Sfantul Mucenic Mamant

Mucenicul lui Hristos, Mamant, avea patrie Paflagonia si parinti insemnati. Tatal lui se chema Teodot, iar mama lui Rufina, amandoi din neam mare de patricieni, cinstiti si bogati si straluciti prin dreapta credinta. Ei, nesuferind mai mult sa ascunda credinta lor in Hristos si osardnica dragoste inauntrul lor, au aratat-o ina-intea tuturor, marturisind dreapta lor credinta si spre dansa aducand pe multi. Pentru aceasta au fost clevetiti la Alexandru dregatorul caruia i se poruncise de catre imparat sa inmulteasca cu toata sarguinta cinstea zeilor lor, iar pe crestinii ce se aflau si nu se supuneau poruncii lor, sa-i munceasca si sa-i dea la moarte.

Deci Alexandru, aducand inaintea judecatii sale pe Teodot, il silea sa jertfeasca idolilor, dar el nici nu voia sa auda cele ce graia Alexandru. Iar acela, desi era gata sa munceasca pe cel ce nu se supunea, a fost oprit insa de neamul cel mare al lui Teodot. Caci nu se cadea lui ca pe fiii din neam patrician sa-i necinsteasca si sa-i chinuie fara porunca imparateasca. De aceea, l-a trimis pe el in Cezareea Capadochiei, la dregatorul Faust, care, pe cat era mai cald intru a sa paganatate, cu atat mai cumplit se arata crestinilor.

Acela, vazand pe Teodot, indata l-a aruncat in temnita, iar femeia lui, fericita Rufina, desi era insarcinata, a urmat barbatului ei si cu dansul impreuna a intrat in temnita si sufereau acolo pentru Hristos. Teodot, stiindu-si neputinta trupului sau si gandindu-se la salbaticia prigonitorului, a alergat spre Domnul cu osardnica rugaciune, dorind mai bine sa moara decat sa greseasca ceva impotriva dreptei credinte, cand nu va putea suferi muncile cele grele, zicand acestea in rugaciunea sa: "Doamne, Dumnezeul puterilor, Tatal iubitului Tau Fiu, pe Tine Te binecuvantez si Te preamaresc, ca m-ai invrednicit pe mine sa fiu aruncat in temnita aceasta pentru numele Tau. Deci, ma rog Tie, Doamne, primeste sufletul meu in legaturile acestea, Cela ce stii neputinta mea, ca nu candva sa se laude vrajmasul meu asupra mea."

Asa se ruga el, iar Dumnezeu Cel ce a zidit in chip deosebit inimile noastre si cunoaste toate lucrurile noastre, auzind ruga-ciunea credinciosului Sau rob, indata i-a dat fericitul sfarsit si, sco-tand din temnita sufletul lui, l-a salasluit in luminatele lacasuri ceresti. Iar sotia lui, fericita Rufina, rabdand nevoia si scarba temnitei si cuprinzandu-se de mare mahnire pentru barbatul ei, a nascut inainte de vreme prunc de parte barbateasca. Deci, privind spre prunc si spre trupul mort al barbatului ei, a strigat catre Dumnezeu cu lacrimi si suspine, zicand: "Dumnezeule, Cel ce ai zidit pe om si din coasta lui ai facut-o pe Eva, porunceste ca si eu sa merg pe aceeasi cale pe care a mers barbatul meu si, dezlegandu-ma din viata aceasta de scurta vreme, primeste-ma in vesnicele Tale locasuri, iar pe acest prunc nascut sa-l hranesti Tu precum stii. Tu sa-i fii lui tata si mama si pazitor al vietii lui". Acea cinstita si sfanta femeie, strigand asa catre Dumnezeu in mahnirea sa, a fost auzita de El si dezlegandu-se din legaturile trupesti, s-a dus catre vesnica mantuire, dandu-si duhul in mainile Domnului, ramanand pruncul viu intre parintii sai morti.

Atunci, Domnul, Cel ce pazeste pe prunci, a binevoit a descoperi aceasta unei femei oarecare de bun neam si ortodoxa care traia in Cezareea, al carei nume era Amia, si i-a poruncit prin ingerul Sau in vedenia noptii, zicand catre ea sa ceara de la dregator trupurile sfintilor celor savarsiti in temnita, si sa le ingroape cu cinste, iar pe prunc sa-l ia la dansa si sa-l creasca, ca pe fiul ei. Sculandu-se ea, a alergat indata, dupa porunca Domnului, si a rugat pe dregator sa-i dea voie sa ia din temnita trupurile celor morti legati. Iar Dumnezeu, plecand spre mila inima lui cea nemilostiva, a ingaduit sa fie dupa voia acelei cinstite femei.

Intrand Amia in temnita, a aflat trupurile lor impreuna zacand, iar in mijloc pruncul, luminos si vesel la fata. Deci, luand trupurile sfintilor, le-a ingropat cu cinste in gradina sa, iar pe prunc, primindu-l, l-a iubit ca pe o odrasla a sa, hranindu-l crestineste pentru ca vaduva aceea era fara de fii si intreaga la minte. Pruncul crescand, n-a grait cinci ani. Dupa aceea a inceput a zice catre Amia, care ii era a doua mama, acest cuvant: "mama", care in latineste inseamna san sau maica. Dupa acest cuvant, pruncul s-a numit Mamant. Dupa aceasta, acea mama a dat pruncul la invatatura cartii, intrecand degraba pe toti varstnicii sai, incat toti se mirau de istetimea mintii lui.

In acea vreme imparatea in Roma raucredinciosul Aurelian, care silea pe toti sa se inchine idolilor, nu numai pe barbati si femei, ci si pe pruncii cei mici, pentru care mai mult se sarguia, caci fiind tineri de ani si mici la minte, cu usurinta puteau sa se insele si sa se plece la tot lucrul rau. Inca i se parea nelegiuitului imparat ca, deprinzandu-se copiii la tinerete sa manance cele jertfite idolilor, la batranete vor fi mai mari cinstitori de idoli. De aceea, cu felurite amagiri ii atragea pe ei la paganatatea sa. Dar, desi multi din copiii cei mici si dintre tineri se amageau si se supuneau voii imparatului, unii din cei ce urmau la scoala cu Mamant faceau impotriva, urmand invataturii lui. Pentru ca Mamant, in anii tineretii sale, avand caruntetea intelepciunii, varsta batranetii si viata neintinata, arata celor de-o seama cu el desertaciunea zeilor pagani, fara suflet si nelucratori, invatandu-i sa cunoasca pe Unul ade-varatul Dumnezeu pe Care numai el singur il cunostea, si Aceluia sa-i aduca intelegatoare jertfa, adica duh umilit si inima curata si smerita.

Atunci a venit de la imparat in Cezareea dregatorul Democrit in locul lui Faust, fiind aprins cu ingrozire si cu ucidere asupra crestinilor, pentru ca era mare ravnitor necuratei si idolatrei sale paganatati. La dansul a fost clevetit Sfantul Mamant precum ca nu numai el singur nu se inchina idolilor, ci si pe ceilalti copii care invatau cu dansul ii indaratniceste si ii invata crestineasca credinta. Mamant avea atunci cincisprezece ani de la nastere si ramasese sarman si de a doua sa mama, Amia, care, lasandu-i fiului ei celui de o impartasire multe averi pe pamant, ca unui mostenitor, s-a dus la cerestile bogatii, gatite celor ce Il iubesc pe Dumnezeu.

Democrit, auzind de Mamant, a trimis dupa dansul si dupa ce l-au adus inaintea lui, il intreba mai intai de este crestin. Apoi, daca numai el singur nu se inchina idolilor, sau si pe alti tineri asemenea lui ii indaratniceste, invatandu-i sa nu se supuna poruncii impa-ratesti. Iar el, aratandu-se barbat desavarsit in anii cei tineri, fara frica a raspuns, zicand: "Eu sunt cel ce nesocotesc caruntetile voastre cele ratacite din calea cea dreapta si de atata intuneric cuprinse, incat la lumina adevarului nu puteti privi, caci, parasind pe Dumnezeul cel viu si adevarat, v-ati apropiat de demoni, inchinandu-va idolilor fara de suflet, muti si surzi. Iar eu, niciodata nu ma voi departa de Hristos al meu si ma sarguiesc sa-i aduc la El pe care ii pot".

Mirandu-se de un raspuns atat de indraznet ca al lui Mamant, Democrit indata a poruncit cu manie celor ce stateau inainte sa-l duca pe el in capistea lui Serapid, spurcatul lor zeu, si acolo sa-l traga cu sila la jertfa idoleasca. Mamant, netemandu-se de mania dregatorului, cu limba sloboda i-a zis: "Nu se cade sa-mi faci rau, eu fiind de neam mare, pentru ca sunt fiu de parinti din singlit, care au fost de neam bun". Democrit a intrebat pe cei ce stateau de fata despre neamul lui Mamant si, afland ca este de neam din vechii boieri romani, iar Amia, femeie slavita si bogata, l-a crescut si l-a facut mostenitor al averilor sale celor multe, n-a voit sa-l chinuiasca pe el, pentru ca nu avea asa putere. De aceea, punand pe el lanturi de fier, l-a trimis la imparatul Aurelian care era atunci in cetatea Egeea si l-a instiintat prin scrisoare de toate cele pentru Mamant.

Imparatul, luand scrisoarea lui Democrit si citind-o, a poruncit sa fie adus indata inaintea sa copilul Mamant. Vazandu-l pe el, imparatul a inceput in tot felul sa-l atraga la credinta sa cea rea, cand prin ingrozire infricosandu-l, cand prin imbunare amagindu-l. Ca fagaduindu-i daruri de cinste, ii zicea: "De te vei apropia de marele Serapid si de ii vei jertfi lui, o, frumosule copil, vei fi cu noi in palate si te vei hrani imparateste si toti te vor cinsti si te vor lauda si vei fi fericit cu adevarat. Iar de nu-mi vei da ascultare, rau vei pieri!"

Copilul Mamant i-a raspuns barbateste, zicand: "Sa nu fie una ca aceea, o, imparate, sa ma inchin idolilor fara suflet, pe care voi ca pe niste zei ii cinstiti; cat de fara minte sunteti, inchinandu-va lemnului si pietrei nesimtitoare, iar nu lui Dumnezeu Celui viu. Deci, inceteaza a ma amagi cu cuvintele tale inselatoare, caci tu cand faci bine chinuiesti, iar cand chinuiesti faci bine. Sa stii ca facerile tale de bine fagaduite mie, darurile si cinstea, mi-ar fi mie grele chinuri, daca le-as iubi pe ele in locul lui Hristos. Iar chinu-rile cele grele, pe care pentru numele lui Hristos mi le fagaduiesti, imi vor fi mie mari faceri de bine, caci mai bine imi este a muri pentru Hristosul meu decat toata cinstea si averea."

Asa a grait Sfantul Mamant inaintea imparatului si nu s-a rusinat, care, desi era tinerel, avea inima netematoare si intelegerea barbatului desavarsit. Caci puterea lui Dumnezeu a stiut si pe cel mic si tanar David a-l arata nebiruit de Goliat, si din gura pruncilor a-si aduce lauda, si pe copilul cel mic de ani a-l intelepti, ca mai mult decat batranii sa inteleaga. Pe toate acestea puteai sa le vezi la tanarul copil Mamant. Nu l-au biruit pe el cuvintele imparatului celui faradelege, nu l-au amagit darurile, nu l-au infricosat muncile pe care le-a primit cu osardie, mai bine decat darurile cele mari. Deci, maniindu-se chinuitorul, indata a poruncit sa-l intinda la pamant si sa-l bata fara crutare. Dar fiind batut trupul lui cel frumos, el rabda ca si cum nu simtea nici un fel de durere.

Imparatul a zis catre el: "Spune numai cu gura ca vei jertfi idolilor si indata vei fi scapat din munci". Mamant a raspuns: "Nici cu inima, nici cu gura nu ma voi lepada de Dumnezeu si Imparatul meu Iisus Hristos, macar de mi-ai da mie si alte munci mai mari decat aceste batai, pentru ca acelea ma vor impreuna cu Domnul meu cel dorit. Voiesc sa nu oboseasca mainile celor ce ma bat, caci cu cat aceia ma bat, cu atat mai mari bunatati imi pricinuiesc de la primitorul de nevointa Hristos!". Aurelian, vazand pe Mamant nebagand seama de batai, a poruncit sa-i arda trupul cu lumanari. Facandu-se aceasta, focul, rusinandu-se de trupul mucenicului, nu s-a atins de el, ci s-a indreptat spre fata chinuitorilor. Deci mai amar s-a aprins chinuitorul cu mania si s-a ars cu iutimea, decat muce-nicul lui Hristos cu focul cel materialnic; ca pe cat mucenicul nu baga seama de foc, pe atat inima chinuitorului se ardea. Apoi a po-runcit ca sa ucida cu pietre pe Sfantul Mamant. Insa acea bataie cu pietre ii era bine primita, fiind pentru dragostea lui Hristos, ca si cum l-ar fi presarat cu flori bine mirositoare.

Vazand imparatul ca nimic nu sporeste, l-a osandit pe mucenic la moarte, sa fie aruncat in mare. Deci, legand slujitorii un plumb mare de grumajii lui, l-au dus la mare. Dar nici acolo nu a lasat Domnul pe robul Sau, ca a poruncit ingerilor Sai sa-l pazeasca. Si iata s-a aratat ingerul Domnului pe cale stralucind ca un fulger, pe care vazandu-l cei ce il duceau, au fugit inapoi de frica, lasand pe Sfantul Mamant. Luand ingerul pe mucenic, i-a dezlegat plumbul si ducandu-l pe un munte inalt in pustie aproape de Cezareea, i-a poruncit sa vietuiasca acolo. Acea viata din pustie a inceput-o Mamant cu post, caci a postit in muntele acela patruzeci de zile si patruzeci de nopti si s-a facut ca alt Moise caruia i s-a dat in maini Legea noua. Caci s-a pogorat la dansul din cer si glas si toiag. Iar cand a primit toiagul, poruncindu-i glasul, a lovit cu acel toiag in pamant si indata a primit o Evanghelie care a iesit din sanurile pamantului si a zidit acolo o mica biserica, in care rugandu-se, citea Sfanta Evanghelie.

Cu porunca lui Dumnezeu se adunau la Sfantul Mamant in pustia aceea fiarele, ca oile la pastor si ca niste pricepute isi plecau urechile lor la cuvintele Sfantului si i se supuneau. Hrana lui era lapte de animale salbatice pe care, mulgandu-le, facea branza de mancare nu numai pentru el, ci si pentru saraci. Strabatand vestea despre dansul in cetatea aceea, un oarecare Alexandru, nu cel ce s-a pomenit mai intai, ci altul, era pus in acea vreme ighemon in Capadochia. Acela, fiind om iute si foarte rau, instiintandu-se de toate cele pentru Mamant, il socotea fermecator si a trimis niste ostasi calari in pustie sa-l caute si, aflandu-l, sa-l aduca la dansul.

Cautand ei pe sfantul in pustie, el se pogora singur din munte si, intampinandu-i, i-a intrebat: "Pe cine cautati?" Iar ei, socotind ca este pastor si isi paste oile in muntele acela, ii spusera: "Cautam pe Mamant care petrece undeva in pustia aceasta. Oare nu stii unde este?" Mamant i-a intrebat: "Pentru ce il cautati?" Iar ei au zis: "Este clevetit la ighemon ca este fermecator si ne-a trimis sa-l ducem la chinuit". Mamant le-a zis: "Eu va voi spune despre dansul, prietenilor, numai sa veniti in coliba mea si, odihnindu-va putin de osteneala, sa va intariti cu hrana". Deci au mers ostasii in locuinta lui, iar el le-a pus inainte sa manance branza.

Mancand ei, iata, venira, dupa obiceiul lor, cerboaicele si caprele salbatice cu lapte sa fie mulse. Iar el a muls lapte si a pus inaintea ostasilor sa bea, apoi s-a intors la rugaciune. Si incepura a veni mai multe fiare pe care, vazandu-le ostasii, se temura si, lasand hrana, au fugit. Mamant le-a poruncit sa nu se teama, apoi le-a spus ca el este cel cautat. Iar ei ii zisera: "De voiesti sa mergi la dregatorul, vino cu noi; iar de nu, da-ne voie sa mergem singuri, ca noi nu indraznim sa te ducem. Insa ne rugam tie sa nu ne vatame fiarele". Iar el, mangiindu-i, le-a poruncit sa mearga, zicandu-le: "Mergeti voi inainte, iar eu voi merge singur in urma voastra".

Ducandu-se ostasii, asteptau venirea lui la portile cetatii, caci credeau in cuvintele unui barbat ca acela si nu puteau nici a gandi ceva nedrept impotriva lui. Mamant, luand cu sine un leu, a mers dupa dansii in cetate si, intrand el, leul a ramas afara, iar ostasii, luand pe Mamant, l-au pus inaintea ighemonului Alexandru.

Ighemonul, vazand pe Sfantul Mamant, indata a inceput a-l intreba: "Tu esti acel vestit fermecator de care am auzit?" Sfantul a raspuns: "Eu sunt robul lui Iisus Hristos, al Celui ce da mantuire tuturor celor ce cred in El si fac voia Lui, iar pe vrajitori, pe fermecatori si pe cei ce se inchina idolilor ii va da focului vesnic. Deci, spune-mi, pentru ce m-ai chemat la tine?" A zis ighemonul: "Pentru aceea te-am chemat, ca nu stiu cu ce fel de vraji si farmece ai imblanzit fiarele salbatice si cumplite, caci te salasluiesti cu dansele, petreci in mijlocul lor si le poruncesti ca unor pricepute, precum am auzit de tine". A raspuns Sfantul Mamant: "Cel ce slujeste lui Dumnezeu Celui viu si adevarat, acela nu ingaduie deloc sa traiasca cu inchinatorii de idoli si cu facatorii de rau. Pentru aceasta si eu am voit mai bine a trai cu fiarele in pustie, decat cu voi in locasurile pacatosilor. Caci fiarele, precum ti se pare, cu nici un fel de farmece nu se imblanzesc si nu se supun, pentru ca nici eu nu stiu ce sunt farmecele. Ele, macar ca sunt nepricepute, insa stiu a se teme de Dumnezeu si a cinsti pe robii Lui. Iar voi sunteti cu mult mai nepriceputi decat fiarele ca nu cunoasteti pe adevaratul Dumnezeu si necinstiti pe robii Lui, chinuindu-i si ucigandu-i cu nemilostivire".

Umplandu-se de manie, ighemonul indata a poruncit ca sa-l spanzure pe sfantul mucenic, sa-l bata si sa-i strujeasca trupul cu unghii de fier. Iar Mamant, desi era foarte ranit, rabda cu barbatie ca si cum nu ar fi simtit nici o durere; nu a strigat nici a suspinat, ci numai spre cer ridicandu-si ochii cu umilinta, astepta ajutor de sus, de care n-a fost lipsit. Caci indata s-a facut catre dansul glas din cer, zicandu-i: "Intareste-te si te imbarbateaza, Mamante!". Acest glas l-au auzit multi din credinciosii ce stateau acolo si s-au intarit in dreapta credinta. Iar Sfantul Mamant, imbarbatandu-se mult prin glasul acela, nu baga seama deloc de chinuri.

Dupa multa strunjire, dezlegandu-l pe sfant, l-au aruncat in temnita pana se va gati cuptorul cel infocat in care gandise ighe-monul sa-l arda. Erau legati si altii in temnita aceea ca la patruzeci de oameni, care, fiind slabiti de foame si de sete, s-a rugat sfantul pentru ajutorul lor si indata a zburat un porumb prin fereastra in temnita, aducand in gura hrana ca margaritarul de luminoasa si mai dulce decat mierea, pe care punand-o inaintea Sfantului Mamant, a zburat afara. Iar hrana aceea s-a inmultit la toti cei legati, precum oarecand cele cinci paini la acel popor mult din pustie, si, mancand ei, s-au intarit. Apoi, iarasi rugandu-se sfantul in miezul noptii, s-au deschis usile temnitei si au iesit toti cei legati, numai singur Sfantul Mamant a ramas.

Infierbintand cuptorul tare, au scos din temnita pe mucenic si l-au aruncat in cuptorul cel infocat. Dar Dumnezeu, Cel ce a racorit oarecand cuptorul Babilonului pentru cei trei tineri, a racorit si lui Mamant focul si in mijlocul cuptorului ce ardea a facut vant rece robului Sau. Iar mucenicul a petrecut trei zile in cuptorul acela, cantand si slavind pe Dumnezeu pana ce cuptorul s-a racit si carbunii din foc s-au prefacut in cenusa. Dupa acele trei zile, instiintandu-se ighemonul ca Mamant este viu in cuptor s-a mirat mult de aceasta si a zis: "Cat de mare este fermecatorul acela ca nici focul nu se poate atinge de el!" Iar multi din popor, vazand ca focul nu s-a atins de sfant, nevatamandu-l in nici un fel, au cunoscut pe adevaratul Dumnezeu si Lui Unuia socotind acea mare minune, preamareau puterea Lui.

Nebunul ighemon n-a voit nici acum sa cunoasca pe Atotputernicul Dumnezeu, ci, scotand pe mucenic din cuptor si vazand nevatamarea lui de foc, a numit aceasta vraja si a grait multe minciuni asupra adevarului, apoi l-a osandit spre mancarea fiarelor. Ducand pe sfantul la priveliste, a dat drumul asupra lui unei ursoaice flamande care, alergand, s-a inchinat sfantului si s-a culcat la picioarele lui, cuprinzandu-i pulpele. Apoi a dat drumul unui pardos, dar si acela l-a apucat cu blandete de grumaz, sarutandu-i fata si lingand sudoarea de pe fruntea lui. Facandu-se aceasta asa, indata a alergat leul acela care venise cu sfantul din pustie si, sarind in priveliste, a grait cu glas omenesc catre sfantul, pentru ca Dumnezeu a deschis gura fiarei precum oarecand a asinului lui Varlaam, spre aratarea tariei Sale atotputernice. Iar cuvintele ce le graia leul erau acestea: "Tu esti pastorul meu care m-ai pascut in munte."

Acestea graind, leul indata s-a repezit la oamenii care erau acolo, multime multa de elini, evrei si copii fara de numar, si, inchizandu-se usile de la ograda privelistei, Dumnezeu asa voind, a ucis acolo foarte multi oameni. Numai ighemonul si putini din cei ce erau cu dansul acolo in ograda privelistei au scapat cu greu de mania leului, care cu vitejie apuca si rupea. Apoi sfantul a imblanzit leul si l-a trimis in pustie.

Ighemonul, prinzand pe sfant, l-a tinut in legaturi si, scotandu-l la priveliste, a slobozit asupra lui un leu al sau foarte cumplit, dar si acela facandu-se bland, se culca la picioarele sfantului. Vazand acest lucru, poporul pagan scrisnea din dinti de manie si striga catre ighemon: "Departeaza leul ca sa ucidem pe vrajitorul acesta cu pietre." Si aruncara pietre asupra mucenicului. Iar un jertfitor ido-lesc, dupa porunca chinuitorului, a lovit tare cu o oiste in pantecele Sfantului Mamant si l-a patruns cu ea, incat au iesit dintr-insul toate cele dinlauntrul lui, pe care singur, luandu-le cu mainile, s-a dus dupa cetate purtandu-si maruntaiele sale. Iar sangele lui varsandu-se ca apa, oarecare femei credincioase il adunara intr-un vas de apa. Ducandu-se sfantul ca la doua stadii, a aflat o pestera de piatra si s-a odihnit intr-insa. Deci s-a facut catre dansul glas din cer, chemandu-l la cele de sus, si si-a dat cu bucurie duhul sau in mainile Domnului, pentru care a patimit cu osardie.

Asa a luat cununa muceniciei Sfantul Mamant, iar sfantele lui moaste s-au ingropat de cei credinciosi in acelasi loc unde se savarseau multe minuni, precum se arata in cuvantul Sfantului Mare-lui Vasile, care scrie asa la pomenirea Sfantului Mucenic Mamant, propovaduirea sa catre norod: "Aduceti-va aminte de Sfantul Mu-cenic, cati l-ati vazut cu ochii, cati la locul acesta, adunandu-va, l-ati avut ajutator; la cati, chemandu-i numele, cu singur lucrul a venit, pe cati rataciti in viata i-a povatuit, pe cati de neputinte i-a ta-maduit, la cati, murindu-le fiii, iarasi la viata i-a intors, la cati a lungit viata; toti adunandu-va impreuna, sa aduceti lauda mucenicului."

Din aceste cuvinte ale marelui Vasile se arata cat de multe tamaduiri si minuni se savarseau la mormantul Sfantului Mucenic Mamant. Se cuvine inca a spune si aceasta minune. Iulian Paravatul, inca tanar fiind si vrand sa arate dreapta credinta, desi era lup in haina de oaie, a inceput a zidi deasupra mormantului Sfantului Mucenic Mamant o biserica prea minunata, cu mare cheltuiala. Insa aceasta nu din ortodoxie, ci din slava desarta si fatarnicie. Atunci puteai sa vezi cu adevarat o minune prea slavita. Pentru ca ceea ce ziua se zidea, noaptea se risipea; iar stalpii, punandu-se, se intorceau indarat in sus. Pietrele nici una nu putea sa vina cum se cade in zid, caci una era vartoasa, incat nu putea fi taiata, iar alta se risipea ca praful, iar varul si caramizile in toate diminetile se aflau spulberate ca de vant si aruncate de la locurile lor. Si aceasta era zidirea paganatatii lor si semnul prigoanei ce era sa fie asupra Bisericii lui Dumnezeu. O minune ca aceasta se savarsea deasupra mormantului sfantului, pentru ca el nu a voit sa-i zideasca biserica sa acel imparat apostat, care avea degrab sa strice credinta cea dreapta.

Doamne, cu rugaciunile Mucenicului Tau Mamant, fa cu noi semn spre bine si izbaveste-ne de cei ce ne prigonesc, ca sa Te slavim pe Tine impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, in veci. Amin. (Vezi si minunata bisericuta a sfantului, din Insula Cipru:  Biserica Sfantul Mamant)

Sfantul Ioan Postitorul, Patriarhul Constantinopolului 

Cel intre sfinti Parintele nostru Ioan a fost pe vremea imparatilor Iustin, Tiberie si Mavrichie, nascut in Constantinopol. Mai intai a fost lucrator de aur, barbat dreptslavitor, iubitor de saraci, primitor de straini si temator de Dumnezeu. Acesta l-a primit pe un calugar, anume Evsevie din Palestina, si petrecea cu dansul. Odata, ducandu-se el pe cale, mergea calugarul de-a dreapta lui Ioan si, iata, un om necunoscut i-a zis: "Nu ti se cade, Parinte, sa mergi de-a dreapta celui mare!", Dumnezeu inainte vestind spre dansul ca i se va incredinta arhieria cea mare.

Auzind calugarul aceasta, a spus fericitului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, iar Patriarhul l-a sfatuit pe Ioan sa se calugareasca, fiind vrednic de clerul bisericesc. Stand la rugaciune in biserica Sfantului Lavrentie, i s-a intamplat lui ca a vazut o descoperire ca aceasta: multime de sfinti se veseleau in altar si toti erau imbracati cu haine albe si stralucitoare si cantau o prea frumoasa cantare; iar un oarecare a iesit purtand un vas, din care, luand, impartea la multimea saracilor care se adunasera si vasul nu se mai deserta. Iar unul din saraci de strimtorare striga: "Doamne, miluieste, pana cand nu se poate deserta aceasta punga!". Si indata punga a ramas desarta. Aceasta vedenie a avut-o cuviosul si, venindu-si in fire, se mira de ceea ce vazuse. Aceasta, precum socotesc, insemna randuiala lui ce avea sa fie si milostivirea cea mare catre saraci.

Dupa multa vreme Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, a murit si cu voia lui Dumnezeu a fost ales Ioan, ca un vrednic la hirotonisire, dar nu voia, pana ce a vazut o vedenie infricosata in acest fel: De o parte vedea cum marea se inalta pana la cer si era un cuptor infocat infricosat; iar pe de alta parte, multime de ingeri graind astfel catre dansul: "Nu primesti scaunul? Altul va fi, iar tu vei fi muncit de noi toti". Unele ca acestea zicandu-i ingerii cu ingrozire, s-a supus fara de voia lui si l-au ales patriarh al Constantinopolului.

El a avut postire desavarsita si viata curata cu toata fapta buna, pana la sfarsit, lucru pe care il marturisesc minunile lui. Odata marea invaluindu-se foarte mult, Sfantul Ioan a alinat-o, cu rugaciunea si cu semnul Crucii. Pe un orb, anume Ioan de la Gaza, l-a luminat, punand pe ochii lui o particica din trupul lui Hristos si zicand: "Cel ce a tamaduit pe cel orb din nastere, Acela sa te tamaduiasca si pe tine", si indata a vazut orbul.

Odata, cand era ciuma mare in Constantinopol, cu voia lui Dumnezeu, cuviosul se ruga sa-Si intoarca Dumnezeu dreapta Sa manie. Si a poruncit unui credincios slujitor al sau sa ia doua vase, unul plin de pietricele marunte, iar altul desert, si sa stea toata ziua in locul unde se scoteau cei morti, si sa-i numere, mutand pietricelele din vasul cel plin in cel desert. Numarand slujitorul, a aflat in prima zi trei sute douazeci si trei de morti, si a spus Sfantului. Atunci el a proorocit ca moartea va inceta, lucru care se arata in fiecare zi. A doua zi, servitorul stand si numarand in acelasi loc, a aflat mai putini scosi din cei morti, a treia zi si mai putini, iar la o saptamana a incetat cu desavarsire secera mortii napraznice, dupa proorocia Sfantului si cu rugaciunile lui.

Infranarea lui era in acest fel: sase zile nu gusta hrana, iar a saptea zi gusta numai putin din verdeturile gradinii, din pepeni, din struguri sau din smochine. Asa i-a fost hrana lui in toti anii arhieriei. De dormit dormea foarte putin, si atunci, sezand cu pieptul lipit de genunchi, infigand o andrea intr-o lumanare aprinsa si cand ajungea focul lumanarii la andrea, cadea andreaua intr-un lighean si se scula. Iar de se intampla sa nu auda sunetul andrelei, toata noaptea urmatoare o petrecea fara de somn. In rugaciune si in nevointe multe petrecea neincetat, luptandu-se cu patimile. De multe ori a intors inapoi navalirile barbarilor si a izbavit cetatea din pierzare cu rugaciunea si cu postul. Turma sa si-a pazit-o de vrajmasii vazuti si nevazuti si era foarte milostiv; tatal sarmanilor, hranitorul saracilor, izbavitorul celor napastuiti si ravnitor de Dumnezeu, dezradacinand toata rautatea.

Odata, intr-o zi de vineri, i s-a spus Sfantului ca dimineata va fi alergarea cailor si era simbata Cincizecimii. Deci a raspuns Sfantul: "Alergarea cailor in sfanta zi a Rusaliilor sa nu fie". Si cazand in genunchi, s-a rugat lui Dumnezeu sa fie vreun semn pentru infricosarea si stricarea unui lucru ca acela, care s-a si facut. Pentru ca, facandu-se adunarea la locul unde era obiceiul si incepand alergarea si privelistea, din vazduh s-a iscat furtuna cumplita cu tunete si fulgere, cu ploaie cu piatra mare, incat toti de frica au fugit.

Mai avea cuviosul putere si asupra duhurilor necurate pe care le izgonea din oameni. O femeie, avand barbat indracit, l-a dus la un sihastru in pustie, iar acela i-a zis: "Mergi la Prea Sfintitul Ioan, Patriarhul Constantinopolului, ca acela poate sa-ti tamaduiasca barbatul!" Facand aceasta, femeia si-a cistigat dorirea, pentru ca luandu-si barbatul tamaduit cu rugaciunile cuviosului, s-au dus bucurandu-se la locul lor. Multi bolnavi cistigau tamaduiri si la multe femei se dezlegau legaturile nerodirii, cu rugaciunile lui.

Pascand bine cuvantatoarea turma pana la batranete, a ajuns la fericitul sfarsit si a trecut de la pamant la cerestile lacasuri. In timp ce era dus sfantul lui trup, a venit la dansul, spre sarutare, Nil, slavitul eparh, si, plecandu-se, l-a sarutat. Iar Sfantul, mort fiind si toti vazand si mirandu-se, a soptit oarecare cuvinte la urechea lui Nil eparhul, pe care el nu le-a spus nimanui. Deci, l-au ingropat pe el inauntrul altarului bisericii Sfintilor Apostoli, ca pe un vrednic, slavind si binecuvantand pe minunatul intre sfinti Dumnezeu, pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh. Amin.

In aceasta zi mai pomenim si pe cei 3680 sfinti mucenici, care au venit de bunavoie la chinuri pentru Hristos, in timpul imparatiei lui Diocletian si Maximian, din Alexandria in Nicomidia. Pentru ca, fiind ucis Sfantul Petru, Arhiepiscopul Alexandriei, ucigasii aceia au crezut in Domnul cu toti casnicii lor si cu multi altii, care s-au sarguit sa moara pentru Hristos.

Deci, luandu-si femeile si copiii si toate rudeniile, au mers in Nicomidia si stand inaintea imparatului, au strigat: "Suntem crestini!" Auzind aceasta, Diocletian s-a tulburat si mai intai cu imbunari ii indemna sa se lepede de Cel rastignit. Apoi, nesupunandu-se ei, a poruncit ostasilor sa-i taie cu sabiile inaintea lui si in prapastiile muntelui sa-i arunce. Iar dupa multi ani se aflara cinstitele lor moaste, prin minunile pe care le faceau, de sfinti mucenici.