Pomenirea Sfantului Sfintitului Mucenic Ipatie, facatorul de minuni, Episcopul Gangrelor

 

Acest mare placut al lui Dumnezeu, Ipatie, Sfantul episcop al cetatii Gangrelor, din tara Paflagoniei, a fost unul din cei trei sute si optsprezece Sfinti Parinti care au luat parte la intaiul a toata lumea Sinod, ce s-a adunat in Niceea la anul 325, pe vremea imparatiei marelui Constantin (306-337), la care, cu ceilalti Sfinti Parinti, ajutand dreapta credinta si fiind plin de Duh Sfant, l-au mustrat pe Arie pentru eres si l-au dat anatemei. Si avea de la Dumnezeu mare putere in facerea de minuni, pentru ca tamaduia toate neputintele si izgonea diavolii. Asa, intr-un sat, apele cele amare care curgeau din munti, le-a facut dulci; si in alt loc a scos cu rugaciunea un izvor de ape calde, spre tamaduirea oamenilor.

   

Umbland el intr-o noapte intunecoasa, aproape de un rau, se aratau lumini aprinse din ape, luminandu-i calea, ca sa nu alunece si sa cada in repejunile apelor. A omorat apoi un balaur infricosator, pentru ca, dupa moartea marelui Constantin, imparatind fiul sau Constantie (337-361), un foarte mare balaur s-a tirat in palatul imparatesc, nestiut de unde, pazind camarile cele de vistierie, in care era aurul si toata bogatia imparateasca.

Si, punandu-si capul in usa, nu lasa pe nimeni sa se apropie.

   

De acest lucru imparatul inspaimantandu-se, a rugat prin scrisorile sale pe sfintitul lui Dumnezeu, Ipatie, ca sa vina in Constantinopol, caci era slavit numele sfantului pentru minunile ce le facea cu darul lui Hristos. Cand a venit sfantul, imparatul l-a intampinat si pana la pamant i s-a inchinat si cu toata cinstea l-a primit, rugandu-l ca prin rugaciune sa izgoneasca pe balaurul acela din vistieriile imparatesti, pe care nici o putere omeneasca nu putea sa-l alunge, desi multi din duhovniceasca randuiala, inarmandu-se cu rugaciunea, se ispiteau asupra lui, insa nimic n-au sporit; ba unii chiar au si patimit de la balaur.

   

Sfantul Ipatie a zis: "Nu poate rugaciunea noastra, o, imparate; insa poate credinta ta catre Dumnezeu!" Si, inchinandu-se pana la pamant, s-a rugat multa vreme. Dupa aceea, sculandu-se, a zis catre imparat: "In mijlocul alergarii de cai, unde este chipul tatalui tau, porunceste sa se pregateasca un cuptor si sa-l aprinda foarte tare si sa astepte pana ce voi veni acolo". Deci, indata pregatindu-se cuptorul si aprinzandu-l, facatorul de minuni, Sfantul Ipatie, luand toiagul sau cel arhieresc, a mers la camarile imparatesti si, portile vistieriilor deschizandu-le, a batut mult pe balaur cu toiagul. Si tot poporul impreuna cu imparatul priveau de departe, fiind cuprinsi de frica si de cutremur, pentru ca vedeau ca nu iese balaurul si acum ziua se sfarsea si asteptau cu totii ca sa fie omorat sfantul de catre balaur, precum aceasta si la alti preoti s-a mai intamplat. Iar arhiereul, ridicandu-si ochii la cer si chemand pe Domnul intr-ajutor, si-a bagat toiagul in gura balaurului si a zis: "In numele Domnului meu Iisus Hristos, urmeaza-mi mie!"

   

Iar balaurul, apucandu-se cu dintii de toiag, urma pe sfant ca un rob legat, caci cu adevarat il legase cu dumnezeiasca putere, marele facator de minuni. Si, iesind fericitul din vistieriile imparatesti, tot locul alergarii de cai si tirgul l-a inconjurat, ducand pe balaur. Iar cei ce priveau, vazand pe balaurul acela tinandu-se de toiag si tirandu-se, s-au inspaimantat si s-au mirat foarte tare, pentru ca balaurul era foarte infricosat, avand lungime de saizeci de coti.

   

Apropiindu-se sfantul de cuptorul cel aprins care ardea cu mare vapaie, a zis catre balaur: "In numele lui Hristos, pe Care si eu cel neinsemnat Il propovaduiesc, iti poruncesc sa intri in mijlocul focului acestuia". Iar infricosatul balaur plecandu-se, s-a aruncat cu mare repeziciune in cuptorul cel infocat si a ars in mijlocul cuptorului, iar toti oamenii care cu spaima priveau la aceasta, preamareau pe Dumnezeu ca, pe acest luminator si facator de minuni, adica pe Sfantul Ipatie, in zilele lor l-a aratat lumii.

   

Atunci, imparatul a dat mare multumire lui Dumnezeu si placutului Sau, Sfantului Ipatie, si-l cinstea pe fericitul ca pe un tata al sau. Si a poruncit sa zugraveasca pe o scandurica chipul sfantului si in vistieriile imparatesti chipul aceluia sa-l puna spre gonirea puterii celei potrivnice. Iar pe sfantul, cinstindu-l cu daruri si cu dragoste sarutandu-l, l-a eliberat intru ale sale.

   

Dar, pe cand mergea sfantul la scaunul sau, niste oameni inrautatiti care erau de eresul lui Novatian, cu zavistie multa aprinzandu-se asupra arhiereului lui Dumnezeu, s-au ascuns in calea lui la un loc stramt, langa o ripa de munte si langa un mal, inarmati fiind cu sabii si cu ciomege. Apoi deodata, fara de veste, navalind asupra lui ca niste fiare salbatice si dandu-i multe batai, de pe malul cel inalt l-au aruncat in prapastia aceea. Iar sfantul, fiind abia viu, si-a inaltat mainile in sus si, ridicandu-si ochii la cer - precum alta data Sfantul intaiul Mucenic Stefan -, se ruga pentru cei ce l-au ucis si zicea: "Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta!" Si, inca rugandu-se, o femeie ce tinea de eresul lui Arie, luand o piatra, a lovit pe sfantul tare in cap si l-a omorat. Iar sufletul lui cel sfant, indata iesind din legaturile trupesti, s-a suit la Dumnezeu.

   

Dupa aceea ucigasii, luand trupul sfantului, l-au ascuns in niste paie ce se intamplasera acolo aproape si s-au dus. Dar n-a zabovit asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu, rasplatind sangele cel nevinovat. Caci mai intai pe femeia aceea a apucat-o duhul cel necurat, chiar in acel loc, si o muncea pe dansa si cu aceeasi piatra cu care l-a omorat pe sfant isi batea pieptul sau neincetat; si toti s-au indracit si patimeau cumplit.

   

Mai tirziu plugarul ale caruia erau paiele, nestiind nimic despre uciderea cea nedreapta ce se facuse, a mers ca sa ia paie pentru animalul sau si a auzit glas de ingeri cantand si se minuna. Iar pe cand lua paie, a gasit trupul cel mort tot ranit de batai si mult s-a inspaimantat. Si, cunoscand pe episcopul sau, Sfantul Ipatie, a alergat la satenii sai si a vestit degraba in toata cetatea. Apoi indata locuitorii cetatii Gangrelor, adunandu-se, au mers cu multa tanguire si au luat cinstitul trup al sfantului parinte si al lor pastor si l-au ingropat cu cinste la un loc insemnat. Iar femeia cea ucigasa urma trupul sfantului care se ducea la ingropare si se batea cu piatra aceea cu care ucisese pe arhiereul lui Dumnezeu, marturisind inaintea tuturor pacatul sau. Iar dupa ce s-a ingropat sfantul sau trup, femeia aceea s-a tamaduit de muncirea diavoleasca, asemenea si ceilalti care luasera parte la ucidere si se indracisera.

   

Deci toti au dobandit tamaduire la mormantul sfantului, care, si dupa moarte aratandu-si bunatatea sa vrajmasilor, i-a facut sanatosi. Si alte minuni si tamaduiri li s-au aratat oamenilor, care veneau cu credinta la mormantul sfantului, prin rugaciunilor lui cele sfinte.

.