EPILOG

Astfel si-a incheiat Parintele Serafim prelegerea. La mai putin de doi ani dupa aceea, el murea intr-un spital. In decursul suferintei intense provocate de boala care i-a adus sfarsitul, Imparatia cereasca pentru care se pregatise indelung a devenit mai apropiata si mai tangibila. Dumnezeu, care candva ii implinise dorinta chinuitoare si devoratoare de a afla Adevarul transcedent, il alina acum in mod nevazut. Incapabil sa vorbeasca, privea doar catre cer, in timp ce din ochi izvorau lacrimi. O data, a incercat sa-i spuna fratelui de manastire de langa el despre descoperirea pe care o primea in ora plecarii, dar trupul sau muribund nu i-a permis. Cand, in sfarsit, sufletul sau s-a eliberat de trup, fata i-a devenit stralucitoare si plina de pace si buzele i s-au deschis natural intr-un zambet bun. Cei ce l-au vazut in sicriu poarta marturia despre tacuta bucurie care-i asteapta pe cei ale caror inimi sunt deschise descoperirii dumnezeiesti.

Daca bobul de grau cand cade in pamant nu moare, ramane singur; dar daca moare, aduce roada multa (Ioan 12, 24). Prin moartea Parintelui Serafim a fost plantata o samanta care nu a incetat sa aduca roada multa in vietile celor din lumea apuseana, care-L cauta pe Dumnezeu. Prin publicarea continua a scrierilor sale, importanta sa universala a devenit mai vizibila. Desi a fost un purtator de cuvant al crestinatatii ortodoxe, el a insemnat mai mult decat multi dintre "talcuitorii" diverselor aspecte ale traditiei crestine. Mai curand, el a fost un pod uman viu intre omul modern apusean, dezradacinat, si plinatatea adevarului. Castigarea acestui adevar, cum spunea Parintele, nu cere stari exaltate de constiinta, ci doar o inima iubitoare, devenita "infranta si smerita" (Psalm 50, 18) prin suferinta. Fie ca, primind transmiterea vie a intelepciunii crestine primare de la Parintele Serafim, tot mai multe inimi iubitoare sa inceapa sa arda pentru adevar si sa-L afle in Persoana lui Hristos Cel Viu.

Asociatia filantropica medicala crestina
CHRISTIANA
Bucuresti, 1996