INTRODUCERE

• « Inapoi
• Inainte »

In mai 1981, doar cu un an inainte de adormirea sa intru Domnul, Parintele Serafim Rose a fost invitat sa tina o prelegere la Universitatea din Santa Cruz, California, pentru studentii care frecventau cursul de religii comparate, intitulat Religiile lumii in Statele Unite.

Santa Cruz fusese un centru de nivel national pentru miscarea de cautare spirituala care a atins punctul culminant la sfarsitul anilor '60 si inceputul anilor '70 si a continuat sa aiba ecouri pana spre anii '80. Prin urmare, tinerii care au venit sa asculte prelegerea Parintelui Serafim abordasera deja o mare varietate de cai spirituale. Pe vremea aceea in Santa Cruz erau populari diferiti gurus care fagaduiau iluminarea sau orbeau lumea cu miracole: Rajneesh, Muktananda, Sri Chinmoy si multi altii care dobandisera o faima temporara. Multi "cautatori" din universitate, ratacindu-se in disciplinele predate de acesti gurus, au incercat sa experimenteze direct trairea religioasa prin intermediul drogurilor halucinogene. Altii, nesatisfacuti de saracia spirituala a culturii apusene, au cautat o realitate mai inalta in budhismul Tibetan si Zen sau in formele anglicizate ale samanismului indian. In sfarsit, au ramas cei care au dorit sa caute adevarul in propria lor traditie crestina. In orice caz, crestinismul apusean se despartise de multa vreme de plinatatea traditiei sale stravechi pierzand, in felul acesta, constiinta treaza a principiilor spirituale, metafizice, pe care s-a intemeiat. De aceea, cei ce incercasera sa atinga desavarsirea in crestinismul apusean contemporan erau inclinati sa se simta intrucatva inferiori fata de toate traditiile religioase orientale popularizate ai caror invatatori "aveau metafizica in maneca de la camasa", am putea spune.

Parintele Serafim a venit in fata acestei game de curente spirituale avand de spus ceva diferit, ceva nemaiauzit pentru cei mai multi dintre cei care il ascultau. El reprezenta crestinismul, traditia care inca (mai mult inconstient) influenta intreaga cultura apuseana si care nu mai era superficialul, anemicul crestinism american pe care multi "cautatori" il abandonasera pentru a cauta in alta parte. In experienta sa, Parintele pornise de la revelatia deplina a adevarului lui Hristos, transmisa de invatatorii luminati de Dumnezeu de-a lungul ultimelor douazeci de veacuri. Parintele stia ca, in Apus, crestinismul ajunsese sa aiba o "faima rea", dar stia ca multi dintre "cautatorii" cinstiti n-ar fi ezitat sa-l imbratiseze daca ar fi stiut ce a fost el cu adevarat.

Ca si studentii carora li se adresa, Parintele Serafim fusese candva un tanar american idealist aflat in cautarea adevarului. Respingand religia protestanta din anii sai de formare, el a incercat sa studieze sarguincios intelepciunea orientala, invatand limba Chinei antice pentru a-i traduce textele religioase. Dar, asa cum avea sa o constate mai tarziu, sufletul cauta in mod natural un Dumnezeu personal. In felul acesta, aproape impotriva vointei sale, a fost condus inapoi la adevarul atotcoplesitor al lui Hristos. Aceasta convertire n-ar fi fi avut loc niciodata daca n-ar fi descoperit Biserica Ortodoxa Rasariteana care reprezenta deplinatatea spirituala, dar nu era cunoscuta in societatea apuseana. Aceasta Biserica, a inteles el, era cu adevarat Biserica istorica intemeiata de Hristos si Apostolii Sai, caci doar ea pastrase continuitatea si puritatea invataturii crestine originare. Dar, ceea ce l-a indemnat sa imbratiseze credinta ortodoxa n-a fost, in primul rand, marturia istorica, caci si alte religii isi pot sustine credinta prin originile lor istorice, ci, mai degraba, faptul ca doar crestinismul ortodox i-a satisfacut setea pentru adevar: l-a pus in legatura vie cu harul lui Dumnezeu, i-a oferit o disciplina profunda prin care putea creste spiritual si, in acelasi timp, i-a oferit principiile metafizice prin care mintea sa scrutatoare putea percepe universul ca un intreg coerent.

Parintele Serafim s-a dedicat cu toata fiinta acestei cautari a Adevarului si, cand L-a aflat, s-a daruit, de asemenea cu intreaga sa fiinta, slujirii Lui. Impreuna cu un alt crestin ortodox care avea aceeasi viziune, a intemeiat, in San Francisco, o comunitate misionara, o librarie si un periodic (Cuvantul ortodox). Cativa ani mai tarziu, dorind sa paraseasca tumultul lumii si sa-l caute pe Dumnezeu in singuratate si liniste, comunitatea s-a mutat in muntii din nordul Californiei unde a continuat activitatea misionara prin intermediul cuvantului tiparit. Urmatorii treisprezece ani, ultimii din scurta sa viata, si i-a petrecut ca monah in aceasta salbaticie si, in aceasta perioada, s-a adancit intr-un fenomen aproape nemaiauzit in zilele noastre. Aceasta adanca schimbare a fost determinata de cufundarea sa in ciclul liturgic al Bisericii si in vesnic actualele scrieri ale Sfintilor Parinti. Studiind cu seriozitate textele patristice cu scopul de a le folosi in mod practic pentru cresterea duhovniceasca, a putut sa gandeasca, sa simta si sa creada ca si Sfintii Parinti, ajungand, in cele din urma, sa devina unul dintre ei: un Sfant Parinte al timpurilor moderne, unul dintre rarii transmitatori ai invataturii crestine neschimbate in lumea contemporana.

Iata valoarea omului care a stat in fata grupei de studenti la universitatea din Santa Cruz. Cu ochii sai patrunzatori, barba lunga si rasa neagra, era o aparitie la fel de izbitoare ca acei gurus in jurul carora se ingramadeau tinerii. Numai ca el nu intentiona sa-i impresioneze la nivelul acesta exterior, deoarece stia ca nici unul dintre acesti studenti nu putea sa ajunga la plinatatea adevarului fara sa se petreaca ceva mai adanc inlauntrul lui.

Cunoscand cat de insensibil spiritual devenise omul modern, Parintele Serafim stia ca, adeseori, oamenii au nevoie de unele "fenomene" supranaturale, de experiente perceptibile la nivelul simturilor, dar nu mai putin spirituale, pentru a trezi un ecou in ei. Iata de ce atat de multi tineri cautatori i-au urmat pe asa-zisii "oameni-sfinti" sau anumite grupari religioase, pentru miracolele pe care le faceau sau pentru "rezultatele" pe care le promiteau si de ce devenisera atat de populare drogurile halucinogene, practicile oculte si asa-zisele experiente "harismatice". Parintele Serafim dorea sa le spuna studentilor ca motivul adevarat al cautarii spirituale nu era aceasta dorinta de a experimenta sau de a vedea ceva "spiritual", ceva de dincolo de viata zilnica. Un om cinstit nu va cauta altceva decat plinatatea adevarului (asa cum Parintele Serafim insusi facuse) si nu se va opri la stadiul in care se descopera numai o parte a adevarului, solicitand doar sentimentul amagitor al satisfactiei.

Este adevarat ca, in viata sa, Parintele Serafim a fost martorul multor minuni. Unul dintre mentorii sai, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, (canonizat recent ca sfant de catre Biserica Ortodoxa Rusa de peste hotare, n. ed.) savarsea minuni asa cum o faceau primii Apostoli. Daca Parintele Serafim le-a spus studentilor despre unele dintre aceste minuni, a facut-o doar pentru a-i conduce spre consideratii mai adanci. Scopul sau final era, desigur, sa-i trezeasca pe oameni la ceea ce doreau cu adevarat: Hristos Cel Viu. El recunostea ca, in ciuda opacitatii spirituale a omului contemporan apusean, procesul de convertire nu era diferit de cel din veacurile trecute. Convertirea are loc atunci cand este atins ceva in inima, cand inima incepe sa "arda" la contactul cu adevaratul dumnezeiesc revelat. In orice caz, adesea, persoana trebuie sa simta inainte de convertire lipsa acestui adevar si sa cunoasca, din experienta, suferinta produsa de dorirea lui. In instarita societate apuseana oamenii au de multe ori acest sentiment al chinului spiritual dar, fiind atat de preocupati de procurarea confortului si a excitantelor fizice, acesta nu ajunge pana la constiinta lor. De cealalta parte, in tarile in care oamenii sunt private de libertate si confort, foamea spirituala a omului devine mai directa si mai disperata. Ca urmare, Parintele Serafim si-a dat seama ca oamenii din lumea libera au de invatat o lectie importanta de la cei aflati in spatele Cortinei de Fier (tarile comuniste, n. red.) in privinta trezirii la viata religioasa. Ar putea insa cei dintai, traind in ceea ce s-ar putea numi "paradisul nebunilor", sa transpuna experienta reala si esentiala a celor din urma intr-o forma pe care sa inceapa a o intelege realmente? Parintele Serafim nadajduia ca da, deoarece stia ca, fara cunoasterea Golgotei si a Crucii, nimeni nu poate ajunge la adevarata cunoastere a lui Hristos, Dumnezeul Intrupat.

Unul din scopurile pe care l-a urmarit Parintele Serafim adresandu-se studentilor a fost sa le arate ca viata spirituala nu este ceva care aduce "placere" ci, mai degraba, un fel de camp de lupta in care sufletul se purifica prin suferinta. Pentru multi studenti aceasta a fost o noutate, caci cine dintre figurile religioase din zilele moderne, dorind sa castige discipoli in masa, ar fi chemat oamenii pe o cale a suferintei fara sfarsit si a luptei? Totusi, aceasta e calea pe care a mers Insusi Hristos si pe care l-a chemat si pe omul care vrea sa-L urmeze. Iar Parintele Serafim, recomandand-o in prelegerea sa, i-a determinat pe unii dintre ascultatori sa-si ia crucea si sa urmeze aceasta cale stramta.

Din pacate, judecand dupa intrebarile care i s-au pus la sfarsit, majoritatea studentilor pareau ca, intr-un fel, "pierdusera esenta". El le vorbise despre realitatea elementara a vietii crestine, despre ce inseamna convertirea inimii si transformarea ei de catre Hristos. El a numit cautarea Adevarului "o problema de viata si de moarte". In contrast cu aceasta urgenta, multe dintre intrebarile care i s-au pus pareau motivate mai mult de o curiozitate desarta. A fost pus intr-o situatie dificila cu intrebari de genul: ce crede despre diferitele grupari crestine, unde crede ca se afla - sau nu se afla - Duhul Sfant, care ar fi "cele o mie si una de mici diferente" dintre Ortodoxie si romano-catolicism etc., de parca cei ce intrebau ar fi cautat mai degraba sa "categoriseasca" cele spuse decat sa se lase patrunsi de ele. Incurajator este insa faptul ca, obligat sa raspunda acestor intrebari, Parintele n-a incetat sa graiasca adevarul in iubire, asa cum facuse si in timpul prelegerii, si sa indrepte mintile ascultatorilor spre un mod mai spiritual de intelegere a lucrurilor.

Parintele DAMASCHIN

• « Inapoi
• Inainte »