Taierea-imprejur dupa trup a Domnului ; Sf. Ier. Vasile cel Mare al Cezareii Capadociei (Anul Nou)

Cuvant la Taierea Imprejur a Domnului nostru Iisus Hristos

(1 ianuarie)

Implinindu-se opt zile de la Nastere, Domnul nostru Iisus Hristos a binevoit a primi taierea imprejur, pe de o parte ca sa implineasca legea, cum spune in Evanghelie: N-am venit sa stric legea, ci s-o implinesc, pentru ca El se supunea legii, ca pe cei vinovati si robiti de dansa sa-i faca liberi, precum zice apostolul: A trimis Dumnezeu pe Fiul Sau, Care S-a nascut sub lege, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere; iar pe de alta ca sa se arate ca a luat trup adevarat si sa astupe gurile eretice, care ziceau ca Hristos n-ar fi luat trup omenesc, ci cu nalucire S-ar fi nascut.

Drept aceea, S-a taiat imprejur, ca sa fie aratat omenirii; pentru ca de nu S-ar fi imbracat cu trupul nostru, apoi cum ar fi fost cu putinta sa se taie imprejur nalucirea, iar nu trupul, fiindca graieste Sfantul Efrem Sirul: "Daca n-a fost trup, pe cine a taiat Iosif imprejur? Cel ce a fost cu trup adevarat S-a si taiat imprejur ca un om, si cu sangele Sau S-a rosit Pruncul, ca un fiu omenesc si, durandu-L, plangea, precum se cadea firii omenesti".

Pentru aceea S-a taiat imprejur la trup, ca sa ne aduca noua duhovniceasca taiere imprejur; pentru ca, sfarsindu-se legea cea veche, care era dupa trup, a inceput cea noua, duhovniceasca. Precum omul cel vechi, trupesc, taia imprejur pe omul cel simtit, asa si cel duhovnicesc este dator a-si taia imprejur patimile cele sufletesti: iutimea, mania, zavistia, mandria, necuratia si alte pacate. Iar a opta zi S-a taiat imprejur, scriidu-ne noua cu sangele Sau viata cea viitoare, care de invatatori se socoteste a fi a opta zi.

Astfel, Stefan, facatorul canonului din aceasta zi, in cantarea a patra, zice: "Inchipuieste viata cea neincetata a veacului al optulea ce va sa fie, in care Stapanul S-a taiat imprejur". Sfantul Grigorie de Nissa graieste asa: "Cea de a opta zi s-a asezat prin lege, ca veacul al optulea, ce va sa fie prin optime, sa mi-l insemneze mie".

Se cuvine a sti si aceasta: ca taierea imprejur in Asezamantul cel vechi era randuita in chipul Botezului si al curatirii pacatului stramosesc, macar ca acela nu se curata cu totul prin taierea imprejur, pana la sangele lui Hristos cel de voie varsat pentru noi, pentru ca taierea imprejur era numai inchipuire a inainte curatirii celei adevarate, iar nu adevarata curatire, pe care a savarsit-o Domnul nostru, scotand pacatul din mijlocul lumii si pironindu-l pe Cruce. Iar in loc de taierea imprejur din legea cea veche, a legiuit Botezul darului celui nou, care este din apa si duh. Taierea imprejur a fost atunci ca o pedeapsa pentru pacatul cel intai facut si spre semnul acesta, cum ca pruncul ce se taie imprejur este zamislit intru faradelegi, dupa cuvantul lui David: .in pacate m-a nascut maica mea; pentru care rana ramane pe trupul pruncului.

Dar Domnul nostru era fara de pacat, desi in toate S-a asemanat noua, in afara de pacat; precum sarpele de arama facut de Moise in pustie era sarpe numai cu asemanarea, dar fara veninul sarpelui, asa si Hristos era om adevarat, dar nepartas pacatului omenesc si S-a nascut din Maica fara de prihana si fara de barbat, mai presus de fire.

Nu se cadea Lui sa rabde acea rana a pacatului, adica a taierii imprejur, dupa lege, ca unul Care era fara de pacat si datator de lege, dar de vreme ce a venit sa ia asupra Sa pacatele a toata lumea, dupa cum graieste Apostolul: Nestiind de pacat, pentru noi s-a facut pacat; deci ca si cum ar fi fost pacatos, a suferit taierea imprejur, fiind fara de pacat. Apoi mai mare smerenie a aratat Stapanul nostru in taierea imprejur decat in nasterea Sa.

Pentru ca prin nastere a luat asupra Sa numai chipul omenesc, dupa cum graieste Apostolul: Intru asemanarea omeneasca facandu-Se si cu chipul S-a aflat ca omul, iar prin taierea imprejur a luat asupra Sa chipul pacatosului, suferind ca si un pacatos rana cea randuita pentru pacat. Pentru ceea ce nu era vinovat a patimit ca un vinovat, cum graieste David: Cele ce n-am jefuit, atunci am platit; de care pacat nu sant partas, pentru acela am suferit durerea taierii imprejur.

Deci, a voit ca sa primeasca taiere imprejur, incepand inainte de a patimi pentru noi, si gustand acel pahar, pe care voia sa-l bea pana in sfarsit, graind pe Cruce: Savarsitu-s-a. Varsa picaturi de sange dintr-o parte a trupului, pana ce din tot trupul va curge sangele piraie; in pruncie incepe a rabda si la patimire se deprindea; ca, atunci cand va fi barbat desavarsit cu varsta, sa rabde cu inlesnire patimile cele mai cumplite: pentru ca din tinerete se cuvine omului a se deprinde la nevointele cele barbatesti. Viata omeneasca este plina de osteneli, fiind ca o zi, avand nasterea dimineata, iar seara sfarsitul; ca de dimineata, adica din scutece, Omul - Dumnezeu Hristos iese la lucrul Sau prin osteneli, fiind in osteneli din tinerete si spre lucrarea Sa pana in seara aceea cand soarele s-a intunecat si s-a facut intuneric pe tot pamantul pana la al noualea ceas; caci graieste catre iudei: Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez.

Dar ce lucreaza Domnul nostru? Mantuirea noastra; caci mantuire a lucrat in mijlocul pamantului. Iar ca s-o lucreze desavarsit, se apuca de dimineata, adica din tinerete de lucru, incepand a rabda durere trupeasca si cu inima suferind pentru noi ca pentru fiii Sai, pana ce se va inchipui intru noi Hristos. De dimineata, cu sangele Sau incepe a semana, ca spre seara sa adune rodul cel frumos al rascumpararii noastre.

Apoi s-a pus numele fericitului prunc "Iisus", nume care s-a dat din cer de Arhanghelul Gavriil in vremea cand a binevestit Preacuratei Fecioare zamislirea Lui si mai inainte pana a nu se zamisli in pantece, adica mai inainte pana a nu se invoi Preasfanta Fecioara cu cuvintele binevestitorului, sau mai inainte pana a nu zice: Iata roaba Domnului, fie mie dupa cuvantul tau. Pentru ca la acele cuvinte ale ei, indata Cuvantul lui Dumnezeu trup s-a facut, salasluindu-Se in preacuratul si preasfantul Ei pantece.

Deci, acest preasfant nume, Iisus, care s-a spus de inger mai inainte de zamislire, I s-a dat la taierea imprejur Domnului Hristos, ca o incredintare despre mantuirea noastra; pentru ca "Iisus" inseamna "Mantuitor", precum mai inainte a talmacit acelasi inger lui Iosif, in vis, aratandu-se si zicandu-i: Vei da numele Lui "Iisus", pentru ca Acela va mantui pe poporul Sau din pacate. Inca si Sfantul Apostol Petru, marturisand despre numele lui Iisus, zicea: Nu este intru nimeni altul mantuire, pentru ca nu este nici un alt nume sub cer, dat intre oameni, intru care se cade a ne mantui.

Acest mantuitor nume, Iisus, mai inainte de toti vecii era pregatit in sfatul Sfintei Treimi, si pana acum pazit spre a noastra mantuire; iar acum ca un margaritar de mult pret s-a adus spre rascumpararea neamului omenesc din vistieriile cele ceresti si s-a dat prin Iosif, intru adeverirea tuturor; apoi cele nestiute si cele tainuite ale intelepciunii lui Dumnezeu, intru numele acesta s-au aratat. Acest nume ca un soare a stralucit lumii, dupa cum graieste proorocul: Va rasari voua, celor ce va temeti de numele Meu, soarele dreptatii.

Ca un mir bine mirositor a umplut lumea de buna mireasma. Ca un mir este varsat numele Sau, nu tinut in vas, ci varsat; caci pana cand mirul este in vas, pana atunci mireasma lui este inauntru; iar cand se varsa, indata buna lui mireasma umple vazduhul. Puterea numelui lui Iisus era tainuita in sfatul cel mai inainte de veci, acoperindu-se ca intr-un vas; iar dupa ce din cer s-a varsat pe pamant acest nume, indata ca niste mir plin de aromate, prin buna mirosire a darului, de la varsarea pruncescului sange la taierea imprejur, a umplut lumea. Si toata lumea acum marturiseste ca Domnul Iisus Hristos este intru slava lui Dumnezeu Tatal.

Aratata s-a facut puterea numelui lui Iisus, caci acest minunat nume a mirat pe ingeri, a bucurat pe oameni si a infricosat pe diavoli, pentru ca si diavolii cred in El si se cutremura. Apoi de numele acesta tremura iadul, tremura cele dedesubt, se scutura puterea intunericului, cad cei ciopliti, se goneste intunericul idolestii indraciri; iar lumina dreptei credinte rasare si lumineaza pe tot omul ce vine in lume.

La acest nume preamare al lui Iisus tot genunchiul se pleaca, al celor ceresti, al celor pamantesti si al celor de dedesubt. Acest nume al lui Iisus este arma tare asupra potrivnicilor, precum zice Sfantul Ioan Scararul: "Totdeauna cu numele lui Iisus sa bati pe cei potrivnici, pentru ca arma mai tare decat aceasta nu vei afla nici in cer, nici pe pamant". Acest nume preascump, Iisus, o! cat de dulce este inimilor celor ce iubesc pe Iisus Hristos! O! cat este de dorit celui ce-L are pe El! Caci Iisus este iubire si dulceata. Acest preasfant nume Iisus, o! cat este de iubit robului si legatului pentru Iisus, celui robit pentru dragostea Lui!

In minte sa fie Iisus, pe limba Iisus; Iisus se crede cu inima intru dreptate, Iisus se marturiseste cu gura spre mantuire. Ori umbland, ori sezand, ori ceva lucrand, Iisus sa fie pururea inaintea ochilor. N-am crezut - zice Apostolul -, a sti ceva intre voi, fara numai pe Iisus; caci Iisus, celui ce se plange catre Dansul, ii este luminare a mintii, frumusete a sufletului, sanatate a trupului, veselie a inimii, ajutor intru necazuri, bucurie intru mahnire, iar iubitorului Sau, plata si rasplatire.

S-a scris candva numele cel nespus al lui Dumnezeu - dupa cum povesteste Ieronim - pe o tablita de aur, ce se purta pe capul arhiereului celui mare. Se scrie acum dumnezeiescul nume al lui Iisus cu sangele cel varsat la a Lui taiere imprejur, si se scrie nu in aur, materialnic, ci duhovnicesc, adica in inimile si in gurile robilor lui Iisus, precum s-a scris intru a Apostolului Pavel, despre care s-a zis: Vas ales Imi este acesta, ca sa poarte numele Meu. Apoi ca o preadulce bautura, preadulcele Iisus doreste sa fie purtat numele Sau in vas; caci cu adevarat dulce este celor ce-l gusta cu dragoste, despre care se graieste in psalmi: Gustati si vedeti ca bun este Domnul. Pe acela gustandu-l proorocul, striga: Iubi-Te-voi, Doamne, virtutea mea.

Pe Acesta gustandu-l Apostolul Petru, zice: Iata, noi am lasat toate si in urma Ta am mers, caci catre cine altul sa mergem? Tu ai cuvintele vietii vesnice. Prin aceasta dulceata li s-au indulcit sfintilor patimitori chinurile cele amare, incat si de cea mai amara moarte nu s-au temut, ci strigau, zicand: Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Dumnezeu? Necazul, primejdia sau sabia? Nici moartea, nici viata, fiindca dragostea este mai tare ca moartea.

Deci in care vas doreste sa se poarte cu adevarat acea dulceata a numelui lui Iisus? In cel de aur, ca aurul lamurit in ulceaua primejdiilor si a necazurilor, care ca si cu niste pietre scumpe se impodobeste cu ranile cele suferite pentru Iisus, strigand: Eu ranile Domnului Iisus pe corpul meu le port. Un vas ca acesta trebuie acelei dulceti.

In unul ca acesta numele lui Iisus doreste sa fie purtat. Nu in zadar Iisus, la luarea numelui Sau, varsa sange in taierea imprejur, voind aceasta, ca vasul, ce va purta numele Sau, sa se roseasca cu sange. Ca dupa ce Domnul a castigat vas ales numelui Sau pe Apostolul Pavel, indata a adaugat, zicand: Eu ii voi spune, cate i se cade lui sa patimeasca pentru numele Meu. Cauta la vasul Meu, cel sangerat si ranit. Asa se scrie numele lui Iisus, cu roseala sangelui, cu durerile si chinurile celor ce pana la sange sufera, nevoindu-se impotriva pacatului.

Deci, te sarutam, cu dragoste, o, preadulce nume al lui Iisus, ne inchinam cu osardie preasfantului Tau nume, o! preadulce si intru tot indurate Iisuse, laudam numele Tau cel preamare, Mantuitorule Iisuse, umilindu-ne fata de sangele cel varsat in taierea imprejur! Pruncule cel fara de rautate si Doamne cel desavarsit! Si ne rugam bunatatii Tale celei mari, pentru preasfant numele Tau, pentru preascump sangele Tau ce s-a varsat, si pentru Maica Ta cea fara de prihana, care fara stricaciune Te-a nascut, sa reversi asupra noastra mila Ta cea bogata, sa indulcesti inimile noastre prin Tine insuti Iisuse, sa aperi si sa ne ingradesti de pretutindeni cu numele Tau!

Insemneaza-ne si ne pecetluieste pe noi robii Tai cu acest nume, Iisuse, ca si in veacul ce are sa fie, ai Tai sa fim si cu ingerii sa slavim preacinstitul si de mare cuviinta numele Tau, Iisuse, si sa-l cantam in veci. Amin.

Viata celui intre Sfinti Parintelui nostru Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei

(1 ianuarie)

Cel intre ierarhi preaales, intre dascali preaintelept si intre toti sfintii preamult placut lui Dumnezeu, Sfantul parintele nostru Vasile cel Mare, a avut ca patrie Pontul, ce este in Capadocia, si s-a nascut din parinti binecredinciosi si de Dumnezeu cinstitori. Tatal sau se numea Vasile, iar mama sa Emilia, care a nascut patru fii de parte barbateasca: pe Petru si pe Sfantul Vasile, pentru care ne sta inainte cuvantul, pe Grigorie si pe Navcratie, si o fiica, al carei nume era Macrina.

Pentru acestia, cu adevarat s-a implinit cuvantul lui David, care zice: Neamul dreptilor se va binecuvanta. Si nu numai sfantul acesta a fost imbunatatit si mare luminator al lumii, ci si ceilalti trei frati ai lui s-au facut minunati si purtatori de semne. Caci Petru, fratele lui cel mai mare, a fost episcop al Sevastiei, Grigorie a fost episcop al Nissei, iar Navcratie a fost pustnic si facator de minuni. S-a sfintit si sora lor Macrina, dupa cum arata sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Insa pe toti fratii i-a covarsit Sfantul Vasile intru fapta buna si intru invatatura; caci la invataturile cele dintai chiar pe tatal sau l-a avut dascal si povatuitor, pe care de obste il avea Pontul ca dascal al invataturilor si al faptelor bune, in acea vreme.

Deci, dansul a adus in lume o astfel de plasmuire buna si curata, pe care dumnezeiescul David o numeste plasmuire de ziua, iar nu de noapte. De la acesta dar, a primit nu numai toata invatatura, ce se numeste enciclica, adica inconjuratoare, dar si toata buna credinta; si, in scurt sa zic, prin invataturile varstei celei dintai s-a facut incepator al desavarsirii care avea sa fie mai pe urma.

Dupa ce din destul a fost deprins de tatal sau in astfel de invataturi, incat dorea ca de nimic din cele bune sa nu se lipseasca, si, pornit fiind prin iubirea de osteneala a albinei, care din tot felul de flori isi aduna cele trebuincioase, ca sa nu ramana mai prejos, s-a dus la cetatea Cezareei Capadociei, ca sa se deprinda si cu invataturile ce se dadeau acolo. Zic despre Cezareea cea preavestita, care a fost leagan de invataturi si al Sfantului Grigorie, Cuvantatorul de Dumnezeu; unde primind toate invataturile, se asemana cu unii din dascali, iar pe altii ii covarsea in tot felul de invatatura, incat in putina vreme s-a facut slavit si vestit tuturor celor mai mari ai cetatii si la tot poporul, fiind mai mare in invatatura decat in varsta si avand statornicia cea mai mare; apoi s-a aratat a fi retor intre retori, chiar mai inainte de a se sui pe scaunele sofistilor, filosof intre filosofi, mai inainte de a invata dogmele si randuielile ce se afla in filosofie; in sfarsit, lucrul cel mai mare a fost ca toti il aveau ca pe un preot al crestinilor, mai inainte de preotie; si atat de slavit se facuse el prin invatatura si prin fapta buna, incat era cinstit, cucernic si vrednic inaintea tuturor.

Dupa ce a ajuns in acest fel, s-a dus la Bizant, care era cetatea cea mai mare din tot Rasaritul, pentru ca era impodobita cu cei mai desavarsiti dintre retori si filosofi, de la care a adunat, prin ascutimea mintii sale, cele mai inalte dintre invataturi si cu ele si-a impodobit sufletul sau. De acolo, fiind nesatios de invatatura si de temelia cuvintelor bune, a fost trimis de Dumnezeu la Atena, unde a aflat pe Sfantul Grigorie, Cuvantatorul de Dumnezeu, sarguindu-se la invataturi, precum si pe Iulian Apostatul, care mai pe urma a fost imparat (361-363), vrajmas si chinuitor al crestinilor, pe Libaniu, sofistul, si pe multi altii.

Deci, acolo, afland Sfantul Vasile pe Sfantul Grigorie, apoi intrecandu-se unul pe altul in fapta buna si in ravna cea dumnezeiasca, atat de mult s-au iubit, incat nu puteau sa se desparta nicidecum, si sedeau amandoi intr-o casa, amandoi mancau si amandoi aveau o voie.

Pe scurt, se afla un suflet in acele doua trupuri si unul de la altul primea mare folos, nu numai intru fapta buna, ci si intru invataturi. Caci ca doi lucratori de pamant, sarguitori si iscusiti, cu aceeasi sarguinta lucrand tarina filosofiei si semanand cu multa osteneala samanta invataturilor, au secerat rodul sarguintei lor, prin care au intrecut pe cei de o varsta cu dansii, si atat de mult se infranau, incat mancau numai ca sa traiasca, paine si apa, multumind Domnului, ca Proorocul Ilie si ca Ioan Inainte-mergatorul, care se hranea cu muguri de copaci; iar pe celelalte, care momesc pantecele si-i aduc dulceata, le defaimau, si cu totul se departau de ele.

Cu acest fel de intelepciune, pe care au pazit-o pana la sfarsitul vietii lor, atat de curati s-au tinut, incat au intrecut pe vestitul Xenocrat, caruia, desi dormea cu o femeie desfranata, nu-i venea nicidecum in minte ca era o femeie aproape de dansul; apoi au fugit de lacomie si de imputinare si numai masura cea dreapta o pazeau. Iar necastigarea atat de mult au iubit-o, incat au covarsit pe Antistene, pe Pitagora si pe Cratis, incat pe cele cinstite si laudate ale acelora le socoteau ca pe niste jucarii de copil; caci foarte mult au defaimat castigarea de bani si de alte lucruri desarte.

Trufia si inaltarea cu totul le-au urat, iar mandria au pierdut-o prin cuviosie. Cat despre intelepciunea pe care o aveau, nu este de trebuinta sa mai scriem, caci toata viata lor era o cugetare si dorire necontenita, ziua si noaptea, ca sa castige filosofia cea cereasca si adevarata, mai mult decat pe cea pamanteasca. Insa se sarguiau a o castiga si pe aceasta, ca sa ajute Bisericii noastre, sa dezradacineze neghina din grau, sa curete si sa lamureasca dogmele sfintei credinte, si sa apere pe credinciosi de navalirile ereticilor.

Se sarguiau mai mult ca sa intreaca pe filosofii cei vechi, si s-a si facut astfel prin multa lor osteneala si prin dumnezeiescul ajutor, dupa cum se arata din scrierile lor. Intru mestesugul gramaticii erau neintrecuti, ca si in masurile stiintei, poeziei, in multimea istoriilor si frumoasa graire de cele politice. Iar buna randuiala a retoricii si frumusetea vorbirii au ales-o mai mult, si minciuna au lepadat-o. Filosofia cea adevarata din dogme atat de mult au deprins-o, incat i-au intrecut pe toti. Tot astfel si in celelalte stiinte s-au deprins, incat au intrecut pe toti din destul, in aritmetica, in geometrie, in muzica si in astronomie; incat s-au facut dascali si filosofi desavarsiti.

O infranare ca aceasta si intreaga lor intelepciune vazand-o dascalul Sfantului Vasile, anume Eubul, om preaintelept si mai bun decat toti filosofii cei din Atena, se minuna; iar Vasile vrand sa-l vaneze si sa-l aduca la cunostinta de Dumnezeu, apoi un dar nepretuit ca acesta sa-i daruiasca, pentru osteneala lui, l-a aflat odata inaintea cetatii, vorbind cu ceilalti filosofi si intrebandu-se despre filosofie, caci astfel de obicei aveau intre ei, ca ori sa graiasca, ori sa auda ceva nou. Intrebandu-se Eubul cu filosofii, pentru un cuvant, a venit Vasile si indata a dezlegat acel sofism si l-a deslusit. Apoi ziceau ceilalti: "Cine este cel care a deslusit cuvantul filosofului?". Raspuns-a Eubul, zicand: "Ori Dumnezeu, ori Vasile".

Vazand Eubul pe Vasile, a lasat pe prietenii si pe ucenicii sai, iar el a sezut cu Vasile, si au petrecut trei zile in vorba, intrebandu-se de filosofie. Drept aceea, a intrebat Eubul pe Vasile: "Care este firea filosofiei?" Iar el a raspuns: "Firea filosofiei este pomenirea mortii". Dupa aceasta a grait si despre lume, zicand: "Desi sant dulci cuvintele cele lumesti, amara este lumea pentru cel ce se tine de ea cu iubire si patima; caci alta este slava cea trupeasca si alta a firii celei fara de trup. Nu este cu putinta ca cineva sa se indulceasca de amandoua, pentru ca nimeni nu poate sa slujeasca la doi stapani. Insa, pe cat ne arata puterea bunatatii, sa impartim la cei flamanzi painea intelegerii; si pe cei ce s-au lipsit, pentru rautatea lor, de acoperamantul faptei bune, pe aceia sa-i aducem sub acoperamantul lucrurilor celor bune; caci pe care-l vedem gol, il imbracam si nu defaimam trupul nostru.

Sant la noi, o! Eubule, nu chipuri, nici ghicituri, ci singur adevarul povatuindu-ne spre mantuire; pentru ca vom invia toti, unii spre viata vesnica, iar altii spre munca si rusinarea vesnica, si vom sta toti inaintea judecatii lui Hristos, precum ne invata marii glasuitori Prooroci: Isaia, Ieremia, Daniil, David si dumnezeiescul Apostol Pavel; dupa acestia, chiar datatorul pocaintei si rasplatitorul nostru, Domnul, Care a cautat oaia cea pierduta, iar pe fiul cel risipitor, care cu pocainta s-a intors, cuprinzandu-l cu dragoste, l-a sarutat, cu haina luminata si cu inel l-a impodobit si l-a ospatat. Acela da asemenea rasplatire celor ce vin in ceasul al unsprezecelea, ca si celor ce au purtat greutatea si zaduful zilei. Acela, pocaindu-ne si nascandu-ne din apa si din Duh, ne da cele ce ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-a suit, precum si pe toate care le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc".

Vasile graind acestea, Eubul a strigat: "O! Vasile, aratatorule de cele ceresti, prin tine cred intr-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul a toate, astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie, Amin! Acesta este semnul credintei mele in Dumnezeu: toata averea ce o am, in mainile tale o dau si cealalta vreme a vietii mele cu tine o voi petrece, caci doresc nasterea din apa si din Duh".

Vasile i-a zis: "Bine este cuvantat Dumnezeul nostru, de acum si pana-n veac, Cel ce a luminat mintea ta cu lumina adevarului, Eubule, si din ratacirea cea mare te-a adus la cunostinta milostivirii Sale. Iar de vei voi, precum zici, ca sa petreci cu mine, iti voi spune in ce chip sa ne ingrijim de mantuirea noastra si sa ne izbavim din cursele vietii celei de aici; sa vindem toate averile si sa le impartim saracilor. Dupa aceea sa mergem in sfanta cetate, ca sa vedem minunile ce sant acolo si vom castiga indraznire catre Dumnezeu".

Astfel, toate bine impartindu-le celor ce aveau trebuinta, si cumparandu-si hainele cele albe pentru Sfantul Botez, s-au dus la Ierusalim si ii intorceau in cale pe multi la adevarata credinta. Mergand in Antiohia, au intrat la o gazda, iar fiul gazdei, Filoxen, sedea inaintea usii, fiind suparat; acela era ucenic al lui Libaniu sofistul, de la care luand niste stihuri de ale lui Homer, ca sa le prefaca in vorba retoriceasca, nu putea, si in nepricepere fiind, se necajea foarte. Pe acesta, vazandu-l Vasile necajit, l-a intrebat: "Pentru ce esti necajit, tinere?" Iar Filoxen a zis: "Oare daca-ti voi arata pricina mahnirii mele, ce folos imi va fi de la tine, intru aceasta?". Iar Vasile, fagaduindu-i ca nu in zadar ii va fi aceea ce va arata lui, tanarul i-a spus despre sofist si despre stihurile acelea si ca aceea este pricina intristarii lui, de vreme ce nu se pricepe ca sa alcatuiasca stihurile. Vasile, luand stihurile, a inceput a i le talcui, alcatuindu-le in vorba simpla, in trei feluri. Atunci tanarul, mirandu-se si inveselindu-se, l-a rugat sa-i scrie talmacirea. Drept aceea, Vasile a scris talcuirea acelor stihuri ale lui Homer in trei feluri, pe care luandu-le tanarul, cu bucurie a mers dimineata la Libaniu, dascalul sau, ducandu-i acea alcatuire a stihurilor; iar el citind-o, s-a mirat si a zis: "Va jur pe dumnezeiasca randuiala, ca nu se afla cineva din inteleptii de acum care sa-ti spuna o asemenea talcuire. Deci cine ti-a scris aceasta, Filoxene?"

Iar tanarul i-a spus: "Este un strain in casa mea, care, fara osteneala, degraba a talcuit aceasta". Libaniu indata a alergat cu sarguinta la gazda, ca sa vada pe strainul acela. Vazand pe Vasile si pe Eubul, s-a mirat de venirea lor neasteptata si s-a bucurat de dansii. Deci, i-a rugat sa vina si sa gazduiasca in casa lui; iar ei venind, Libaniu le-a pus inainte masa cu multe feluri de bucate.

Dupa obiceiul lor insa gustand putina paine si apa cu masura, au multumit lui Dumnezeu datatorul de toate bunatatile. Apoi a inceput Libaniu a le pune intrebari sofiste, iar ei impotriva ii aduceau cuvantul credintei; Libaniu, cunoscand puterea cuvintelor, zicea ca n-a venit inca vremea de a se boteza, iar daca randuiala lui Dumnezeu va porunci, apoi cine poate sa se impotriveasca? "Mult ma vei sluji, o! Vasile, daca unele ca acestea vei binevoi a le grai, spre folosul ucenicilor care sant la mine".

Degraba ucenicii lui Libaniu fiind adunati, a inceput Vasile a-i invata: "Sa aveti curatie sufleteasca, nepatimire trupeasca, purtare blanda, grai cumpanit, cuvant cu buna randuiala, hrana si bautura masurata, inaintea celor mai mari tacere, inaintea celor mai intelepti luare-aminte, la cei mai batrani supunere, sa aveti spre cei asemenea cu voi si spre cei mai mici dragoste nefatarnica, de cei rai, patimasi si iubitori de trup sa va departati si putin sa graiti, dar mai mult sa intelegeti, sa nu fiti fara de socoteala in cuvant, sa nu prisositi cu vorba, sa nu fiti indrazneti la ris, cu sfiala sa va impodobiti si cu femeile cele necurate sa nu vorbiti, sa aveti in jos cautarea, iar sufletul sus, sa fugiti de cuvintele cele impotriva; dregatorie dascaleasca sa nu doriti, cinstea acestei lumi intru nimic s-o socotiti.

Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plata s-o astepte si vesnica rasplatire de la Iisus Hristos, Domnul nostru". Acestea zicandu-le Vasile catre ucenicii lui Libaniu si ei ascultand nu fara de mirare, iarasi a plecat cu Eubul in cale.

Dupa ce au sosit in Ierusalim, toate Sfintele Locuri cu credinta si cu dragoste inconjurandu-le si intr-insele inchinandu-se lui Dumnezeu, Care este peste tot, ei s-au aratat episcopului acelei cetati, cu numele Maxim, si l-au rugat ca sa-i boteze in Iordan. Episcopul, vazandu-i plini de credinta, a facut dupa credinta lor si luand clerul sau a mers cu Vasile si cu Eubul la Iordan, iar cand era pe mal, Vasile a cazut la pamant si, cu lacrimi si glas, s-a rugat la Dumnezeu ca sa-i arate vreun semn al credintei lui.

Deci, tremurand, s-a sculat si s-a dezbracat de hainele sale, odata cu care si pe omul cel vechi l-a lepadat si, intrand in apa, se ruga. Cand s-a apropiat arhiereul sa-l boteze, iata s-a pogorat un fulger de foc spre ei, si iesind un porumbel din fulgerul acela, s-a pogorat in Iordan, si, tulburand apa, a zburat la cer; iar cei ce stateau pe mal, vazand aceea, s-au cutremurat si au preamarit pe Dumnezeu.

Vasile, fiind botezat, a iesit din apa, si mirandu-se episcopul de dragostea ce avea catre Dumnezeu, l-a imbracat in haina Invierii lui Hristos, rugandu-se. Apoi a botezat si pe Eubul, i-a uns pe ei cu mir si i-a impartasit cu dumnezeiestile Taine. Intorcandu-se in sfanta cetate, au petrecut intr-insa un an; dupa aceasta s-au dus in Antiohia, unde Meletie arhiepiscopul a hirotonit pe Vasile diacon si acolo a talcuit Pildele lui Solomon.

Nu dupa multa vreme, s-a dus cu Eubul in patria sa, Capadocia, apropiindu-se de cetatea Cezareei. Apoi s-a descoperit intr-o vedenie de noapte lui Leontie, arhiepiscopul Cezareei, despre venirea lor si ca Vasile o sa fie in vremea sa arhiepiscop al acelei cetati. Deci, dimineata, chemand arhiepiscopul pe arhidiaconul sau si pe unii din clericii cei cinstiti, i-a trimis la portile cetatii dinspre rasarit, poruncindu-le ca pe cei doi straini ce-i vor intampina, sa-i aduca la dansul cu cinste. Iar ei ducandu-se si intampinand pe Vasile si Eubul, pe cand intrau in cetate, i-au adus la arhiepiscop.

El, vazandu-i pe dansii, s-a mirat, ca pe unii ca acestia ii vazuse in vedenie, si a preamarit pe Dumnezeu. Apoi i-a intrebat arhiepiscopul de unde vin si cum se numesc. Instiintandu-se despre numele lor, a poruncit sa-i aduca la masa si sa-i ospateze. Dupa aceea, chemand clerul sau si barbati alesi din cetate, le-a spus toate cele ce i s-au vestit lui despre Vasile in vedenie, de la Dumnezeu. Atunci clerul cu un glas a zis: "De vreme ce pentru cinstita ta viata ti-a aratat Dumnezeu pe mostenitorul scaunului tau, se cade sa faci cu dansul precum iti este placerea; caci cu adevarat vrednic este omul pe care judecatile lui Dumnezeu il descopera".

Apoi a chemat arhiepiscopul pe Vasile si pe Eubul si a inceput a vorbi cu ei din Scripturi, vrand ca sa afle priceperea lor; si auzindu-i, s-a mirat de noianul intelepciunii ce se afla intr-insii, apoi tinandu-i la sine, ii cinstea dupa vrednicie. Vasile, petrecand in Cezareea, avea acelasi fel de viata precum a vazut mai inainte la multi cuviosi, pe cand a inconjurat Egiptul, Palestina, Siria si Mesopotamia, cautand pe Eustatie filosoful si cercetand intr-acele parti pe parintii cei nevoitori; deci, le urma bine cu chipul si cu viata monahiceasca.

Dupa aceea a fost hirotonit prezbiter de Ermoghen, episcopul Cezareei, care a fost dupa Leontie, si era povatuitorul monahilor. Murind Ermoghen arhiepiscopul, era cerut in scaun Sfantul Vasile, ca un vrednic si de Dumnezeu mai inainte insemnat; dar, fugind de cinste, s-a ascuns, si a fost ridicat la arhiepiscopie Eusebiu, barbat bun la obiceiuri cu adevarat, dar putin invatat si intru intelepciunea cartii neiscusit; deci, acela stiind pe Vasile ca era de toti foarte cinstit si laudat ca un mai intelept filosof si cu viata sfanta, a inceput ca un om neputincios a fi biruit de zavistie si se arata rau-voitor lui Vasile.

Acest lucru intelegandu-l Sfantul Vasile, nevrand sa fie pricinuitor de zavistie, s-a dus in pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori si pe prietenul sau, pe Sfantul Grigorie de Nazianz; acolo, adunand cu dansul multime de monahi, a facut randuiala de viata monahala, fiind luminat de Duhul Sfant, si petrecea viata ingereasca pe pamant. Le ajuta lor la o viata ca aceea si fericita Emilia, maica lui Vasile, petrecand nu departe de ei, de cealalta parte de rau, in sat, si de hrana lor ingrijindu-se; apoi, ramanand vaduva, toata sarguinta o avea ca sa placa lui Dumnezeu.

Fiind vremea, Vasile si Grigorie au iesit din pustie, siliti de trebuintele Sfintei Biserici, care atunci era tulburata de eretici. Pentru ca pe Grigorie, tatal sau, l-a luat la sine spre ajutorul drept-credinciosilor in cetatea Nazianzului, fiind batran si neputand sa se lupte acum cu lupii; iar Vasile, impacandu-se cu Eusebiu, arhiepiscopul Cezareii, acesta, prin scrisoare, l-a rugat sa se intoarca la dansul si sa ajute Bisericii care lupta contra arienilor.

Vazand fericitul Vasile o primejdie ca aceea a Sfintei Biserici, si cinstind mai mult trebuinta cea de obste, decat viata pustniceasca, a lasat singuratatea si a venit in Cezareea, unde foarte mult a lucrat cu cuvantul si cu scrisul, curatind credinta cea dreapta de eresuri. Apoi arhiepiscopul Eusebiu si-a dat sfarsitul pe bratele lui Vasile, dandu-si sufletul sau lui Dumnezeu; iar dupa dansul, lucrand Sfantul Duh, marele Vasile, chiar nevrand a fi ridicat in scaun, a fost sfintit de multi episcopi, intre care era si batranul Grigorie, tatal lui Grigorie de Nazianz; caci acela, fiind neputincios si obosit de batranete, a poruncit sa-l duca in Cezareea, sa sileasca pe Vasile a veni la arhiepiscopie, ca nu cumva arienii sa ridice pe vreunul dintre ai lor in scaunul acela.

Deci, Vasile ocarmuia Biserica lui Hristos; iar pe Petru, fratele sau cel dupa trup, l-a sfintit prezbiter, ca sa-i ajute la ostenelile bisericesti, iar mai tirziu l-a pus episcop in cetatea Sevastiei. In acelasi timp si mama sa, fericita Emilia, dupa o viata de mai bine de 90 de ani, si-a dat sufletul Domnului. Ea a mai avut inca un fiu, pe Grigorie, episcopul Nissei, si pe Petru, pe care l-am pomenit, precum si o fiica, Macrina fecioara, intaia nascuta, si ceilalti fii, crescuti intru mari fapte bune.

Dupa un timp oarecare, fericitul Vasile a cerut de la Dumnezeu sa i se dea darul intelepciunii, asa incat, cu ale sale cuvinte curate, sa poata savarsi slujba cea fara de sange si sa vie spre el Duhul Sfant. Dupa sase zile, adica in ziua a saptea, pogorandu-se Duhul Sfant, a inceput a liturghisi si savarsi in toate zilele jertfa cea fara de sange. Dupa ce a trecut catava vreme, cu credinta si cu rugaciune a inceput a scrie cu propria sa mana tainele sfintei slujbe. Si in acea noapte i s-a aratat Domnul in vedenie, cu apostolii, facand inainte punere a painii si a paharului, la Sfantul Jertfelnic; apoi, sculand pe Vasile, i-a zis: "Dupa a ta cerere, sa se umple gura ta de lauda, ca adica, cu ale tale curate cuvinte, sa aduci slujba cea fara de sange". Iar el s-a sculat tremurand, neputand sa priveasca cu ochii la aratarea Domnului cea luminoasa.

Dupa aceasta aratare luminoasa a mers in biserica si, apropiindu-se de Sfantul Altar, a inceput a grai si a scrie pe hartie, in limba greceasca, astfel: Sa se umple gura mea de lauda, ca sa cant slava Ta, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai zidit pe noi si ne-ai adus in viata aceasta, rostind apoi si celelalte rugaciuni ale Sfintei Biserici.

Iar dupa sfarsitul rugaciunilor a ridicat painea, rugandu-se cu dinadinsul si zicand: "Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfant lacasul Tau si de pe scaunul maririi imparatiei Tale, si vino ca sa ne sfintesti pe noi; Cel ce sezi sus, impreuna cu Tatal, si aici cu noi esti nevazut, invredniceste-ne, cu puternica mana Ta, ca sa ni se dea preacuratul Tau trup si cinstitul Tau sange noua, tuturor popoarelor".

Arhiereul savarsindu-le pe acestea, Eubul, cu cei mai intai clerici, au vazut o lumina cereasca luminand altarul si pe arhiereu si niste barbati prealuminati in vesminte albe, inconjurand pe acel mare arhiereu. Vazand aceasta, s-au inspaimantat foarte mult si au varsat lacrimi, laudand pe Dumnezeu.

In vremea aceea, marele Vasile chemand un argintar, i-a poruncit ca din aur curat sa faca o pasare, in chipul porumbelului ce s-a aratat deasupra Iordanului, spre pazirea dumnezeiestilor Taine, si l-a asezat deasupra Sfintei Mese.

Alta data, sfantul, savarsind dumnezeiasca slujba, un evreu, prefacandu-se crestin, vrand sa iscodeasca despre Sfintele Taine, s-a lipit de cei credinciosi si a intrat in biserica; acolo a vazut pe Sfantul Vasile ca avea in mainile sale un prunc, pe care-l sfarama. Impartasindu-se credinciosii din mainile sfantului, a venit si evreul; si i-a dat arhiereul, ca si celorlalti crestini, o parte din Sfintele Daruri, pe care luand-o evreul in maini, a vazut ca era adevarata carne. Dupa aceea, apropiindu-se de pahar, a vazut ca era sange adevarat in el.

Deci a pastrat ramasitele Sfintei Impartasanii si, mergand acasa, le-a aratat femeii sale, si i-a spus despre tot ce a vazut cu ochii sai; apoi crezand cu adevarat ca infricosata si preainalta este taina crestineasca, a doua zi a mers la Fericitul Vasile, rugandu-l sa-i dea Sfantul Botez. Iar Vasile, dand multumire lui Dumnezeu, nu a intirziat a boteza pe evreu, impreuna cu toata casa lui.

Alta data, mergand undeva sfantul, o femeie saraca, fiind nedreptatita de eparhul cetatii, a cazut in cale la picioarele fericitului, rugandu-l ca sa scrie despre dansa la acel boier, ca unul care avea multa trecere catre dansul. Sfantul, luand o hartie, a scris catre boier astfel: "S-a apropiat de mine aceasta saraca femeie, care iti aduce scrisoarea mea, nadajduind ca ma iubesti si are trecere cuvantul meu la tine; deci m-a rugat ca sa-ti scriu, sa n-o mai superi. De este adevarata nadajduirea ei, arata cu lucrul, si fa mila cu femeia aceasta".

Scriind sfantul hartia, a dat-o femeii celei sarace, iar ea luand-o, a dus-o si a dat-o boierului, care, citind-o, a scris inapoi sfantului: "Dupa scrisoarea ta, parinte sfinte, as fi voit sa fac mila acestei femei sarace, dar nu pot, de vreme ce se afla sub dajdie". Iar sfantul iarasi a scris catre dansul: "Daca ai voit si n-ai putut, bine; iar de ai putut si n-ai voit, atunci te va aduce Dumnezeu in starea celor ce au trebuinta ca, atunci cand vei voi sa fii miluit, sa nu poti fi". Acest lucru s-a si intamplat, pentru ca, nu dupa multa vreme, suparandu-se imparatul pe acest eparh, caci auzea ca face multe napastuiri, l-a aruncat in inchisoare, ca sa despagubeasca pe cei pe care ii napastuise. Eparhul a trimis din inchisoare rugaminte la Sfantul Vasile ca sa-l miluiasca si sa induplece pe imparat, prin mijlocirea sa.

Vasile grabindu-se, a rugat pe imparat pentru dansul si, dupa sase zile, a venit porunca pentru liberarea boierului de la inchisoare. Eparhul vazand milostivirea sfantului catre dansul, a alergat la el spre a-i multumi, iar femeii sarace i-a dat indoit din averile sale.

Alta data, era foamete atata de mare in eparhia sfantului, incat multi oameni au murit, din lipsa de hrana. Sfantul, vazand pe boieri ca tin graul in hambare si nu-l dau saracilor, se mahnea de invartosarea inimii acestora; caci o alta neomenie mai mare decat aceasta nu este, ca intr-o vreme ca aceea cei bogati sa nu voiasca a vinde graul, ci sa astepte ca, vanzandu-l mai scump, sa adune mai multi bani. Dar nu stiu ticalosii ca, cu cat asteapta vreme mai multa sa adune bani mai multi si sa stramtoreze pe cei saraci, cu atat isi inmultesc asupra lor mania lui Dumnezeu; caci ce altceva este mai rau decat sa pastreze graul si sa negustoreasca stramtorarea saracilor, sa se lipseasca si sa moara de foame? Cum sa-i numeasca cineva pe acestia crestini? Cum sa-i numeasca oameni pe ei care sant mai salbatici decat fiarele, ca fiarele iubesc pe cele asemenea lor, iar acestia nu se milostivesc spre cei de o semintie cu dansii. Unii ca acestia erau, in vremea aceea, boierii Cezareei.

Sfantul ii invata in fiecare zi despre milostenie, ii sfatuia, ii ruga, le scria, le aducea aminte de iubirea de straini a lui Avraam, de primirea de straini a lui Lot, de istoria lui Iosif cel preafrumos, cum a hranit pe egipteni, si mai ales cuvintele acestea: Surpa-voi hambarele mele si mai mari le voi zidi. Acestea facandu-le si zicandu-le sfantul, de-abia i-a induplecat sa-si deschida hambarele. Atunci, urmand lui Hristos, care a spalat picioarele ucenicilor, slujea singur la impartirea graului, singur fierbea seminte, singur le impartea saracilor hrana; si asa facand multe zile, a potolit primejdia foametei.

In acea vreme, imparatul Iulian (361-363), necuratul si paganul, vrand sa duca razboi asupra persilor, a venit in partile Cezareei Capadociei; iar Sfantul Vasile cunoscandu-l de la Atena, caci invatase acolo impreuna cu dansul, a luat poporul sau si l-a intampinat, cinstindu-l ca pe un imparat, si fiindca nu avea alt dar sa-i duca, i-a dus trei paini de orz, dintr-acelea care manca sfantul; caci asa ceruse imparatul, sa-i duca dintr-acelea din care mananca el. Deci, primind imparatul darul, a zis slujitorilor sa-i rasplateasca lui si sa-i dea iarba din livada.

Sfantul, vazand o necinste ca aceasta, a zis imparatului: "Noi, imparate, ti-am adus dintr-acelea care mancam, precum ai cerut, iar imparatia ta, precum se vede, ne-ai rasplatit darul, dandu-ne dintre acelea pe care le mananci insuti". Auzind acestea imparatul, s-a maniat foarte si a zis sfantului: "Acum primeste darul acesta, si cand ma voi intoarce din Persia biruitor, voi arde cetatea ta de tot si pe nebunul popor cel amagit de tine il voi robi, caci necinsteste pe zeii carora ma inchin eu, si atunci vei lua si tu cuviincioasa rasplatire". Astfel infricosindu-l paganul imparat, s-a dus in Persia.

Sfantul intorcandu-se in cetate si chemand toata multimea poporului, le-a spus ingrozirile imparatului, iar dupa aceea i-a sfatuit, zicand: "Sa nu va mahniti, fratii mei crestini, de banii vostri, ci numai de viata voastra sa va ingrijiti; duceti-va si aduceti banii vostri, sa-i adunam intr-un loc, si cand vom auzi ca se intoarce imparatul, sa-i punem gramezi in calea lui, caci vazandu-i, ca un iubitor de bani ce este, se va imblanzi si nu va face asupra noastra precum vorbeste". Ducandu-se crestinii, au facut precum le-a poruncit sfantul, au adus avutii nenumarate, aur, argint si pietre scumpe.

Sfantul primindu-le, le-a pus in casa de vase, scriind deasupra numele fiecaruia, ca sa se pastreze pana cand vor auzi despre intoarcerea imparatului. Cand a inteles sfantul ca se intoarce imparatul, a adunat multimea crestinilor, impreuna cu femeile si cu copiii, si le-a poruncit sa posteasca trei zile; apoi i-a suit in muntele Cezareei, care acum se numeste Didim, adica geaman, caci are doua varfuri, in care era si o biserica a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu.

Rugandu-se crestinii in biserica aceea, cu inima zdrobita, milostivului Dumnezeu si Preasfintei Maicii Lui, ca sa risipeasca sfatul paganului imparat, sfantul a vazut stand impreuna cu poporul la rugaciune multime de oaste cereasca imprejurul muntelui, si in mijlocul lor a vazut o femeie sezand pe un scaun cu multa slava, si a zis catre ingerii care stateau imprejur: "Chemati la mine pe Mercurie, ca sa se duca sa ucida pe Iulian, vrajmasul Fiului meu". Deci, s-a aratat Sfantului Vasile Mucenicul Mercurie, imbracat cu armele lui, si luand voie de la femeia aceea, care era Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, s-a dus degraba.

Dupa ce sfantul a vazut aceasta vedenie, a luat indata pe unii din clerici si s-a pogorat in cetate; si era acolo o biserica a Sfantului Mercurie, in care se aflau moastele lui, cinstindu-se de crestini; caci Sfantul Mercurie a murit acolo in Cezareea, mai inainte cu 100 de ani, in vremea imparatiei lui Deciu (249-251) si Valerian (253-259).

Deci, in biserica aceasta intrand sfantul, se ruga inaintea icoanei Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, langa care era si chipul Sfantului marelui Mucenic Mercurie, cu sulita ca un ostas. Vasile se ruga ca acel pagan imparat, pierzatorul crestinilor, sa nu se intoarca viu de la razboi. Si a vazut chipul Sfantului Mercurie, cel de langa Preacurata Nascatoare de Dumnezeu, schimbandu-se, si s-a facut nevazut catava vreme; iar dupa putin, s-a aratat cu sulita sangerata; pentru ca in vremea aceea Iulian a fost insulitat la razboi de Sfantul Mucenic Mercurie, cel trimis de Preacurata Fecioara Nascatoare de Dumnezeu, spre pierzarea vrajmasului lui Dumnezeu. Atunci a cunoscut sfantul ca acea vedenie a fost adevarata; apoi indata s-a suit in munte si a zis crestinilor: "Bucurati-va si va veseliti astazi, fratilor, caci s-a auzit rugaciunea noastra si imparatul si-a luat cuviincioasa pedeapsa; pentru aceasta, multumind lui Dumnezeu, sa mergem in cetate, ca sa-si ia fiecare din voi banii sai".

Crestinii auzind acestea, cu un cuget au strigat toti: "Daca am voit sa-i dam imparatului celui pagan, acum, oare, sa nu-i daruim Imparatului cerului si al pamantului, Cel ce ne-a daruit viata noastra?" Iar sfantul laudandu-le sarguinta lor, a poruncit sa-si ia fiecare a treia parte din cele ce a dat, iar cu cealalta avutie sa zideasca o casa de saraci si de straini, spital, casa de batrani si de sarmani.

Sfantul Vasile avea si acest dar: pe cand slujea si inalta Sfintele Daruri, cunostea ca vine darul Sfantului Duh, printr-un semn ca acesta: Porumbelul acela de aur, care era deasupra dumnezeiestii Mese, cea cu Sfintele Daruri, miscandu-se de dumnezeiasca putere, de trei ori se clatina.

Odata, slujind fericitul si inaltand Sfintele, nu s-a facut obisnuitul semn al porumbelului, care, prin cea de trei ori miscare, insemna pogorarea Duhului Sfant. Drept aceea, Vasile gandind la aceasta, a vazut un diacon din cei ce tineau ripidele facand semn spre o femeie ce sta inaintea altarului. Deci, a poruncit ca sa se departeze diaconul acela de la Sfanta Masa, si sapte zile i-a dat canon ca sa posteasca si sa se roage, si fara somn toata noaptea la rugaciune sa petreaca; iar din averile lui sa le dea la saraci.

Deci, dintr-acea vreme Sfantul Vasile a poruncit ca sa fie in biserica inaintea altarului perdele si ingradire pentru femei, ca sa nu indrazneasca vreuna a privi in altar in vremea dumnezeiestii slujbe; iar aceea care ar indrazni, sa fie gonita din biserica si de Sfanta Impartasire sa se desparta.

Intr-acea vreme tulbura Biserica lui Hristos Valens (364-378), imparatul cel orbit cu eresul arian, care pe multi episcopi drept- credinciosi izgonindu-i din scaunele lor, a ridicat pe arieni in locurile acelora; iar pe altii mici la suflet si fricosi i-a silit ca sa se invoiasca cu eresul lui. Deci, se mania si se tulbura vazand pe Sfantul Vasile pe scaunul sau, fiind fara temere si in credinta sa fiind nemiscat ca un stalp, si pe altii sprijinindu-i si sfatuindu-i sa se departeze de eresul arian ca de un lucru urat de Dumnezeu. Imparatul, strabatand stapanirea sa, si pe cei dreptcredinciosi pretutindeni chinuindu-i mult, a mers la Antiohia si in Cezareea Capadociei, ingrijindu-se cu dinadinsul sa aduca pe Vasile la unirea ariana. Deci a indemnat pe voievozii sai, pe boieri si pe sfetnici cu rugaminte, cu fagaduinte si cu ingroziri sa sfatuiasca pe Vasile spre a face voia lui.

De aceea, suparau foarte mult pe sfantul cei de un gand cu imparatul; dar inca si femeile cele de neam mare si care aveau cunostinta cu imparatul, trimiteau pe eunucii lor la sfantul, sfatuindu-l si indemnandu-l sa vina la unirea gandului imparatesc; dar nimic n-au sporit, pentru ca n-au gasit un om slab la inima, ci un om hotarat.

Dupa aceea, Modest, eparhul, cu mai multa indarjire s-a sculat asupra lui; deoarece chemandu-l la sine si neputand sa-l plece cu momeli la credinta imparateasca, il ingrozea cu manie. Iar sfantul, la ingrozirile lui, cu indrazneala a raspuns: "Averile mele voiesti sa le iei? Pe tine nu te vei imbogati, iar pe mine nu ma vei saraci. Dar, socotesc ca aceste haine vechi ale mele si aceste putine carti, in care este toata bogatia mea, nu-ti trebuiesc; de izgonire nu ma tem, pentru ca al meu este tot pamantul, sau mai bine sa zic, al lui Dumnezeu. De chinuri nu ma ingrijesc, care ma vor duce la doritul sfarsit, si cu acestea bine imi vei face, caci mai degraba ma vei trimite la Dumnezeul meu".

Modest a zis: "Nimeni n-a vorbit cu mine cu asa indrazneala". Iar sfantul i-a raspuns: "Caci nu ti s-a intamplat sa vorbesti cu vreun episcop. Noi intru celelalte aratam smerenie si blandete, insa cand cineva voieste sa ia de la noi pe Dumnezeu si dreptatea Lui, apoi nu ne ingrijim de nici unul". La sfarsit Modest a zis: "Sa te gandesti pana dimineata, caci la pierzare te voi da". Iar el a raspuns: "Eu dimineata acelasi voi fi; insa voiesc ca si tu sa fii neschimbat in cuvantul tau". Niste cuvinte indraznete ca acestea, ale Sfantului Vasile, le-a spus Modest imparatului, iar el i-a poruncit sa nu-l supere mai mult.

Sosind praznicul Aratarii Domnului (Botezul), imparatul, ca si cum vrand sa placa putin lui Vasile, a intrat in biserica lui si, privind la buna podoaba si la randuiala bisericii, la cantarea si la rugaciunea credinciosilor luand aminte, se uimea; caci n-a vazut niciodata intr-ale sale biserici ariene o randuiala si buna podoaba ca aceea. Acolo, Sfantul Vasile, apropiindu-se de imparat, graia catre el cuvinte dumnezeiesti, iar nu omenesti, pe care le-a auzit si Grigorie de Nazianz - fiindca se intamplase atunci acolo, care a si scris despre aceea. De atunci imparatul a inceput a fi mai bun catre Vasile.

Insa, ducandu-se in Antiohia, iarasi s-a schimbat spre manie impotriva lui Vasile, fiind invatat de oamenii cei rai; la clevetirea acestora plecandu-se, a judecat sa izgoneasca pe Vasile. Cand voia sa iscaleasca hotararea, scaunul pe care sedea imparatul s-a miscat, iar condeiul cu care voia sa scrie i s-a stricat. A luat al doilea condei, dar si acela s-a stricat, la fel si al treilea, apoi mana i-a tremurat si frica a cazut peste dansul; iar el cunoscand puterea lui Dumnezeu, a rupt hartia.

Atunci vrajmasii dreptei credinte, arienii, staruiau la imparat ca sa-i faca rau lui Vasile. Deci s-a trimis de imparat un senator, Anastasie, ca sa aduca pe Vasile in Antiohia. Ajungand in cetatea Cezareea si spunand lui Vasile porunca imparatului, sfantul a raspuns: "Eu, fiule, mai inainte cu putine zile m-am instiintat ca imparatul, supunandu-se sfatului nepriceputilor oameni, trei condeie a sfaramat, vrand sa iscaleasca hotararea mea pentru surghiun si sa intunece adevarul. Dar condeiele cele nesimtitoare au oprit pornirea lui, preferand sa se strice, decat sa slujeasca la nedreapta lui judecata".

Fiind adus in Antiohia, a stat inaintea judecatii eparhului, care l-a intrebat de ce nu se tine de credinta imparatului. Sfantul Vasile a raspuns: "Sa nu fie aceea ca, abatandu-ma de la dreapta credinta crestineasca, sa urmez necuratei invataturi ariene; caci credinta in Unul Dumnezeu am primit-o de la parinti, spre a o slavi". Judecatorul il ingrozea cu moartea. Insa el a raspuns: "Sa-mi fie mie ca pentru adevar sa patimesc si din legaturile trupesti sa ma dezleg; pentru ca aceasta de multa vreme o doresc, dar voi sa nu va schimbati fagaduinta voastra". Eparhul a vestit despre aceasta imparatului, spunandu-i ca barbatul acela este mai presus de ingrozire, caci este neschimbata credinta lui, nemiscata si neslabita inima lui. Iar imparatul, umplandu-se de manie, se gandea cum ar putea sa piarda pe Vasile.

Intr-acea vreme, Galatie, fiul imparatului, s-a imbolnavit de o durere mare si deznadajduindu-se, era aproape de moarte. Maica aceluia, venind la imparatul, se certa cu dansul, zicand: "Pentru ca ai nedreapta credinta in Dumnezeu si faci rau arhiereului lui Dumnezeu, pentru aceea moare fiul meu".

Auzind acestea Valens, a chemat pe Vasile si i-a zis: "Daca sant placute lui Dumnezeu dogmele credintei tale, sa faci sanatos pe fiul meu cu rugaciunile tale". Raspuns-a sfantul: "De te vei uni, imparate, cu credinta cea dreapta si vei darui pace Bisericilor, apoi fiul tau va fi viu".

Imparatul, fagaduind sa implineasca aceasta, indata Sfantul Vasile, rugandu-se lui Dumnezeu pentru viata fiului imparatului, l-a facut sanatos. Apoi a liberat pe Vasile cu cinste la scaunul sau. Arienii auzind si vazand acestea, carteau in inimile lor pline de zavistie si de rautate si ziceau imparatului: "Si noi putem sa facem aceasta". Dupa aceea au inselat pe imparatul, incat a ingaduit a se boteza fiul sau.

Dupa ce arienii l-au botezat, indata a murit in mainile lor. Aceasta vazand-o cu ochii sai, cel mai sus pomenit Anastasie, a spus-o imparatului Valentinian (364-375), adica fratelui lui Valens, care imparatea in Apus, imparatul Rasaritului. El, mirandu-se de o minune ca aceea, a preamarit pe Dumnezeu. Apoi Sfantului Vasile i-a trimis multa avere, prin mainile lui Anastasie, pe care Vasile luand-o, a zidit prin cetati spitale, in eparhia sa, si a miluit multime de saraci si de neputinciosi.

Sfantul Grigorie de Nazianz povesteste ca Sfantul Vasile a tamaduit si pe Modest eparhul, acel care era vrajmas sfantului, pe cand acela se imbolnavise foarte rau si cauta ajutor cu smerenie in boala sa, la sfintele lui rugaciuni. Apoi multa vreme trecand, a venit dupa Modest alt eparh in tara aceea, anume Eusebiu, rudenia imparatului.

Era in zilele acelea, in Cezareea, o vaduva tanara, bogata si foarte frumoasa, anume Vestiana, fiica lui Arax, care era senator al mai marelui sfat; pe acea vaduva, Eusebiu eparhul voia s-o dea cu sila in insotirea unui om cu boierie. Dar ea, fiind cu mintea intreaga si vrand sa pazeasca curatia vaduviei sale neprihanita, nu voia sa se marite dupa barbat. Cand a inteles ca vor s-o dea cu sila, a fugit la biserica si a alergat la Sfantul Vasile, arhiereul lui Dumnezeu.

El, primind-o spre aparare, nu voia s-o dea oamenilor care venisera dupa dansa. Apoi a trimis-o in taina in manastirea de fecioare, la sora sa, Cuvioasa Macrina. Drept aceea, eparhul, suparandu-se pe Sfantul Vasile, a trimis pe ostasii sai sa ia cu sila din biserica pe acea vaduva. Dar, negasind-o, a poruncit s-o caute in camera sfantului, unde ingerii petreceau; iar eparhul fiind necurat, credea ca Vasile o tine la dansul pentru pacat. Negasind-o nicaieri, a chemat pe Vasile la dansul si l-a certat foarte aspru, voind a-l pune la grele chinuri ca sa-i dea pe acea vaduva. Sfantul Vasile era gata la toate chinurile, zicand: "De vei porunci sa se striveasca cu fiare corpul meu, imi vei tamadui pantecele meu, caci ma vezi ca sant bolnav".

In acel timp s-au instiintat cetatenii despre cele ce se faceau, si ridicandu-se cu totii, nu numai barbatii, ci si femeile, alergara cu arme si ciomege la curtea eparhului, voind a-l ucide pentru sfantul parinte, pastorul lor. Daca Sfantul Vasile n-ar fi potolit poporul, l-ar fi ucis pe eparh, care, vazand atata tulburare in popor, s-a temut foarte mult si a eliberat pe sfant, fara a-l supune la vreo pedeapsa.

Eladie, fostul ucenic al marelui Vasile, insusi vazator si urmas al minunilor lui la mostenirea scaunului sau, barbat imbunatatit si sfant, a spus un lucru nemincinos ca acesta: "Un boier drept- credincios, anume Proterie, cercetand Locurile Sfinte, a gandit sa dea pe fiica sa intr-una din manastiri, sa slujeasca lui Dumnezeu. Dar diavolul, care de la inceput uraste binele, a impins pe o sluga a lui Proterie spre dorirea fiicei stapanului sau. Vazand sluga ca acest lucru este greu, spre care nici nu indraznea, simtindu-se ne-vrednic, a mers la un vrajitor care locuia in acea cetate, caruia i-a spus toata dorinta sa, si i-a fagaduit sa-i dea mult aur daca va face cu farmecele sale sa ia de sotie pe fiica stapanului sau.

La inceput vrajitorul n-a voit, apoi mai pe urma a zis: "De vei voi, te voi trimite la stapanul meu, diavolul, si el iti va ajuta la aceasta, daca vei face si tu voia lui"; iar acel ticalos rob a zis: "Fagaduiesc ca voi face tot ce-mi va porunci". Fermecatorul a zis: "Te vei lepada de Hristos al tau si vei da scrisoare pentru aceasta?". Iar el a zis: "Gata sant, numai sa-mi castig dorinta mea". Vrajitorul a raspuns: "De fagaduiesti asa, apoi si eu iti voi fi de ajutor".

Luand o hartie, a scris diavolului astfel: "De vreme ce mi se cade a ma sargui, stapane al meu, ca sa ma lepad de crestineasca credinta si sa vin spre a ta stapanire, intru inmultirea partii tale, iata trimit la tine acum pe tanarul care va aduce scrisoarea mea, fiindca este aprins de dor catre o fecioara; si te rog sa-i dai ajutor sa-si castige dorinta sa, ca si eu intru aceasta sa ma preamaresc si cu mai mare sarguinta sa castig pe multi care iti vor fi placuti".

O scrisoare ca aceasta scriind catre diavol, a dat-o acelui tanar si l-a trimis, zicandu-i: "Sa mergi in aceasta ora a noptii si sa stai la mormintele pagane, sa ridici hartia in vazduh si-ti vor sta de fata cei ce te vor duce la diavolul". Iar el, ticalosul, degraba s-a dus si ajungand la morminte, a inceput a chema pe diavoli in ajutor. De indata duhurile viclene s-au aratat in fata lui si cu bucurie au dus pe cel inselat la stapanul lor; apoi vazandu-l ca sedea pe scaun inalt si inconjurat de duhuri viclene, i-a dat scrisoarea de la vrajitor si, luand-o, diavolul a zis catre tanar: "Crezi in mine?". Iar el a zis: "Cred". Si diavolul i-a zis: "Te lepezi de Hristos al tau?".

Iar ticalosul a zis: "Ma lepad". Satana i-a zis: "De multe ori ma inselati voi crestinii; cand va trebuie ajutorul meu, veniti la mine, iar dupa ce va impliniti dorinta voastra, iarasi va lepadati de mine si va apropiati de Hristos al vostru; iar El, ca un bun si iubitor de oameni, va primeste. Voiesc sa-mi faci zapis, cum ca te lepezi de bunavoie de Hristos si de Botez si fagaduiesti ca sa fii al meu in veci, sa rabzi cu mine vesnica munca in ziua judecatii; si asa eu indata voi implini dorinta ta". Iar tanarul a scris precum diavolul a voit.

Atunci balaurul pierzator de suflete a trimis pe diavolul desfranarii si a aprins pe fecioara aceea de nesatioasa dragoste catre acest tanar, incat neputand rabda patima trupeasca, a cazut la pamant, rugandu-se de tatal sau: "Miluieste-ma, miluieste-ma pe mine, fiica ta, si ma da ca sotie acelui tanar al nostru, pe care l-am iubit foarte mult; iar de nu vei face aceasta unicei tale fiice, in scurt timp ma voi omori si vei da seama pentru mine in ziua judecatii".

Auzind aceasta tatal, s-a inspaimantat si se tanguia, zicand: "Vai mie pacatosul, cum s-a intamplat aceasta fiicei mele? Cine mi-a furat comoara? Cine a amagit pe fiica mea? Cine mi-a intunecat lumina ochilor mei? Eu pe tine, fiica mea, voiam sa te logodesc cu Mirele ceresc, ca sa fii vietuitoare impreuna cu ingerii, si ca totdeauna sa preamaresti pe Dumnezeu in psalmi si in cantari duhovnicesti, si prin tine nadajduiam ca si eu sa fiu mantuit. Iar tu fara rusine imi vorbesti pentru unirea nuntii. Sa nu ma pogori cu mahnire in iad, sa nu-ti rusinezi neamul tau cel bun, insotindu-te cu o sluga". Iar ea intru nimic nu socotea cuvintele tatalui sau, zicand intr-una: "De nu vei face dupa dorinta mea, atunci singura ma voi ucide".

Tatal ei, nepricepand ce sa faca, dupa sfatul rudelor si al prietenilor sai, a lasat ca mai bine sa fie voia ei, decat sa o piarda; deci chemand pe sluga lui, i-a dat de sotie pe fiica sa si avere multa; apoi a zis catre dansa: "Mergi, fiica ticaloasa si patimasa dupa barbat; insa mi se pare ca mult te vei cai pe urma si nu-ti va fi de nici un folos".

Savarsindu-se nedreapta insotire si diavoleasca lucrare implinindu-se, dupa catava vreme au observat si altii ca acel tanar nu intra in Biserica si cu Sfintele Taine nu se impartaseste. De aceea, au spus ticaloasei sale sotii, zicandu-i: "Nu stii ca barbatul tau, pe care l-ai ales, nu este crestin, ci strain de credinta lui Hristos?". Ea, auzind aceasta s-a umplut de mahnire si, aruncandu-se la pamant, a inceput sa-si loveasca obrazul si sa-si bata pieptul cu pumnii, strigand: "Nimeni neascultand de parintii sai, nu s-a mantuit vreodata. Cine va spune rusinea tatalui meu, vai mie, ticaloasa, in cata pieire am cazut astazi; de ce m-am nascut? Si nascandu-ma de ce n-am pierit?"

Astfel tanguindu-se ea, a auzit barbatul ei si a alergat la dansa, intreband-o despre pricina tanguirii. Cunoscand lucrul, dansul a inceput a o mangiia, zicand ca nu sant adevarate cele despre dansul, si ii spunea ca este crestin. La cuvintele lui putin mangiietoare, dansa a zis: "De vei voi ca sa ma incredintezi cu adevarat, iar ticalosul meu de suflet sa fie fara grija, sa mergi dimineata cu mine in Biserica si inaintea mea sa te impartasesti cu Sfintele Taine si atunci te voi crede".

Ticalosul ei barbat, vazand ca nu poate tainui acel lucru, a fost nevoit a-i spune toate cele petrecute si cum s-a dat diavolului. Ea, capatand curaj si scuturandu-se de slabiciunea femeiasca, a alergat la Sfantul Vasile si a strigat: "Miluieste-ma, ucenice al lui Hristos, miluieste-ma pe mine, care n-am ascultat pe parintele meu si diavolescului sfat m-am supus".

Povestindu-i toate cele petrecute cu barbatul sau, iar sfantul chemandu-l, l-a intrebat daca sant adevarate toate cele spuse despre dansul de femeia sa. El cu lacrimi in ochi a raspuns: "Adevarat, sfinte al lui Dumnezeu, asa este; de voi tacea, faptele mele vor striga". Si i-a povestit cum s-a dat diavolilor, iar sfantul a zis: "Voiesti sa te intorci iarasi la Dumnezeul nostru, Iisus Hristos?". Tanarul a raspuns: "Da, voiesc, dar nu pot". Vasile l-a intrebat pentru ce nu poate, iar tanarul i-a raspuns: "Pentru ca m-am lepadat de Hristos si diavolului m-am incredintat cu zapis". Iar Vasile a zis: "Nu te mahni de aceasta; caci Dumnezeu este iubitor de oameni si primeste pe cei ce se pocaiesc".

Atunci femeia lui, aruncandu-se la picioarele sfantului, il ruga, zicandu-i: "Ucenice al lui Hristos, cat poti, ajuta-ne noua!"; iar sfantul a grait catre tanar: "Dar crezi ca te vei mantui?" Iar el a zis: "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!". Luandu-l sfantul de mana, a facut pe dansul semnul Sfintei Cruci si l-a inchis la un loc, inauntrul sfintelor ograzi; apoi a poruncit ca neincetat sa se roage lui Dumnezeu.

Singur a petrecut acolo trei zile, rugandu-se lui Dumnezeu; dupa care sfantul, cercetandu-l, l-a intrebat: "Cum te afli, fiule?". Tanarul a raspuns: "Intr-o mare primejdie ma aflu, stapane; nu pot rabda chiotul diavolesc, infricosarile, sagetaturile si lovirea pietrelor, pentru ca, tinandu-mi zapisul, ma ocarasc, zicandu-mi: "Tu ai venit la noi, iar nu noi la tine"". Sfantul i-a zis: "Nu te teme, fiule, si numai sa crezi". Dandu-i putina hrana, l-a insemnat cu semnul Crucii si iarasi l-a inchis. Dupa putine zile, cercetandu-l din nou, i-a zis: "Cum te afli, fiule?". Iar tanarul a raspuns: "De departe aud ingrozirile si chiotul, iar pe dansii nu-i vad". Apoi, dandu-i putina mancare si rugandu-se pentru dansul, l-a inchis din nou si s-a dus.

Dupa patru zile, a venit din nou la dansul si l-a intrebat: "Cum te afli, fiule?". Iar el a raspuns: "Acum sant bine, sfinte parinte; pentru ca te-am vazut pe tine in vis, luptandu-te pentru mine si biruind pe diavolul". Deci, sfantul, facand rugaciuni, l-a scos din inchisoare si l-a dus in chilia sa. A doua zi a chemat tot clerul bisericesc, pe monahi si tot poporul cel iubitor de Hristos, si le-a zis: "Sa preamarim, fratilor, pe iubitorul de oameni Dumnezeu, ca iata, Bunul Pastor voieste sa ia pe umeri oaia cea pierduta si s-o aduca in Biserica. Deci se cade sa ne rugam in aceasta noapte bunatatii Lui, ca sa biruiasca si sa rusineze pe vrajmasul sufletelor noastre". Atunci s-a adunat poporul in Biserica si a facut rugaciuni de toata noaptea pentru tanarul ce se pocaia, strigand: "Doamne miluieste!".

Facandu-se ziua, Vasile a luat pe tanar de mana si l-a dus cu tot poporul in biserica, cantand psalmi si laude. Si iata diavolul, fara rusine, a venit pe nevazute cu toata puterea sa pierzatoare, vrand sa rapeasca pe tanar din mainile sfantului. Iar tanarul a inceput a striga: "Sfinte al lui Dumnezeu, ajuta-ma!". Diavolul tabarise asupra tanarului cu atata indrazneala si nerusinare, incat pe Sfantul Vasile il zgaria, tragand la dansul pe tanar. Intorcandu-se fericitul, a zis catre diavol: "Nerusinat pierzator de suflete, incepator al intunericului si al pierzarii, oare nu-ti ajunge tie a ta pierzare, pe care ai adus-o tie si celor ai tai?

Nu incetezi a prigoni zidirea Dumnezeului meu?" Iar diavolul a strigat catre dansul: "Ma nedreptatesti, Vasile!". Si acest glas diavolesc l-au auzit multi. Iar arhiereul a zis: "Sa te certe pe tine Domnul, diavole!". Iar diavolul iarasi a zis catre dansul: "Vasile, ma nedreptatesti, ca nu eu am mers la dansul, ci el la mine si s-a lepadat de Hristos al tau, dandu-mi zapisul pe care il am in mainile mele, iar in ziua judecatii il voi aduce inaintea Celui de obste Judecator".

Vasile a zis: "Bine este cuvantat Domnul Dumnezeul meu, ca nu-si va lasa poporul mainile in jos, rugandu-se, pana nu vei da zapisul!". Intorcandu-se sfantul catre popor, a zis: "Inaltati mainile voastre in sus si strigati: Doamne miluieste!". Poporul, inaltand mainile spre cer, a strigat cu lacrimi: "Doamne miluieste!", multa vreme, si iata a venit zapisul tanarului acela, purtat prin vazduh, vazandu-l toti, si s-a dat Fericitului Vasile in maini. Sfantul, luand zapisul, s-a bucurat si a dat multumire lui Dumnezeu; apoi inaintea tuturor a zis catre tanar: "Cunosti, frate, zapisul acesta?" Tanarul a raspuns: "Da, sfinte al lui Dumnezeu, este al meu, ca l-am scris singur cu mana mea". Marele Vasile l-a rupt indata bucati, inaintea tuturor si l-a ars; apoi, ducand pe tanar in biserica, l-a impartasit cu dumnezeiestile Taine si pe popor l-a ospatat din belsug. Pe tanar, mult invatandu-l si dandu-i canonul cel cuviincios, l-a dat femeii lui, care cu negrait glas slavea si multumea lui Dumnezeu.

Acelasi barbat vrednic de credinta, Eladie, povestea si aceasta despre Sfantul Vasile: Intr-una din zile, Cuviosul nostru parinte Vasile, fiind luminat de darul lui Dumnezeu, a zis catre clerul sau: "Veniti fiilor dupa mine, sa vedem impreuna slava lui Dumnezeu si sa preamarim pe Stapanul nostru". Si a iesit afara din cetate, nestiind nimeni unde voieste sa mearga. Un prezbiter, cu numele Anastasie, care vietuia intr-un sat, avea de sotie o femeie cu numele Teognia, cu care a trait patruzeci de ani in feciorie; si se socotea Teognia de catre multi ca este neroditoare, pentru ca nimeni nu stia curatia fecioriei lor, cea pazita in taina. Anastasie avea duhul lui Dumnezeu, pentru sfanta sa viata, si era barbat inainte-vazator; caci intr-acea vreme, vazand mai inainte cu duhul, ca Vasile are sa-l cerceteze, a zis catre femeia sa, Teognia: "Eu ma voi duce la cimp sa lucrez pamantul, iar tu doamna, sora mea, sa impodobesti casa si la noua ceasuri din zi sa aprinzi lumanari si sa iesi in intampinarea Sfantului Vasile, arhiepiscopul, pentru ca vine sa ne cerceteze pe noi pacatosii". Ea, mirandu-se de cuvintele barbatului sau, a indeplinit porunca. Sfantul Vasile, fiind nu departe de casa lui Anastasie, l-a intampinat Teognia si i s-a inchinat. Vasile a zis: "Cum te afli doamna Teognia?". Ea, auzind ca o cheama pe nume, s-a inspaimantat si a raspuns: "Sant sanatoasa, stapane sfinte".

Fericitul i-a zis: "Unde este domnul Anastasie, fratele tau?". Ea a raspuns: "Nu-mi este frate, ci barbat, si s-a dus la cimp sa lucreze pamantul". Vasile a zis: "A venit si este in casa, nu te indoi". Auzind aceste cuvinte, s-a umplut de mai multa spaima ca sfantul a stiut mai inainte toata taina lor; si tremurand, a cazut la picioarele sfantului si i-a zis: "Roaga-te pentru mine pacatoasa, sfinte al lui Dumnezeu, ca mari si minunate lucruri vad in tine!". Sfantul s-a rugat pentru dansa inaintea tuturor, si a intrat in casa.

Intrand el in casa prezbiterului, l-a intampinat singur Anastasie si, sarutand picioarele sfantului, a zis: "De unde mie aceasta, ca a venit arhiereul Domnului meu la mine?". Arhiereul a raspuns: "Bine ca te-am aflat, ucenice al lui Hristos, sa mergem in biserica si sa facem dumnezeiasca slujba". Caci se obisnuise prezbiterul acela ca in toate zilele sa posteasca, afara de simbata si duminica, si nu gusta nimic decat numai paine si apa. Cand au ajuns in biserica, Sfantul Vasile a poruncit lui Anastasie sa slujeasca Liturghia, dar el se lepada zicand: "Stii, stapane, Scriptura care zice: Cel mai mic de catre cel mai mare se binecuvanteaza". Vasile a zis catre dansul: "Pe langa toate lucrurile tale cele bune, sa ai si ascultare". Cand slujea Anastasie, in vremea inaltarii infricosatelor Taine, a vazut Sfantul Vasile si ceilalti care erau vrednici pe Preasfantul Duh pogorandu-se in chip de foc si inconjurand pe Anastasie.

Dupa savarsirea dumnezeiestii slujbe, au intrat in casa, iar prezbiterul a pus la masa pe sfant si clerul sau. Cand mancau, sfantul a intrebat pe preot: "De unde iti este averea si ce fel este viata ta?". Preotul raspunse: "Eu, arhiereule al lui Dumnezeu, sant om pacatos si ma aflu supus la dajdia poporului; am doua perechi de boi, cu una lucrez singur, iar cu alta sluga mea. Dintr-aceste averi, o parte este pentru odihnirea strainilor, iar alta pentru plata dajdiilor; apoi se osteneste cu mine si femeia mea, slujind strainilor si mie".

Vasile a zis catre dansul: "S-o numesti sora ta, precum si este; apoi spune-mi si bunatatile tale". Anastasie raspunse: "Eu n-am facut nimic bun pe pamant". Atunci Vasile a zis: "Sa ne sculam si sa mergem impreuna". Deci, sculandu-se, s-au dus la un bordei si Vasile a zis: "Sa-mi deschideti usa aceasta". Anastasie a raspuns: "Nu, sfinte al lui Dumnezeu, sa nu voiesti a intra, ca nu este nimic acolo, decat numai trebuintele de casa." Vasile a zis: "Eu pentru trebuintele acestea am si venit". Prezbiterul nevoind sa deschida usa, sfantul a deschis-o cu cuvantul, si intrand, a gasit acolo un om foarte bolnav de lepra, caruia ii cazusera mai multe madulare trupesti si nu stia de dansul nimeni, decat numai prezbiterul si sora sa. Deci Vasile a zis catre preot: "Pentru ce ai voit sa tainuiesti de mine aceasta comoara a ta?". Preotul raspunse: "Stapane, omul acesta este manios, pentru aceea m-am temut sa ti-l arat, sa nu greseasca cu vreun cuvant impotriva Sfintiei Tale".

Vasile a zis atunci: "Cu buna vointa alergi; dar sa ma lasi si pe mine sa-i slujesc in aceasta noapte, ca sa fiu si eu partas la plata ta". Drept aceea, a ramas fericitul Vasile singur cu cel bolnav si, inchinandu-se, a petrecut in rugaciune toata noaptea, iar dimineata l-a scos cu totul sanatos. Preotul cu sora sa si toti cei ce erau acolo, vazand o minune ca aceea, au marit pe Dumnezeu. Apoi Sfantul Vasile, dupa placuta vorba cu preotul si dupa duhovnicescul ospat, s-a intors la casa sa.

Auzind despre Sfantul Vasile, Cuviosul Efrem Sirul, care vietuia in pustie, s-a rugat lui Dumnezeu sa-i arate cum este Vasile. Fiind in vedenie, a vazut un stalp de foc, al carui capat ajungea la cer si a auzit un glas de sus, zicandu-i: "Efreme, Efreme, in ce chip vezi acest stalp de foc, astfel este Vasile". Deci, indata Cuviosul Efrem, luand cu sine talmaciul, de vreme ce el nu stia elineste, a mers in Cezareea, la praznicul Aratarii Domnului (Botezul). Privind in taina de departe, a vazut pe Sfantul Vasile mergand la biserica cu multa slava, imbracat in haine luminoase; ca de altfel si clerul care era imprejurul lui. Intorcandu-se Efrem catre talmaci, care mergea dupa dansul, i-a zis: "Mi se pare ca in desert m-am ostenit, frate, pentru ca acesta fiind intr-o randuiala ca aceasta, nu este precum l-am vazut". Intrand in biserica Efrem, a stat intr-un colt, la loc ascuns, si gandind, zicea in sine: "Noi, suferind greutatea si zaduful zilei, nimic n-am sporit, iar acesta fiind intr-atata slava si cinste omeneasca, este stalp de foc. Ma minunez!". Astfel gandind despre Marele Vasile, acesta s-a instiintat despre Efrem prin Duhul Sfant, si a trimis la dansul pe arhidiaconul sau, zicand: "Sa mergi la usa bisericii cea dinspre apus, si vei afla acolo un monah in coltul bisericii, cu barba scurta si mic la stat, stand cu altul, si ii vei zice lui: "Vino, si sa intri in altar, caci te cheama arhiepiscopul". Iar arhidiaconul, cu multa osteneala impingand poporul, a ajuns unde statea Cuviosul Efrem si i-a zis: "Binecuvinteaza, parinte, sa intram in altar, caci te cheama arhiepiscopul".

Efrem, prin talmaci intelegand cuvantul arhidiaconului, a raspuns celui ce-l chema: "Ai gresit, frate, pentru ca noi santem oameni straini si nu ne stie arhiepiscopul". Arhidiaconul s-a dus sa spuna aceasta lui Vasile. In acea vreme Sfantul Vasile citea sfintele carti la popor. Apoi a vazut Cuviosul Efrem o limba de foc, graind cu gura lui Vasile. Dupa aceea, Vasile iarasi a zis arhidiaconului: "Mergi si spune acelui strain monah: Parinte Efreme, vino si intra in Sfantul Altar, caci te cheama arhiepiscopul".

Mergand arhidiaconul, i-a spus precum i s-a poruncit; apoi s-a mirat de aceasta Cuviosul Efrem si a preamarit pe Dumnezeu. Dupa aceea, facand metanie, a zis: "Cu adevarat mare este Vasile, cu adevarat stalp de foc este Vasile, cu adevarat Duhul Sfant graieste prin gura lui". Deci, a rugat pe arhidiacon ca sa vesteasca arhiepiscopului ca dupa savarsirea sfintei slujbe are sa i se inchine la un loc si sa-l sarute mai deoparte. Savarsindu-se dumnezeiasca slujba, a intrat Sfantul Vasile in camera de vase si, chemand pe Cuviosul Efrem, i-a dat intru Domnul sarutare si i-a zis: "Bine ai venit, parinte, care ai inmultit ucenicii lui Hristos in pustie, si ai izgonit pe diavoli dintr-insa, cu puterea lui Hristos. Pentru ce ai suferit atata osteneala, parinte, venind ca sa vezi un pacatos? Domnul sa-ti dea plata pentru osteneala ta". Efrem, prin talmaci, raspunzand lui Vasile, a spus cuvintele cele ce erau gatite in inima lui, si s-a impartasit cu fratele sau cu preacuratele Taine din sfintele maini ale lui Vasile.

Dupa aceasta, ospatandu-se, Cuviosul Efrem a zis catre Sfantul Vasile: "Preasfintite Parinte, un dar cer de la tine, pe care voiesc a mi-l da". Marele Vasile i-a zis: "Cere cele ce-ti sant trebuincioase, pentru ca mult iti sant dator pentru osteneala ta; caci atata cale ai suferit pentru mine". Cinstitul Efrem i-a zis: "Stiu, parinte, ca toate cate vei cere de la Dumnezeu, iti da; deci, voiesc ca sa te rogi bunatatii Lui ca sa-mi dea stiinta sa graiesc elineste". Iar el a raspuns: "Este mai presus de puterea mea sa-ti implinesc cererea; dar de vreme ce cu multa nadajde ceri, sa mergem in biserica, cinstite parinte si povatuitorule al pustiei, si sa ne rugam catre Domnul, Care este puternic sa asculte rugaciunea ta. Pentru ca scris este: Voia celor ce se tem de El va face si rugaciunea lor va auzi si ii va mantui pe ei". Fiind atunci buna vreme, au facut rugaciune in biserica, apoi marele Vasile a zis: "Pentru ce parinte Efrem nu primesti sfintire de prezbiter, fiind vrednic?"

Efrem a raspuns prin talmaci: "Fiindca sant pacatos, stapane". Vasile i-a zis: "O! de-as avea eu pacatele tale!". Si i-a zis lui: "Sa facem inchinaciune". Apoi, fiind el la pamant, Sfantul Vasile si-a pus mana sa pe capul Cuviosului Efrem si a zis cu mare glas rugaciunea de hirotonie diaconeasca. Apoi a zis catre cuviosul: "Graieste acum ca sa ne ridicam de la pamant". Deci s-a limpezit limba lui Efrem si a zis in limba elineasca: "Mantuieste, milueste, apara si ne pazeste pe noi, Dumnezeule, cu darul Tau". Si s-a implinit Scriptura: Atunci va sari schiopul ca cerbul si limpede va fi limba gangavilor. Deci au preamarit toti pe Dumnezeu, care a facut limba lui Efrem sa vorbeasca elineste. Apoi Cuviosul Efrem a petrecut trei zile cu Sfantul Vasile, veselindu-se duhovniceste. Dupa aceea Vasile a facut pe Efrem preot, iar pe talmaciul lui l-a facut diacon si i-a liberat cu pace.

Odata, s-au apropiat de dansul, nelegiuitul imparat Valens, fiind in cetatea Niceea, incepatorii eresului arian, cerand ca sa goneasca din soborniceasca Biserica, din cetatea aceea, pe poporul cel dreptcredincios, iar biserica s-o dea adunarii lor celei ariene. Si a facut astfel imparatul cel rau, insusi fiind eretic; caci a luat cu sila biserica de la cei dreptcredinciosi si a dat-o arienilor, apoi s-a dus la Constantinopol. Drept aceea, fiind in mare mahnire toata multimea dreptcredinciosilor, a sosit acolo marele Vasile, partinitorul si aparatorul cel de obste al Bisericilor; la el venind toata multimea celor dreptcredinciosi, cu tanguire i-au spus nedreptatea ce li s-a facut lor de imparatul. Sfantul, mangiindu-i cu cuvintele sale, indata s-a dus la imparatul in Constantinopol si, stand inaintea lui, i-a zis: "Cinstea imparatului iubeste judecata". Si intelepciunea zice: "Dreptatea imparatului intru judecata". Deci pentru ce, imparate, ai facut judecata nedreapta, izgonind pe credinciosi din Sfanta Biserica si dand-o pe ea rau-credinciosilor?

Zis-a lui imparatul: "Iarasi spre mustrarea mea ai venit Vasile? Nu ti se cuvine sa fii astfel". Vasile raspunse: "Se cuvine mie a muri pentru dreptate". Acolo statea de fata mai marele bucatar de la curtea imparatului, cu numele Demostene. Acela vrand sa ajute arienilor, a vorbit ceva, ocarand pe sfantul. Sfantul a zis: "Vedem si pe necarturarul Demostene", iar acela, nerusinandu-se, iarasi a grait ceva impotriva. Apoi sfantul i-a zis: "Lucrul tau este ca pentru mancari sa te ingrijesti, iar nu dogmele bisericesti sa le tulburi". Atunci a tacut Demostene rusinat.

Imparatul, pe de o parte maniindu-se si pe de alta rusinandu-se, a zis lui Vasile: "Sa mergi tu intre ei, insa astfel sa judeci, incat sa nu te afli ajutand pe poporul credintei tale". Sfantul a raspuns: "De voi judeca cu nedreptate, sa ma trimiti si pe mine in surghiun si pe cei de o credinta cu mine sa-i izgonesti, iar biserica s-o dai arienilor". Apoi sfantul, luand de la imparat scrisoare, s-a intors in Niceea si chemand pe arieni, le-a zis: "Iata, imparatul mi-a dat putere, ca sa fac judecata intre voi si intre credinciosi, pentru biserica pe care cu sila ati luat-o". Iar ei i-au raspuns: "Deci judeca dupa judecata imparatului".

Sfantul a zis: "Sa mergeti si voi arienii si voi credinciosii sa inchideti biserica si, incuind-o, s-o pecetluiti cu pecetile, voi cu ale voastre si acestia cu ale lor; apoi sa puneti pe amandoua partile strajeri tari. Mergand mai intai voi, arienii, sa va rugati trei zile si trei nopti si dupa aceea sa va apropiati de biserica. Daca se vor deschide singure usile bisericii cu rugaciunea voastra, apoi sa fie biserica a voastra in veci; iar de nu, atunci ne vom ruga noi o noapte si vom merge spre biserica cantand si daca se va deschide noua, apoi s-o avem noi pe ea in veci. De nu se vor deschide nici noua, apoi iarasi a voastra sa fie biserica". Si a fost placut cuvantul acesta inaintea arienilor. Insa credinciosii se mahneau asupra sfantului, zicand ca nu dupa dreptate, ci de frica imparatului a facut judecata. Facandu-se intelegere de amandoua partile, a fost strajuita cu tot dinadinsul sfanta Biserica, pecetluita si intarita.

Rugandu-se arienii trei zile si trei nopti si apropiindu-se de biserica, nu s-a facut nici un semn, si s-au rugat de dimineata pana la al saselea ceas (adica 12, dupa noi), stand si strigand: "Doamne, miluieste!", dar nu li s-au deschis usile bisericii si s-au intors cu rusine. Atunci, marele Vasile adunand pe toti credinciosii, cu femeile si cu copiii, au iesit din cetate la biserica Sfantului Mucenic Diomid; acolo facand priveghere de toata noaptea, au mers cu totii la soborniceasca biserica cea pecetluita, cantand: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!". Apoi, stand inaintea usii bisericii, a zis catre popor: "Ridicati mainile voastre spre inaltimea cerului si strigati cu dinadinsul: Doamne, miluieste!". Astfel facandu-se, sfantul a poruncit ca sa fie tacere si, apropiindu-se de usa, a insemnat-o cu semnul Sfintei Cruci de trei ori si a zis: "Bine este cuvantat Dumnezeul crestinilor, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor".

Glasuind poporul: "Amin", indata s-a facut cutremur si au inceput a se sfarama zavoarele, au cazut intaririle, s-au dezlegat pecetile, si s-au deschis usile ca de un vant si furtuna mare si s-au lovit de zid. Sfantul Vasile a inceput a canta: Ridicati boieri portile voastre, ridicati portile vesnice si va intra Imparatul slavei.

Vasile, intrand in biserica cu toata multimea credinciosilor si savarsind dumnezeiasca slujba, a liberat pe popor cu veselie. Acea multime mare de arieni, vazand minunea, s-au lepadat de credinta lor cea rea si s-au adaugat la cei dreptcredinciosi. Instiintandu-se imparatul de dreapta judecata a lui Vasile si de acea minune preamarita, s-a mirat foarte si defaima uraciunea relei credinte ariene. Insa orbindu-se de rautate, nu s-a intors la dreapta credinta si dupa aceea a pierit ticalosul. Pentru ca el, fiind biruit la razboi in partile Traciei, a fugit si s-a ascuns intr-o sura de paie, iar prigonitorii lui, inconjurand claia, cu foc au aprins-o si acolo imparatul arzand, s-a dus in focul cel nestins. Deci a fost moartea imparatului in acelasi an, dupa plecarea la Domnul a Sfantului parintelui nostru Vasile.

Odata Petru, episcopul Sevastiei, fratele sfantului, a fost defaimat ca traieste cu femeia sa, pe care mai inainte de episcopie o lasase, ca nu se cade episcopului sa fie cu femeie. Iar Vasile, auzind, a zis: "Bine ca mi-ati spus aceasta, ca iata voi merge eu cu voi si-l voi mustra". Apropiindu-se sfantul de cetatea Sevastiei, Petru a stiut cu duhul de venirea fericitului; pentru ca era si Petru plin de Duhul lui Dumnezeu, si locuia cu femeia sa cum locuieste un frate cu sora sa, in curatie. Deci, a iesit din cetate in intampinarea lui Vasile, ca la opt stadii si, vazand pe fericitul mergand cu multi, a zimbit si a spus: "Ca la un talhar ai venit la mine, stapane si frate". Apoi, dandu-si sarutare unul altuia intru Domnul, au intrat in cetate si rugandu-se la biserica Sfintilor patruzeci de mucenici, au mers in episcopie. Apoi vazand Vasile pe cumnata sa, i-a zis: "Bucura-te, buna mea, iar mai bine-zis mireasa Domnului, caci pentru tine m-am ostenit a veni aici".

Iar ea a zis catre dansul: "Bucura-te si tu, preacinstite parinte, caci multa vreme am dorit, ca sa sarut picioarele tale cele cinstite". Apoi a zis Vasile lui Petru: "Rogu-ma tie, frate, ca in aceasta noapte sa te odihnesti in biserica, cu doamna ta". Iar Petru a zis: "Pe toate cate vei porunci, le voi face". Facandu-se noapte, iar Petru odihnindu-se in biserica cu doamna sa, era acolo si Sfantul Vasile cu cinci barbati drepti si le-a zis lor: "Ce vedeti deasupra fratelui meu si deasupra cumnatei mele?" Iar ei au zis: "Vedem pe ingerii lui Dumnezeu, adumbrindu-i si ungand cu aromate patul lor cel neprihanit". Vasile a zis: "Taceti acum, nimanui sa nu spuneti ce-ati vazut."

A doua zi, Vasile a poruncit ca sa se adune poporul, si, inaintea tuturor, sa se aduca un vas de fier, plin de carbuni foarte aprinsi, apoi a zis: "Cinstita mea sora, sa-ti intinzi rochia ta". Ea intinzand-o, sfantul a zis catre cei ce tineau carbunii: "Puneti in rochia ei carbunii cei aprinsi". Si i-au pus; apoi a zis catre dansa: "Sa tii acei carbuni in haina ta, pana cand iti voi zice tie". Si a poruncit iarasi ca sa mai aduca alti carbuni aprinsi. Apoi a zis catre fratele sau: "Intinde-ti, frate, felonul tau!". El l-a intins. Dupa aceea a zis catre slujitori: "Turnati carbunii din vas in felon!" Tinand ei multa vreme carbunii cei aprinsi in hainele lor si ramanand nevatamati, s-a inspaimantat poporul, vazand aceasta, si zicea: "Domnul pazeste pe cuviosii sai si ii va ferici pe pamant". Cand Petru si sotia sa au aruncat carbunii pe pamant, nu era intr-insii miros de fum, pentru ca nu li s-au ars hainele lor. Apoi Vasile a poruncit celor cinci barbati drepti sa spuna inaintea tuturor ceea ce au vazut. Si au spus poporului cum au vazut pe ingerii lui Dumnezeu in biserica, adumbrind pe Fericitul Petru si pe sora lui si ungand cu aromate neprihanitul lor pat. Atunci toti au preamarit pe Dumnezeu, Care curateste pe placutii Sai de clevetirile omenesti cele nedrepte.

In zilele Cuviosului nostru Vasile era in Cezareea o vaduva dintr-o familie nobila si foarte bogata, care petrecea in desfatari si se tavalea in necuratenia desfranarii de multi ani. Dumnezeu, Care vrea pocainta tuturor, s-a atins de inima ei cu darul Sau si s-a indreptat femeia pe calea cea buna. Aflandu-se singura, se gandea la numeroasele sale pacate si a inceput a se tangui, zicand: "Vai mie pacatoasei, cum voi raspunde dreptului Judecator, pentru atatea pacate ce am facut? Casa trupului mi-am stricat-o si sufletul mi l-am intinat. Vai mie, cea mai pacatoasa decat toti, cui m-am asemanat cu pacatele, desfranatei sau vamesului? Caci nimeni n-a gresit ca mine, mai ales ca dupa Botez am facut atatea rautati; si de unde voi avea stire ca ma va primi Dumnezeu, pocaindu-ma?".

Astfel, tanguindu-se, si-a adus aminte de toate faptele ce a facut, din tinerete pana la batranete si pe care le-a scris pe o bucata de hartie. Mai pe urma a scris unul din pacatele cele mai grele si cu plumb a pecetluit hartia. Apoi, asteptand vremea cand Sfantul Vasile mergea la biserica, a alergat la dansul si aruncandu-se inaintea picioarelor lui, cu hartia, zicea: "Miluieste-ma, sfinte al lui Dumnezeu, pe mine care am gresit mai mult decat toti!". Sfantul a intrebat-o ce voieste de la dansul, iar ea, dandu-i hartia cea pecetluita, i-a zis: "Iata, stapane, toate pacatele si faradelegile mele le-am scris pe hartia aceasta si le-am pecetluit; iar tu, ca un placut al lui Dumnezeu sa nu le citesti, nici sa dezlegi pecetea, ci numai cu rugaciunea ta sa le curatesti, caci cred ca Cel ce mi-a dat gandul acesta te va auzi cand te vei ruga pentru mine".

Vasile, luand hartia, a cautat spre cer si a zis: "Doamne, al tau este lucrul acesta, ca daca pacatele a toata lumea le-ai ridicat, cu atat mai vartos poti sa curatesti pacatele unui asemenea suflet; pentru ca toate pacatele noastre sant numarate la tine, iar milostivirea Ta este mare si neurmata". Acestea zicand, sfantul a intrat in biserica, tinand hartia in mana si aruncandu-se inaintea jertfelnicului, a petrecut toata noaptea rugandu-se pentru acea femeie. A doua zi, savarsind dumnezeiasca slujba, a chemat pe femeie, i-a dat hartia pecetluita precum o primise, zicand catre dansa: "Ai auzit femeie ca nimeni nu poate sa ierte pacatele decat numai Bunul Dumnezeu?". Iar ea a zis: "Am auzit, cinstite parinte, si pentru aceasta te-am indemnat la rugaciune, spre indurarile Lui".

Acestea zicandu-le femeia, si-a dezlegat hartia si a aflat sterse toate pacatele sale, afara de unul, care era cel mai greu pacat, scris pe urma. Vazand aceasta femeia, s-a spaimantat si batandu-si pieptul, a cazut la picioarele sfantului, strigand: "Miluieste-ma, robule al lui Dumnezeu, precum pentru toate faradelegile mele ai voit si ai rugat pe Dumnezeu, asa si pentru aceasta te roaga ca sa fiu cu totul curatita!". Iar arhiereul, curgandu-i lacrimi si facandu-i-se mila de dansa, i-a zis: "Scoala-te femeie, ca si eu sant om pacatos si-mi trebuie si mie milostivire si iertare! Acela Care a curatit pacatele tale este puternic sa curateasca si acest pacat nesters, daca te vei feri de acum inainte de pacat si de vei incepe a umbla pe calea Domnului. Apoi nu numai iertata vei fi, ci si slavei celei ceresti te vei invrednici. Insa te sfatuiesc sa mergi in pustie si vei afla un barbat sfant, anume Efrem; aceluia sa-i dai aceasta hartie si sa-l rogi, ca sa milostiveasca pentru tine pe Iubitorul de oameni, Dumnezeu".

Femeia, dupa cuvantul sfantului, s-a dus in pustie, si, dupa o cale indelungata, a aflat chilia Fericitului Efrem si batand la dansul, a zis: "Cuvioase parinte, miluieste-ma pe mine, pacatoasa!". Iar Efrem, stiind cu duhul pricina venirii ei, i-a zis: "Du-te de la mine, femeie, caci si eu sant un pacatos, trebuindu-mi si mie de la altii ajutor!". Atunci ea, aruncandu-i hartia, i-a zis: "Arhiepiscopul Vasile m-a trimis la tine, ca, rugandu-te lui Dumnezeu, sa-mi curateasca pacatul meu, cel scris in hartia aceasta, pentru ca pe celelalte pacate el le-a curatit; iar tu pentru un pacat sa nu te lenevesti a te ruga, pentru ca la tine sant trimisa".

Cuviosul Efrem i-a zis: "Nu, fiindca cel ce a putut milostivi pe Dumnezeu pentru pacatele tale cele multe, cu atat mai vartos Il poate ruga pentru un singur pacat. Deci du-te si nu sta, ca sa-l afli intre cei vii, mai inainte pana a nu se duce la Domnul". Ea, inchinandu-se cuviosului, s-a intors in oras. Apoi, intrand in cetate, a sosit la ingroparea Sfantului Vasile, pentru ca acum murise si se ducea sfantul lui trup la mormant. Dar femeia intampinandu-l, a inceput a striga cu multa tanguire, aruncandu-se la pamant si zicand catre dansul, ca si cand ar fi fost viu: "Vai mie, sfinte al lui Dumnezeu, vai mie ticaloasei, pentru aceasta m-ai trimis in pustie, ca fara a mea suparare sa iesi din corp! Iata m-am intors in zadar, suferind atata osteneala in pustie. Dumnezeu sa vada si sa judece intre mine si intre tine, caci ai putut singur sa-mi dai ajutor si la altul m-ai trimis".

Zicand acestea, a aruncat hartia deasupra patului sfantului, spunand la tot poporul despre osteneala sa. Unul din clerici, vrand sa vada ce este scris pe hartie, a luat-o si, dezlegand-o, n-a aflat intr-insa nimic, caci toata hartia era curata si a zis femeii: "Nimic nu este scris aici, dar pentru ce te ostenesti, nestiind iubirea de oameni cea negraita a lui Dumnezeu, care s-a facut catre tine?". Vazand poporul aceasta minune, a preamarit pe Dumnezeu, Care a dat o asemenea putere robilor sai, si dupa mutarea lor din viata.

Un evreu, anume Iosif, locuia in Cezareea si era doctor atat de iscusit, incat cunostea pe omul care era sa moara cu patru sau cinci zile mai inainte. Purtatorul de Dumnezeu, Parintele nostru Vasile, mai inainte vazand cu duhul intoarcerea lui catre Hristos, care avea sa fie, il iubea foarte mult si adeseori il chema la dansul si il povatuia sa se lase de legea lui si sa primeasca Sfantul Botez; iar Iosif se ferea, zicand: "In credinta in care m-am nascut, in aceea voiesc sa mor". Sfantul i-a zis: "Sa ma crezi pe mine, ca nici eu, nici tu nu vei muri, pana ce nu te vei naste din apa si din Duh; caci fara de acest dar nu-ti este cu putinta sa intri in imparatia lui Dumnezeu. Oare parintii tai nu s-au botezat in nor si in mare? Ei au baut din piatra care era preinchipuire a lui Hristos, piatra duhovniceasca, Care S-a nascut din Fecioara pentru mantuirea noastra si pe care parintii tai L-au rastignit; dar fiind ingropat, a inviat a treia zi, apoi inaltandu-Se la ceruri, a sezut de-a dreapta Tatalui si de acolo va veni sa judece viii si mortii".

Sfantul ii spunea multe si folositoare cuvinte, dar evreul ramanea in necredinta sa. Cand a sosit vremea ducerii sfantului la Dumnezeu, s-a imbolnavit si a chemat pe evreu, trebuindu-i ajutor doctoricesc de la dansul, si i-a zis: "Ce ti se pare de mine, Iosife?" El, pipaind vinele sfantului, a zis catre paznici: "Sa gatiti toate cele de ingropare, ca va muri indata." Iar Vasile i-a zis: "Nu stii ce graiesti". Evreul raspunse: "Sa ma crezi stapane, ca astazi pana a nu apune soarele, vei muri". Vasile i-a zis: "De voi ramane pana dimineata la ceasul al saselea, atunci ce vei zice?" Iosif raspunse: "Sa mor eu". Sfantul i-a zis: "Cu adevarat sa mori pacatului si sa viezi Domnului". Evreul a zis: "Stiu ce graiesti, stapane; iata ma jur tie ca de vei fi viu pana maine, apoi voi face voia ta".

Deci, Sfantul Vasile s-a rugat lui Dumnezeu ca sa-i prelungeasca viata pana a doua zi pentru mantuirea evreului; si a dobandit cererea. A doua zi a trimis sa-l cheme si Iosif nu credea pe sluga care-l chema, ca, adica Vasile sa fie viu; insa s-a dus, vrand sa-l vada mort. Dar, vazandu-l ca este viu, a cazut la picioarele lui cu inima curata si a spus: "Mare este Dumnezeul crestinilor si nu este alt Dumnezeu afara de El; deci ma lepad de evreimea cea urata de Dumnezeu si ma apropii de adevarata credinta crestineasca; porunceste, sfinte parinte, sa-mi dea Sfantul Botez, mie si la toata casa mea".

Sfantul Vasile i-a raspuns: "Te voi boteza eu singur cu mainile mele". Apropiindu-se, evreul a pipait mana cea dreapta a sfantului si i-a zis: "Neputincioase sant puterile tale, stapane, si firea a slabit desavarsit; drept aceea nu vei putea singur sa ma botezi". Vasile raspunse: "Avem pe Ziditorul Care ne intareste". Sculandu-se, a intrat in biserica si a botezat inaintea tuturor pe evreu si toata casa lui, numindu-l Ioan, si l-a impartasit cu dumnezeiestile Taine, slujind singur in acea zi si invatand multe pe cel botezat, despre vesnica viata. Dand cuvant de invatatura cuvantatoarelor sale oi, a vietuit pana la ceasul al noualea; apoi, dand tuturor cea mai de pe urma sarutare si iertare, a inaltat multumire lui Dumnezeu pentru toate negraitele Lui daruri; si, fiind inca rugaciunea in gura lui, si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu. Deci, s-a dus arhiereul si marele cuvantator in viata de veci, in ziua dintai a lunii ianuarie, in al cinsprezecilea si cel mai de pe urma an al imparatiei lui Valens si in al patrulea an al imparatiei lui Gratian (375-379), care a imparatit dupa Valentinian, tatal sau.

Marele Sfant Vasile a pastorit Biserica lui Dumnezeu 8 ani, 6 luni si 16 zile; deci a vietuit toti anii de la nasterea sa patruzeci si cinci (333-378). Evreul cel nou botezat, vazand pe sfantul raposat, a cazut in fata lui si a zis cu lacrimi: "Cu adevarat, robule al lui Dumnezeu, Vasile, nici acum n-ai fi murit, daca n-ai fi voit singur".

Adunandu-se multi arhierei, au cantat psalmii cei deasupra gropii si au ingropat cinstitele moaste ale marelui placut al lui Dumnezeu, Vasile, in biserica Sfantului Mucenic Eupsihie. Instiintandu-se de aceasta Grigorie, Cuvantatorul de Dumnezeu, fiind pe atunci episcop al cetatii Sasima, a scris cuvantul de ingropare, si venind dupa cateva zile, l-a citit deasupra mormantului cu multe lacrimi, laudand pe Unul Dumnezeu in Treime, Caruia I se cuvine slava in veci. Amin.

Sfantul Mucenic Vasile din Ancira

(1 ianuarie)

In aceasta zi mai praznuim pe Sfantul Mucenic Vasile din Ancira, care a patimit in vremea imparatiei lui Iulian si in ighemonia lui Saturnin. Acesta a fost dus mai intai la Constantinopol si chinuit in multe feluri: spanzurat, strujit, intins, batut, impuns cu tepi si aruncat in cuptor incins, de unde a iesit fara vatamare; apoi a fost legat in Cezareea si acolo, fiind osandit spre mancarea fiarelor, s-a rugat lui Dumnezeu sa se sfarseasca prin dintii fiarelor. Apoi, fiind mancat de o leoaica si-a sfarsit nevointa muceniciei.

Sa se stie ca doi sunt Sfintii Mucenici Vasile din Ancira: unul preot, care se cinsteste la 23 martie; iar altul, acesta care era din cei nesfintiti, insa au patimit in locuri diferite, de la imparatul Iulian si de la ighemonul Saturnin.

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 508

Voteaza:

Taierea-imprejur dupa trup a Domnului ; Sf. Ier. Vasile cel Mare al Cezareii Capadociei (Anul Nou) 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE