3. SUFERINTA

• « Inapoi
• Inainte »

Cam in urma cu un an, intr-o calatorie cu trenul, am avut o discutie lunga cu un tanar american. Ma intalnise, aparent, din intamplare (desigur, in viata nu exista intamplare) si mi-a spus ca invata limba rusa. Era un cautator in domeniul religiei care fusese in tot felul de asa-zise grupari crestine, dar negasind altceva decat ipocrizie si falsitate fusese gata sa renunte cu totul la religie. Atunci insa a auzit ca poporul rus suferea pentru credinta. Acolo unde este suferinta, s-a gandit el, poate ca exista ceva autentic si nu falsitatea pe care o avem noi in America. Asa ca studia limba rusa cu scopul de a se duce in Rusia, unde spera sa intalneasca oameni cu adevarat crestini. Ca preot ortodox rus ce eram, am fost impresionat sa aud acest lucru, caci el nu vazuse niciodata un preot ortodox si nici nu participase la vreo slujba ortodoxa. Am discutat indelung despre religie si am vazut ca parerea lui era destul de corecta: suferinta poate naste ceva sincer, in timp ce viata noastra blanda poate sa genereze foarte usor falsitate.

In secolul patru, un mare teolog ortodox, Sfantul Grigorie de Nazianz (numit si Teologul), descria religia noastra ca "Ortodoxie a suferintei" - caci asa a fost de la inceput si de-a lungul intregii istorii a Bisericii. Adeptii Dumnezeului rastignit au suferit torturi si persecutii. Aproape toti Apostolii au murit ca martiri; Petru a fost rastignit cu capul in jos, Andrei a fost rastignit pe o cruce in forma de X. In primele trei secole crestine, credinciosii au fugit in catacombe si au indurat suferinte extraordinare. Intr-o atmosfera de neincetata asteptare a mortii, acolo, in catacombe s-au alcatuit sfintele slujbe ale Bisericii - pe care le celebram si astazi intr-o forma foarte putin schimbata fata de atunci. Dupa perioada catacombelor a urmat lupta pentru pastrarea puritatii credintei, cand multi invatatori au incercat sa substituie dumnezeiestile invataturi revelate, date de Domnul nostru Iisus Hristos, cu opinii personale. In veacurile ce au urmat, popoarele ortodoxe au fost invadate de arabi, turci si alte popoare necrestine si, in final - in zilele noastre -, de comunisti. Comunismul, care a persecutat religia cum n-a mai facut-o nimeni inainte, a atacat mai intai de toate exact teritoriile ortodoxe ale Europei de Est. Dupa cum se poate vedea, acum credinta noastra este o credinta a suferintei; si, in aceasta suferinta, ceva continua sa ajute inima omului sa primeasca revelatia lui Dumnezeu.

Ce ne spune astazi Ortodoxia suferinda a Rusiei, religia suferinda pe care tanarul mai sus pomenit dorea s-o vada? S-a revelat adevarul, in Rusia, inimilor iubitoare? Dupa logica lumii acesteia, acolo n-ar fi nici o sansa pentru asa ceva. Comunismul a fost la putere mai bine de saizeci de ani si, inca de la inceput, scopul lui a fost sa distruga religia. La un moment dat prin anii 1930, aproape ca reusise, lasand doar foarte putine biserici deschise. Daca invazia lui Hitler n-ar fi cerut poporului rus sa devina patriot si sa aiba si o alta speranta in viata decat cea oferita de ideologia comunista, Biserica ar fi putut fi cu desavarsire alungata in subterane. Astazi situatia este cumva mai buna, dar se exercita inca multa presiune asupra credinciosilor. In anii 1960, in timpul lui Hrusciov, persecutia a fost reinnoita si rezultatul a fost inchiderea a trei sferturi din bisericile care mai erau deschise. Acum, in afara de orasele in care merg turistii (in Moscova sau Leningrad, de exemplu, vei vedea probabil 30-40 de biserici deschise), exista orase mari de provincie cu biserici putine sau fara nici o biserica. Astfel, daca un credincios vrea sa-si boteze copilul, trebuie sa mearga uneori sute de kilometri.

Aici as dori sa spun un cuvant despre cum Se descopera Dumnezeu crestinilor din Rusia aflati in suferinta chiar acum. Probabil ca ati auzit cu totii despre Alexandr Soljenitin, un mare romancier si ganditor rus, exilat din tara in care s-a nascut in anul 1975 pentru ca a marturisit adevarul despre Rusia asa cum l-a vazut el. Este de aproape aceeasi varsta cu regimul comunist, asa incat nu poate fi acuzat ca ar avea prejudecati pastrate din copilarie. El a trait o viata tipica pentru Uniunea Sovietica. Nascut la un an dupa revolutie, si-a pierdut tatal in primul razboi modial, a studiat matematica pentru a-si gasi o profesie practica, a luptat in cel de-al doilea razboi mondial si a mers cu armata sovietica pana in Germania. In 1945 a fost arestat pentru ca scris remarci nerespectuoase la adresa "mustaciosului" (adica Stalin) in scrisori particulare si a fost condamnat la opt ani intr-un lagar de concentrare. Dupa executarea acestei sentinte, in 1953, a fost deportat (ceea ce inseamna ca n-a fost trimis chiar in inchisoare, dar nici n-a fost liber sa mearga in alta parte) intr-un oras din sudul Kazahstanului, la marginea desertului. Acolo s-a imbolnavit de cancer si era gata sa moara, dar a fost vindecat intr-o clinica de specialitate (despre care a scris un roman, "Pavilionul cancerosilor"). In acest loc de exil a predat matematica si fizica si, in secret, a scris romane si nuvele. Dupa moartea lui Stalin, a urmat o scurta perioada de "dezghet" sau de "imblanzire" si i s-a permis sa fie liber si sa publice o carte in Rusia, in 1961. Atunci s-a descoperit ca era mai "dizident" decat i-ar fi placut guvernarii comuniste si nu i s-a mai permis sa publice nimic. Totusi, romanele sale au inceput sa fie publicate in afara Rusiei. Acestea au facut din el o celebritate extrem de suparatoare pentru autoritatile sovietice, mai ales cand i s-a conferit Premiul Nobel, in 1970, si i s-a interzis sa mearga personal pentru a-i fi inmanat. In cele din urma, in 1975, a fost exilat cu forta, avand doar cateva zile la dispozitie, si trimis in Germania de Vest.

Soljenitin traieste acum in Vermont, unde continua sa scrie. El a vorbit Occidentului despre ceva foarte important, si anume: semnificatia experimentului ateist in Rusia. El analizeaza acest experiment nu in primul rand din punct de vedere politic, ci dintr-o perspectiva mult mai profunda si chiar spirituala. Intr-un fel, el este simbolul reinvierii ortodoxe contemporane din Rusia, deoarece a trecut prin mai mult de saizeci de ani de suferinta impreuna cu poporul rus si a iesit din ea fara sa fie infrant. Are o credinta crestina foarte puternica si un mesaj pentru lume bazat pe propria sa experienta. Monumentala sa carte, Arhipelagul Gulag, trebuie citita de oricine doreste sa inteleaga ateismul asa cum a fost el practicat in Rusia si efectul pe care-l are asupra sufletului omenesc.

Soljenitin nu este inversunat impotriva experientelor sale din inchisoare si de dupa aceea, pentru ca a iesit biruitor din ele, prin dobandirea credintei crestine. El observa ca sistemul ateist nu este ceva specific rusesc, ci o categorie universala a sufletului omenesc. O data ce ai acceptat ideea ca ateismul este adevarat si ca nu exista Dumnezeu, apoi - asa cum scrie Dostoievski in romanele sale - totul ti se pare permis: devine posibil sa faci experiente cu tot ce ti se intampla, cu orice noua inspiratie, cu orice nou mod de a privi lucrurile, cu orice noua forma de societate.

Valoarea lui Soljenitin consta in aceea ca arata cum, o data ce ateismul devine filosofia dominanta si apare ideea ca intreaga religie trebuie exteminata (ceea ce constituie centrul ideologiei comuniste), trebuie sa apara lagarele. Omul are nevoie de religie si daca aceasta este interzisa, intr-un fel sau altul, trebuie sa fie eliminat si el. De aceea, in timp ce ateismul are la baza pacatul din firea umana, sistemul de inchisori de tip "Gulag" este expresia fireasca a experimentului ateist din Rusia.

Totusi aceasta este o chestiune secundara. Cea principala, despre care as dori sa vorbesc, este ceea ce i s-a intamplat lui Soljenitin (in sensul religios) cand s-a dus la inchisoare, pentru ca acolo i S-a descoperit Dumnezeu. Gulagul dezvaluie pacatul din natura umana dar, in acelasi timp, este si punctul de pornire pentru renasterea duhovniceasca a omului. Iata ce face ca renasterea duhovniceasca constatata acum in Rusia sa fie mult mai profunda decat diversele "redesteptari spirituale" care apar in lumea libera. Iata ce ne spune insusi Soljenitin despre venirea sa la credinta: "Mi-a fost dat ca, din anii petrecuti in inchisoare, sa duc cu mine, pe spatele meu batut, care aproape s-a frant sub povara, aceasta experienta esentiala: cum devine fiinta umana rea si cum devine buna. In tinerete, intoxicat de succese, ma simteam infailibil si, din aceasta cauza, eram crud (a fost sergent in armata), imbatat de putere, am fost un ucigas si un tiran. In cele mai rele momente ale mele, eram convins ca fac bine si ma acopeream complet cu argumente sistematice. Si numai cand m-am intins pe paiele mucezite din inchisoare, am simtit inlauntrul meu primele semne ale binelui".

Aici inima incepe sa se inmoaie si sa devina receptiva si, astfel, are loc un fel de revelatie: "Treptat mi s-a descoperit ca linia care desparte binele de rau nu trece printre state, nici printre clase sociale, nici printre partide politice, ci direct prin inima fiecarui om - si apoi prin toate inimile omenesti... Si chiar si inlauntrul inimilor coplesite de rau, se pastreaza un mic cap de pod al binelui. Si chiar si in cea mai buna dintre toate inimile, ramane nedezradacinat... un coltisor de rau".2

Cat de adanca este aceasta observatie fata de orice am spune noi, in Apus, bazandu-se pe propria noastra experienta! Este mai adanca pentru ca se bazeaza pe suferinta si suferinta este o realitate a conditiei umane si inceputul adevaratei vieti duhovnicesti. Insusi Hristos a venit pentru o viata de suferinta si pentru Cruce; iar experienta din Rusia ii face capabili pe cei care o traiesc sa vada profund acest lucru. Iata de ce renasterea crestina din Rusia este atat de adanca.

• « Inapoi
• Inainte »