult propria noastră bogăţie, credinţa noastră ortodoxă, care este singura adevărată.

- Cum practicaţi Rugăciunea lui Iisus în mănăstire?

- Rugăciunea lui Iisus este, înainte de toate, o rugăciune personala, însă noi o utilizăm şi ca rugăciune obştească. Aceasta se face astfel: facem mai întâi rugăciunile începătoare, apoi cineva rosteşte Psalmul 50 şi Crezul şi, după aceea, rând pe rând, se spun în jur de 8 metanii (cam 150 de boabe fiecare), cu Rugăciunea lui lisus. Deci o persoană rosteşte cu glas tare Rugăciunea lui Iisus, iar celelalte ascultă în tăcere. Şi nu spune: „Doamne, Iisu- se Hristoase, Fiul Iui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, ci „miluicşce-ne pe noi” întrucât suntem împreună.

Această formă de rugăciune nu s-a trezit din fantezia cuiva, ci dintr-o necesitate: lipsa de cărţi liturgice şi, în acelaşi timp, facilitatea de a ne ruga astfel. Acum, când avem toate cărţile liturgice, continuăm totuşi această rugăciune, pentru că ne dăm seama că ea a avut şi are efecte extrem de pozitive. Avem de patru ori pe săptămână Stânta Liturghie; în ajunul duminicilor şi sărbătorilor, avem ciclul liturgic complet - cele şapte Laude. Insă cele două puncte puternice sunt Liturghia şi Rugăciunea lui Iisus.
Această Rugăciune a lui Iisus s-a dovedit a fi fructuoasă atât pentru membrii comunităţii, pentru călugări, dar şi pentru foarte numeroşii vizitatori credincioşi pe care îi avem constant ia rugăciunea noastră. Prin faptul că noi suntem de 12 naţionalităţi acolo, în mănăstirea noastră vin foarte multe persoane, practic din toată Europa. Toţi aceşti vizitatori vin în primul rând pentru personalitatea deosebită a părintelui Sofronie şi datotită cărţii despre Sfântul Siluan, tradusă în foarte multe limbi. Aceşti oameni care vin în mănăstire pentru părintele Sofronie, pentru Sfântul Siluan, învaţă Rugăciunea lui Iisus doar prin participarea la slujbele noastre. Şi când distribuim recitarea Rugăciunii lui Iisus, în timpul ei, facem aceasta nu numai prin călugări, ci şi prin credincioşi. Astfel, multe persoane, pe de o parte, au învăţat Rugăciunea lui Iisus, iar pe de altă parte, au încercat să o practice. Cred că este un mare dar al providenţei divine că acum mulţi credincioşi, în afara mănăstirii, la ei acasă, au început să rostească Rugăciunea lui Iisus.

- Cum se realizează coborârea minţii in inimă si cum ne putem apăra de gânduri în timpul unirii minţii cu inima?

- Una dintre consecinţele căderii în păcat a fost o anumită dezintegrare a unităţii omului; am putea spune că inima omului a fost cea mai atinsă şi, în cercuri concentrice, începând cu inima, această dezintegrare s-a răspândit în toata fiinţa. Am putea descrie ceea ce s-a petrecut după păcat prin aceea că în Adam, care a fost alungat din Rai, mintea s-a separat de inimă şi s-a confundat cu facultăţile intelectuale ale fiinţei omului.

Pe calea mântuirii, deci a reintegrării omului, este important ca aceste facultăţi noetice să se reunească cu inima. Şi dacă ne rugăm în această stare de unire a minţii cu inima, vorbim de Rugăciunea inimii.

Foarte multe persoane au ajuns la această experienţa a Rugăciunii inimii. Insă ramificarea omului prin rugăciune este mai degrabă darul harului, şi părinţii duhovniceşti, chiar cei mai recenţi, ne sfătuiesc să se utilizeze o tehnică.

Se pot utiliza anumite tehnici care, la un oarecare nivel, pot crea o stare de linişte interioară, însă nu acesta este scopul pe care îl căutăm, ci biruinţa asupra păcatului şi unirea noastră cu Dumnezeu.

In America, în mişcarea hippy, s-au folosit chiar droguri pentru a provoca o stare de calm interior care poate, exterior, să se asemene cu starea produsă de har. Insă această stare de calm, poate chiar de o anumită fericire, este cel tnai mare pericol, întrucât poate fi un paradis fără Dumnezeu, din care omul nu mai poate ieşi.

PĂRINTELE SYMEON
Fragment preluat din cartea "Celalalt Noica"

Cumpara cartea "Celalalt Noica"

 

• Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Credinta
• Rugaciunea lui Iisus - fundamentul isihasmului
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Talcuire la Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Religie