Dumnezeu este cunoastere

• « Inapoi
• Inainte »

3.1. Dumnezeu este cunoastere. Aceasta problema teologica importanta, in spiritul traditiei ortodoxe, se poate aborda din doua perspective:

a. Ontologica - Dumnezeu in Sine este cunoastere. Vom avea in vedere, referindu-ne la aceasta perspectiva, "insusirile naturale sau ontologice ale lui Dumnezeu, pe baza caracterului Sau treimic" si

b. Umana - Dumnezeu este cunoastere pentru noi, ajutor si mijlocitor, Care ne imputerniceste pe noi in vederea cunoasterii. Luam in considerare, cu prioritate, insusirile spirituale ale lui Dumnezeu (care pe masura ce le cunoastem si le intelegem devin alte forme ale marturiei coborarii lui Dumnezeu in relatie cu lumea imanenta). Ele se deosebesc de insusirile ontologice prin faptul ca primele sunt creatoare de fiinta, de structuri, pe cand ultimele au mai mult efect de induhovhicire si armonizare a lumii: "In ele insele, ca aspecte ale absolutului in sine, ba chiar ca aspecte ale raportului Sau cu lumea, insusirile spirituale avand un caracter ontologic, caci Dumnezeu este subiectivitate pura si in acelasi timp ontologica".

Deosebit de important si semnificativ este faptul ca adevarata cunoastere a lui Dumnezeu nu este doar o informare de ordin intelectual, cum am subliniat in dese randuri ci o relatie existentiala vie intre creatura si Dumnezeu Cel vesnic viu: Adevarata teologie este cautare si cercetare a tainelor vietii vesnice, descoperita noua prin Iisus Hristos: "Aceasta este viata vesnica: Sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis" (Ioan 17,3).

Caracterul ontologic al insusirilor spirituale se arata in faptul ca atotstiinta, atotsfintenia, iubirea desavarsita a lui Dumnezeu implica existenta perfecta a Lui, Care fiind existenta prin Sine are in Sine atotstiinta, atotintelepciunea, atotsfintenia, iubirea desavarsita: "Fapturile, care n-au decat o existenta relativa, pe care o primesc de la Dumnezeu, sunt prin fire marginite chiar si in insusirile lor spirituale. Toate insusirile lui Dumnezeu formeaza in El insusi un tot distinct exprimand impreuna caracterul Lui de subiect absolut, iar ca raporturi diferite ale acestui absolut cu lumea ele se presupun si se implica reciproc".

Dar sa vedem cum aplica Staretul Paisie aceasta cunoastere existentiala a lui Dumnezeu la viata monahala de obste: "De au intrat cineva in randuiala monahiceasca cu bunavointa sa, acestuia asupra ii sta datoria, ca pre toate ceale ale randuielii chipului monahicesc, in orice fealiu de loc, fara de nici o aflare de pricina pana la cea mai de pe urma a sa rasuflare sa le pazeasca; si prea cu cuviinta, caci noi adeca nu slava cea de la oameni, ci pre cea de la Dumnezeu se cade a o cauta. Si iarasi, nu oamenilor ci lui Dumnezeu mai vartos ni sa cuvine a placea; carele lucru, chiar al faptei ceii prea bine este cariia nimic (nu-i) cu neputinta, inca si cei ce va infrunteaza pe voi precum mi-ati scris deaca v-ar vedea si v-ar sti ca ati lasat ceale ale randuialii chipului monahicesc socotesc ca desi nu la aratare, ci intru sinesi mult s-ar scandalisi, carii va vor si socoti cumva ca nu dupre ravna cea dumnezeiasca invatati ceale ale invatatilor, ci chiar dupre singur vremelnicul sporiul, cinstea si slava omeneasca; iara vazandu-va ca va tineti cu lucrul intru toata paza randuielii monahicesti, insasi ei va vor lauda, va vor si ferici, de carea a voastra frumoasa randuiala nu putin sa vor si folosi: Caci asa are obiceiul firea faptei bune ai proslavi pre aceia carii o iubesc pre dansa si pururea stie mai mult a folosi decat a sminti, catra care si aceasta iti arat ca intrebarea cea pentru unele ca acestea, ca cariia si raspunsul, unuia numai l-am aratat, fratelui Onorie..." (p. 70-71).

Se poate observa cum Cuviosul Paisie leaga fapta buna de cunoasterea lui Dumnezeu. Aceasta este firea faptei bune - spune el - de a-i proslavi pe aceia care o iubesc si stiu sa se foloseasca de ea nu pentru sminteala ci spre zidire duhovniceasca. De cunoasterea lui Dumnezeu se folosesc nu numai ei, in chip individualist, ci si cei din jurul lor; aceasta nu este spre slava omeneasca, spre cinstea si sporul cel trecator, ci spre ravna spre cele dumnezeiesti si netrecatoare: "Nu oamenilor ci lui Dumnezeu mai vartos ni sa cuvine a placea" - spune Cuviosul Paisie. Cel care are aceasta cunoastere a lui Dumnezeu, ne incredinteaza Cuviosul Paisie, intelege ceea ce ne spune Mantuitorul, ca cele ce la oameni sunt cu neputinta, la Dumnezeu sunt cu putinta; faptei celei bune, care insoteste cunoasterea lui Dumnezeu, nimic nu-i este cu neputinta, oricate impotriviri i s-ar face. Ea a dat tarie sfintilor si marturisitorilor in timpul prigoanelor si intareste de asemenea pe cei ce-si inchina viata chipului ingeresc, adica nevointelor monahale.

3.1.1. Cunoasterea lui Dumnezeu (in Sine sau ontologica, adica ce vine din El si pentru El), de fapt atotstiinta divina, este pentru noi neinteleasa in referirea ei la Dumnezeu Insusi. Ne dam doar seama ca privita in aplicarea ei la raportul lui Dumnezeu cu El insusi, ea inseamna formal ca Dumnezeu Se cunoaste pe Sine intreg si deplin. Dar ce inseamna continutul cunoasterii lui Dumnezeu, la care se refera aceasta autostiinta, nu intelegem. Deci nici continutul acestei autostiinte, in referirea ei la Dumnezeu in Sine, nu-l cunoastem. O mare dificultate in calea cunoasterii de Sine a lui Dumnezeu sta in faptul ca aceasta cunoastere a lui Dumnezeu fiind totala - iar El infinit - ar trebui ca si aceasta cunoastere sa fie infinita. Dar noi nu putem intelege o cunoastere infinita in act.

Aceasta cunoastere in Sine a lui Dumnezeu Sfintii Parinti au numit-o teologie. Din ea nu cunoastem decat ceea ce ne-a revelat Dumnezeu, adica iconomia la care se refera Sfintii Parinti si care este: legata de planul de mantuire al lui Dumnezeu fata de lume. Din aceasta iconomie face parte si intruparea Mantuitorului. Iata de ce ea nu poate fi raportata la pacatul stramosesc. Hristos - Logosul cel nascut din veci din Tatal - S-ar fi intrupat si fara ca Adam sa fi cazut in pacatul neascultarii - ne incredinteaza Sfintii Parinti.

Dumnezeu este infinit in puterea cunoasterii Sale, dar aceasta infinitate in puterea cunoasterii Sale o manifesta ca infinitate in act numai in relatiile interpersonale treimice. Creand realitati finite, El si-a marginit intr-o anumita privinta, nu numai actualizarea puterii Sale creatoare, ci si actualizarea puterii Sale de cunoastere, restrangand aceasta actualizare pe masura dimensiunilor finite si ale realitatii create. De fapt este vorba de respectul lui Dumnezeu fata de libertatea creaturii Sale, de care vorbeste Nikolai Berdiaev; acesta este riscul libertatii creaturii Sale, pe care si l-a asumat Dumnezeu: "Chiar daca Dumnezeu stie de realitatile posibile de creat, dar necreate in fapt sau de stari posibile ale realitatilor create, pe care acestea nu le realizeaza in fapt, acestea sunt tot limitate, caci Dumnezeu nu vrea sa le aduca la fiinta pentru a doua oara sau de mai multe ori. In cunoasterea acestor realitati posibile, dar nerealizate, care au baza nerealizarii lor depline sau in parte in vointa Lui este si ea limitata."

Este aici acea paradoxala realitate, tradusa prin dilema: Dumnezeu nu vrea cate poate sau nu poate toate cate vrea? Cum spune si Parintele Dumitru Staniloae acest paradox este datorat iubirii lui Dumnezeu, Care nu vrea sa limiteze libertatea omului; pur si simplu isi asuma acest risc al omului. Iata de ce intruparea lui Hristos a depins de acel raspuns afirmativ al Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, adica de acel "fie mie dupa Cuvantul Tau", care a insemnat acceptul din partea umanitatii a planului de mantuire.

Dincolo de forma pe care o imbraca adevarul absolut, Dumnezeu ne ofera doar o idee limitata a cunoasterii Sale, pentru ca El Se afla in plinatatea cunoasterii dincolo de orice cuvant sau adevar revelat. "Notiunea de cunoastere finita nu se poate aplica lui Dumnezeu si nu se poate aplica, in sensul ei uman, nici cunoasterii lumii create de El, deoarece cunoasterea Lui nu are caracterul de cunoastere a obiectelor in ele insele. Numai noi avem o astfel de cunoastere intr-o anumita masura in raport cu noi insine, pentru ca, in cunoasterea de noi insine, noi ne sesizam in parte si ca obiecte sau ne cunoastem in functie de obiecte. Atotstiinta lui Dumnezeu despre Sine Insusi nu are insa in nici un fel caracterul cunoasterii obiectelor pentru ca Dumnezeu nu are deloc un asemenea caracter.

Cunoasterea se implineste, se intrupeaza in traire, caci exemplul personal este cel mai bun mijloc de marturisire a credintei si a legilor moralei crestine. La baza cunoasterii sta harul, iar la temelia trairii iubirea, dar nu o iubire falsa si pedanta a simplelor imitari de actiune, ci o iubire ce a fost ratiunea si fundamentul creatiei si care o proiecteaza atat ca imagine cat si ca realitate in spatiile vesniciei fericite. Cunoscand si traind Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, credinciosul innobileaza timpul in intelesul sau total. Dumnezeu Se descopera in revelatie si ne cheama prin har, iar depasind intervalul dintre invitatia divina si raspunsul nostru prefacem timpul in vesnicie."

Referitor la cunoasterea lui Dumnezeu, pe care o dobandim prin descoperirea Creatorului dar si prin ravna noastra, Cuviosul Paisie - dupa cum citim in Viata sa - spunea: "Nu iubiti lumea, nici cele din lume; ca de iubeste cineva lumea nu este dragostea Parintelui intru el; ca tot ce este in lume, fapta trupului si pofta ochiului si mandrie lumeasca iaste, ci cu credinta urmand stapanului sau si Domnul, Carele graiaste: de slujaste cineva Mie, Mie sa-Mi urmeze. Si celor ce intr-adevar au voit a-I urma Lui, acelora le-au daruit Sfintele Sale porunci intru Sfanta Sa Evanghelie, urmand dar si fericitul Domnului sau, prin smerita cugetare si dragoste fierbinte catra Dansul si catra aproapele si prin pazirea cea cu tot dinadinsul a tuturor sfintelor Lui porunci; ci au petrecut unul si acelasi cu lucrul, cu cuvantul si cu intelegerea pana la moarte" (p. 67).

Dupa cum observam, Cuviosul Paisie arata ca aceasta cunoastere a lui Dumnezeu prin revelatie este neschimbatoare si mult mai profunda decat orice cunoastere omeneasca. Ea uneste cugetarea spre cele dumnezeiesti cu dragostea fierbinte catre Dansul. Negresit in aceasta privinta Cuviosul Paisie urmeaza cea mai autentica traditie palamita, asa cum citim si in cartea lui John Meyendorff. Harul lui Dumnezeu care uneste cugetarea cu dragostea face posibila participarea noastra la fiinta lui Dumnezeu cea imparticipabila. Dar sa-l ascultam pe Sf. Grigorie Palamas: "Pentru ca putem participa la Dumnezeu si pentru ca esenta supraesentiala a lui Dumnezeu este total imparticipabila, exista ceva intre esenta imparticipabila si participanti care le da acestora posibilitatea sa participe la Dumnezeu. Daca inlaturi ceea ce exista intre imparticipabil si participanti - oh, ce gol! - te separi de Dumnezeu, distrugand legatura si stabilind o prapastie enorma, de netrecut intre Dumnezeu, pe de o parte, creatia si carmuirea creaturilor, pe de alta parte."

Cuviosul Paisie, surprinzand aceasta purtare de grija a lui Dumnezeu pe care ne-o vadeste Creatorul prin revelatia Sa, indeamna pe ucenicii Sai sa se faca ei insisi grijulii pentru propria lor mantuire: "Sa nu-i considere oamenii ca pe niste ingeri ai lui Dumnezeu, iar ei sa se arate departati de nevointa lor cea mai dinainte avuta; si pre voi fiilor cei ce nadajduiti spre Pronia Lui, toata lipsa cu multumita primind, sanatosi si nevatamati cu ale trupului si cu ale sufletului sa va pazeasca si buna sporire intru invataturi sa va daruiasca" (p. 70).

Cunoasterea in sine nu este un scop, ci un mijloc pentru a dobandi un bun mai inalt. Sfintii Parinti ne invata ca cel credincios profita de cunostinta lui in masura in care aplica aceasta cunostinta la "conlucrarea neintrerupta intre credinta si iubire", astfel ca ea este "un fapt absolut necesar".

Esenta crestinismului este iubirea, asa cum a definit-o Insusi Mantuitorul (Matei 12, 35, 40), iar ucenicii Sai nu au facut decat sa predice si sa traiasca urmand invatatura Sa, cum de altfel ni se confirma la I Corinteni 13, 1. Aceasta este de altfel un mod de intoarcere a omului la Dumnezeu precedata de cea a lui Dumnezeu, spre om (Zaharia 1,3).

Toate aceste elemente sunt dominate de libertatea de vointa care se impune din capul locului in obiectul credintei: Libertatea deplina este de a-si da consimtamantul la aceasta cunoastere sau de a o refuza, adica adeziunea spiritului omenesc la aceste adevaruri dumnezeiesti. Dar obiectul credintei, dupa definitia clasica data de Sfantul Apostol Pavel (Evrei 11,1), cuprinde doua elemente caracteristice: Cel dintai, "adeverirea celor nadajduite", deci anumite bunuri "precise" viitoare; cel de al doilea este "dovada lucrurilor nevazute", adica anumite bunuri "precise" invizibile.

Din punct de vedere formal se poate spune ca stiinta lui Dumnezeu referitoare la Sine insusi e cunoasterea reciproca perfecta a Persoanelor Sfintei Treimi. Aceste Persoane sunt forma in care Dumnezeu isi este Siesi obiect de cunoastere. Subiectul "in singuratatea absoluta e un gol, care nu se poate cunoaste in nici o miscare a lui, pentru ca nu are o asemenea miscare. Cunoasterea este referirea spirituala a unui subiect la un obiect. Numai prin aceasta referire Se cunoaste pe Sine si Se actualizeaza pe Sine ca subiect".

Cuviosul Paisie, referindu-se la acest aspect al cunoasterii lui Dumnezeu, zice ca intru insingurare nu este cunoasterea Celui Preainalt. Isaac Dascalul, vorbind despre vietuirea in Manastirea Dragomirna, spune, in Viata Cuviosului Paisie de la Neamt, ca vietuirea ucenicilor marelui staret se caracterizeaza prin "sfaramarea inimii, smerenie adanca, frica lui Dumnezeu si cucernicia, luarea aminte si tacerea gandurilor si rugaciunea in inima pururea saltand cu nepovestita dragoste invapaiata catra Hristos Dumnezeu si catra aproapele, ca multora dintr-insii nu numai la singuratate in chilie, ca si in biserica si intru adunarile ascultatorilor si intru duhovniceasca graire, neincetat lucrarile le curgea, care arata roada Duhului adeca credinta, blandetea si dragostea inimii lor catra Domnul cu cuviinta, dar Sfantul Isaac graiaste: iubita iaste lui Dumnezeu adunarea smeritilor, precum adunarea serafimilor".

Si de aici se vede preocuparea deosebita a Cuviosului Paisie de a arata ca in cunoasterea lui Dumnezeu nu are intaietate ratiunea ci dragostea, care nu se poate manifesta in insingurare ci in rugaciunea facuta cu inima pururea saltand cu nepovestita dragoste invapaiata catre Hristos-Dumnezeu si catra aproapele, manifestata in adunarile ascultatorilor si intru duhovniceasca graire, prin care se realizeaza, ca si intre Persoanele Sfintei Treimi, aceasta reciproca si impreuna-impartasita cunoastere, o cunoastere care ii schimba in insusi felul lor de a fi si de a se purta unii cu altii. Este un fel de asumare a slabiciunilor celorlalti dupa modelul lui Hristos, Care Si-a asumat umanitatea noastra.

Prin intrupare, Dumnezeu asuma fiinta si drama umana. Restaurand relatia Sa cu noi, El ia parte la suferinta noastra, ia chipul nostru cazut: "Arhetipul divin se face concret teandric, asa cum chipul nostru este originar deiform. Logosul care e filantropie, ", adica in cunoasterea Sa atat cat ne este necesar mantuirii.

Dar cel mai mult Se actualizeaza pe Sine ca un subiect prin referire la o alta persoana sau prin cunoasterea altei persoane, care se refera la subiectul respectiv. Dumnezeu are astfel, un pol de referinta perfect in Sine Insusi. El Se refera la Sine insusi ca la alte persoane si aceste Persoane Se refera una la alta in mod reciproc perfect. "Tatal Se cunoaste in referirea Sa la Fiul, cunoscand pe Fiul, cunoscandu-Se in Fiul, in miscarea Sa continua spre Fiul Care este in Sine Insusi si in miscarea continua a Fiului spre Tatal. Cunoasterea perfecta sau atotstiinta perfecta a lui Dumnezeu consta in faptul ca fiecare Persoana divina cunoaste pe celelalte in Sine insasi ca pe Sine Insasi, dar in calitatea lor de alte Persoane. Prin aceasta, fiecare Persoana Se cunoaste si Se actualizeaza perfect si etern pe Sine Insasi. Aceasta datorita inferioritatii Lor dinamice reciproce sau asa-zisei perihoreze. Dar interioritatea aceasta nu trebuie inteleasa asemenea inferioritatii fizice. Ea consta in faptul ca fiecare Persoana e deschisa intentionat Celorlalte si indreptata spre Ele intr-o iubire totala si infinita, care nu retine nimic pentru Sine, ci e predata intreaga Celorlalte. E o perihoreza totala si spirituala si infinita a iubirii constiente".

Cei care se straduiesc sa imite relatiile Persoanelor Sfintei Treimi, lucrand ca dragostea sa ia chipul unei vieti firesti, dupa Cuviosul Paisie, sunt cei ce se straduiesc sa fie dupa chipul ingerilor care neincetat lauda pe Dumnezeu. De aceea se ruga ca Dumnezeu sa-i ajute pe cei neputinciosi: "Mare osteneala si sudoare pentru aceasta ca niste sange inaintea lui Dumnezeu varsa; si neincetat cu lacrami ruga pre Dumnezeu ca sa ajute lor. Unii ca acestia, desi neputinciosi erau insa ca niste nevoitori ai Imparatiei ceriului sa vor socoti inaintea lui Dumnezeu. Si cu totii, desi nu intr-o masura erau, ca poruncile lui Hristos Dumnezeului nostru si a(le) purtatorilor de Dumnezeu parinti a le pazi, pentru ca lucrarea cea tainica a poruncilor tamaduieste puterea sufletului, graiaste Sfantul Isaac...". Astfel, Cuviosul Paisie subliniaza perspectiva umana a acestei cunoasteri a lui Dumnezeu: Toti cei ce doresc a-L cunoaste se arata a fi, ca niste nevoitori ai imparatiei cerului se vor socoti inaintea lui Dumnezeu. Perspectiva umana este deci legata de aceasta descoperire a lui Dumnezeu, care cheama pe om la desavarsire duhovniceasca si la lucrarea tainica a poruncilor care tamaduieste lipsurile sufletului si-l intaresc in zborul sau spre Dumnezeu,

3.1.2. Perspectiva umana, "in cunoasterea reciproca a Persoanelor treimice ca subiecte nelimitate, e data pentru Dumnezeu o data cu eternitatea", aceasta fiind "baza pentru posibilitatea cunoasterii altor subiecte, deci si pentru crearea lor, a unor subiecte in ele insele". Mai bine spus, "Dumnezeu coboara in cunoasterea lor iubitoare la dimensiunea lor limitata, dar in acelasi timp le ridica prin iubirea Sa la unirea cu Sine in ambianta realitatii Sale infinite".

Indurarea divina, cea mai importanta caracteristica a iubirii nesfarsite a lui Dumnezeu, poate nu numai a ierta, ci si a face inca dintr-o fiinta decazuta un om cu totul nou, capabil sa-L perceapa si sa-L cunoasca pe Dumnezeu. Iata o concretizare a acestui mod de cunoastere a subiectului-om, produs al iubirii si cunoasterii infinite a lui Dumnezeu; "cine cunoaste pe Dumnezeu deplin, Il cunoaste pentru ca Dumnezeu i Se deschide in iubire". De aceea - spune Sfantul Ioan Evanghelistul -"Cel ce nu iubeste, n-a cunoscut pe Dumnezeu".

Cunoasterea inteleasa ca viata, de fapt ca viata in iubire, are asadar un caracter existential. Ea nu e numai o parte a vietii sau ceva opus si strain vietii, cum adesea ne apare pe planul existentei imanente de aici, ci e insasi viata care, in definitia Mantuitorului, nu poate fi limitata la existenta acestei lumi. Ea are o dimensiune eshatologica, adica legata de planul vesnic al lui Dumnezeu. De aceea, viata de aici nu poate fi separata - in invatatura crestina - de viata vesnica, iar viata vesnica este "sa Te cunoasca pe Tine, Unul adevarat Dumnezeu" (Ioan 13, 3). Vrand sa evidentieze caracterul existential al acestei cunoasteri experiate in iubire, Sfantul Maxim Marturisitorul o compara cu caldura focului simtita real de trup, spre deosebire de cunoasterea prin credinta fara iubire si al carui continut nu e trait ci se afla la distanta. Acest din urma continut Sfantul Maxim Marturisitorul il aseamana cu focul imaginat sau cel a carui realitate vine din amintire: "Precum amintirea focului nu incalzeste trupul, la fel credinta fara iubire nu lucreaza in suflet lumina cunostintei". Parintele Staniloae, citandu-l pe Sf. Maxim Marturisitorul, spune ca asa cum fierul imprumuta insusirile focului, si firea umana se umple de focul dumnezeirii, fapt care face posibila indumnezeirea omului si progresul spiritual crestin.

Cuviosul Paisie, in legatura cu aceasta cunoastere neparticipativa, ci doar imaginara si inrobita unor inchipuiri, spune: "Pentru ca multi insa poate si multi ani fara de durere au lucrat sau si lucreaza; si pentru ca nu intru infocata osardie a inimii ostenealele pocaintei le face deserti de curatiia si neimpartasiti Duhului Sfant au fost si iarasi: cei ce intru negrijire si lenevire lucreaza sa ostenesc adeca oaresicum dupre cum li sa pare mult si niciodata roada culeg, poate nu ar fi, cand jura durere calatorim, din trandavie si intru ingrijirile ceale nefolositoare inplantandu-ne pre noi insine ne intunecam... ca graiaste dumnezeiescul Pavel: de vom patimi cu Dansul, atuncea cu Dansul ne vom si proslavi, ca de ne rusinam patimilor Lui care le-au rabdat pentru noi a-I fi urmatori si impreuna-patimitori, ci vietuiaste intru noi vointa de a nu voi a patimi, carea este cugetare pamanteasca a trupului...".

Fara deschiderea omului spre Dumnezeu, acesta nu poate primi revelatia si cunoasterea supranaturala a vointei dumnezeiesti, ramanand - cum spune Cuviosul Paisie - la cugetarea cea pamanteasca, rece si rationala, care nu-i descopera nimic din slava cea negraita a lui Dumnezeu. Asadar, cunoasterea - in spiritul traditiei palamite - este participare, este trairea comuniunii cu Dumnezeu. Dumnezeu Se ofera cunoasterii noastre - prin revelatie - dar si noi ne oferim cunoasterii lui Dumnezeu, miscand miezul de taina al persoanei noastre catre El.

Dar pentru ca Dumnezeu sa cunoasca in deplinatatea lor aceste subiecte, sa le cunoasca ca pe Sine Insusi, este necesar mai bine zis ca ele sa participe la cunoasterea Lui. E nevoie ca ele sa se predea, sa se deschida Lui, sa-L iubeasca cu toata fiinta lor. Cunoasterea lor deplina de catre Dumnezeu depinde nu numai de iubirea Lui fata de ele, ci si de iubirea lor fata de El. Dumnezeu vrea sa realizeze cu ele o cunoastere reciproca prin har, in care Dumnezeu sa cunoasca persoana umana ca pe Sine Insusi, datorita iubirii reciproce perfecte.

Cunoasterea reciproca autentica inseamna ancorarea in eternitate, desigur in contextul celor spuse in cuprinsul temei "timp si eternitate". In acest sens, Mantuitorul Iisus a spus: "Aceasta este viata vesnica, ca sa Te cunoasca pe Tine Unul adevaratul Dumnezeu si pe Cel pe Care L-ai trimis, pe Iisus Hristos" (Ioan17,3).

Ca subiecte libere, cu totul deosebite in fiinta de cele divine, subiectele create nu sunt prin fiinta lor interioare lui Dumnezeu, cum sunt Persoanele divine, ci pot fi numai prin har, adica prin participare. Numai prin har unele din ele se destainuiesc lui Dumnezeu si se fac cunoscute lui Dumnezeu in acest sens. Altele, din pacate, pun intre ele si Dumnezeu un zid despartitor, neprimind harul sau iubirea Lui si prefacandu-se tot mai inchise Lui. Dumnezeu Se bucura cand omul isi varsa inaintea Lui inima sau se deschide inaintea Lui (Psalm 38, 9). Suspinul omului devine atunci oarecum suspinul lui Dumnezeu. Dumnezeu - prin Iisus din gradina Ghetsimani - isi impropiaza acest suspin. Graitoare sunt in acest sens sublinierile Cuviosului Paisie, cum ne sunt ele redate in Viata Cuviosului Paisie de la Neamt, p. 42: "Si Simeon Noul Bogoslov graiaste: Pentru aceasta dar zic ca neurmand patimilor lui Hristos - prin pocainta si lacrami, prin smerenie, ascultare si rabdare, iara mai vartos prin saracie si rea patimire, prin defaimari si batjocuri - si mortii Lui ceii de ocara partasi nefiindu-i nici duhovnicestii lui Invieri aicea partasi se fac; nici darul Sfantului Duh priimesc, deci dar pentru care alte lucruri ne vom proslavi cu Dansul..."?.

Dumnezeu chiar daca am presupune ca aproape il cunoaste teoretic ca pe un subiect pe om, trebuie spus ca nu il cunoaste prin comunicarea proprie omului, care creeaza in el stari mobile de alipire, de intelegere, de afectiune, continuu noi stari care fac fluida granita intre el si Dumnezeu, ci il fac pe om sa vibreze in Dumnezeu-Insusi si pe Dumnezeu, impreuna cu el, Il fac mereu interesant si placut. Dumnezeu cunoaste in acest caz o persoana in deplina ei realizare numai ca o posibilitate. Dar aceasta posibilitate nu da aceeasi bucurie vibranta in Dumnezeu, desi bucuria lui Dumnezeu isi are totusi plenitudinea ei in relatiile intratreimice. S-ar putea spune ca Dumnezeu nu vrea sa forteze intrarea in comuniune cu fiintele create care i se opun, pentru ca respecta libertatea lor, in sensul ca nu le sileste. Acest mod de a astepta al lui Dumnezeu, ca sa I se deschida usa sufletului, este descris de Apocalipsa: "Iata Eu stau la usa si bat."

Dar pentru aceasta, "cel mai important lucru este sa ne cunoastem si sa simtim saracia noastra si bogatia lui Hristos" ca astfel dorim sa petrecem in unire cu El, "Care este calea noastra", cale ce sta "deasupra unei prapastii de foc, in care putem cadea in orice clipa, daca ne paraseste harul, iar harul ne va lasa daca vom uita ca suntem in sinea noastra si orbi, si saraci, si goi...

Acest sentiment ne va atinti in permanenta spre Domnul sau ne va impinge sa fugim spre El, la fel cum fac oamenii dintr-o incapere fara aer sau dintr-o cladire incendiata, spre libertate... Sa cunoastem si sa purtam in simtamantul inimii bogatia lui Hristos", pentru ca "in Hristos orice om mi-e prezent" ca frate, "aratandu-mi-l si pe acela ca frate; sau in fiecare om vazut ca frate e si Hristos ca Frate. Adancimea omului si a valorii lui sta in faptul ca in el vedem pe Hristos de a Carui iertare are nevoie, dar care indemnat launtric de Hristos imi cere si mie sa-l iert, vazand in mine pe Hristos". Caci simtamantul saraciei, al nimicniciei si al nevredniciei noastre in fata lui Dumnezeu, sigur este lipsit de bucurie si cred ca ne poate duce la deznadejde - pacatul cel mai pagubitor. De aceea, fara sa renuntam la acest sentiment, trebuie sa-l amestecam cu cunoasterea si cu sentimentul bogatiei lui Hristos. Deci, cu adevarat, omul nu este doar sarac si pieritor, ci poate fi si mantuit si imbogatit in Domnul Iisus Hristos. Dar pentru toate acestea si peste toate acestea "lumina dumnezeiasca devine principiul cunostintei. In ea noi cunoastem pe Dumnezeu si ne cunoastem pe noi insine. Ea scruteaza profunzimile lui Dumnezeu si realizeaza unirea cu Dumnezeu", cu noi toti, dar si cu fiecare in parte.

La acest splendid continut de mari adevaruri adaugam si faptul ca "cel mai deplin cunoaste omul pe Dumnezeu in Hristos, in Care firea umana ca firea Ipostasului divin este deschisa total ei. Numai in Hristos cunoastem si noi cu adevarat pe Dumnezeu si Dumnezeu ne cunoaste pe noi in adevarata noastra implinire". Si aceasta datorita faptului ca "Domnul este ascuns in poruncile Sale si cei ce-L cauta pe El il gasesc pe masura implinirii lor".

De felul in care il putem cunoaste pe Hristos prin implinirea poruncilor si prin ascultare ne este pilda insasi supunerea Cuviosului Paisie si implinirea voii ucenicilor sai in Sfantul Munte. Ni se spune in Viata sa ca pentru a fi un bun implinitor al poruncilor lui Hristos trebuie sa cercetezi pe un duhovnic mai varstnic si cu experienta duhovniceasca. Altfel, "amar acelor frati carora le este povatuitorul sau duhovnicul tanar, iara mai vartos de este si intru duhovniceasca lucrare neiscusit; cunoscut este ca nici pentru patimile ceale de multe fealuri trupesti si sufletesti stie ceva. Ca cu tot dinadinsul de ar fi lucratoriu al poruncilor lui Hristos nu ar fi fost lipsit dupre a sa masura si de darurile ceale de la Domnul, precum pentru aceasta intareste si Sfantul Simeon Noul Bogoslov, zicand ca nu este cu putinta ca cineva din tot sufletul dupre Cuvantul Domnului batand si cantand si a nu afla si a nu sa imbogati cu bogatia darurilor lui...".

Fara lucrarea poruncilor lui nu putem cunoaste pe Dumnezeu dar nici noi fii Bisericii nu ne putem - cum a spus insusi Mantuitorul - arata ca suntem ucenicii Lui. Intru aceasta vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii Mei - spune Iisus - daca veti implini porunca Mea cea noua: Sa va iubiti unul pe altul. Porunca aceasta a iubirii n-a cunoscut-o lumea veche, a pacatului: Ea este porunca harului pe care ni-l impartaseste Hristos. De aceea este noua si innoitoare din punct de vedere duhovnicesc, spunea fericitul intru adormire patriarhul Iustin.

In Hristos e data posibilitatea ca noi sa inaintam pe treapta pe care Dumnezeu cunoaste natura Sa umana ca pe Sine Insusi si natura umana cunoaste pe Dumnezeu ca pe sine insasi. Pentru aceasta un lucru foarte important si semnificativ se cuvine sa-l retinem si sa-l punem in practica si anume participarea noastra efectiva la viata liturgica si la opera de caritate a Bisericii. Numai asa ramanem in iubirea Lui (Ioan 15, 9), in comuniune cu El, in consens cu dreapta invatatura a Bisericii Ortodoxe.

3.2. Aspecte practice ale cunoasterii lui Dumnezeu in mostenirea paisiana

Asa cum aratam si mai sus, urmand traditiei isihaste, neintrerupta in Tarile romane inca din secolul al XlV-lea, cum de altfel a subliniat acest fapt in dese randuri si inalt Prea Sfintitul Daniel al Moldovei si Bucovinei, Cuviosul Paisie de la Neamt a putut determina acea reinnoire spirituala pe care a cunoscut-o viata monahala din tinutul Neamtului dar si din alte manastiri romanesti in secolul al XVIII-lea, cu largi rasfrangeri in Rusia, dupa cum o dovedeste gandirea Sfantul Teofan Zavoratul. Ca Ortodoxia romaneasca a avut un rol de netagaduit in aceasta reinnoire isihasta - marcata de acea participare a intregii obsti sau comunitati - este un lucru pe care Parintele Dumitru Staniloae l-a demonstrat din plin in numeroase studii pe care le-a inchinat acestui moment spiritual, care astazi se bucura de o unanima apreciere.

"Cuviosul Paisie intensifica legatura intre viata de obste si rugaciunea inimii, care se dezvoltase mai ales in mediile in care calugarii traiau izolati, in singuratate". Or, acest fapt - arata Inalt Prea Sfintitul Daniel - a avut un rol hotarator: Odata adus in viata de obste, isihasmul nu a facut decat sa dea tarie "spiritualitatii ortodoxe din acele timpuri si in acele parti ale pamantului romanesc". Comunitatea celor peste o mie de calugari de la Neamt a facut ca vechea lavra moldoveneasca sa devina "un nou Athos"; viata duhovniceasca din Manastirile Secu si Neamt s-a extins "si la schiturile acestor manastiri si schituri, care si pana astazi sa tina de oranduiala Staretului Paisie".

Care este caracteristica principala a acestui nou centru de iradiere a spiritualitatii ortodoxe? Negresit trei lucruri subliniaza aceasta noutate: "Cuviosul Paisie a inmultit ceea ce a gasit in experienta si viata duhovniceasca a calugarilor romani; a adunat ceea ce trebuia sa adune, si anume manuscrise grecesti care trebuiau traduse in slavona si in romana; a daruit celor care nu o aveau spiritualitatea isihasta, plamadita, inmultita, intensificata aici, la Neamt". Intr-un cuvant Cuviosul Paisie a valorificat din plin bogatele rodiri pe care le-a cunoscut istoria primei etape din cronica marei lavre nemtene. El n-a venit pe un teren arid, asa cum se incearca la un moment sa ni se sugereze chiar in Viata Cuviosului, ci meritul Cuviosului Paisie este acela de a fi adunat, cum nimeni n-a facut-o pana la el, toate aspectele nevointelor monahale si de a fi facut din ele un fluviu puternic.

De altfel, chiar in Viata Cuviosului se spune acest fapt: "Acesta iaste cu adevarat Parintele nostru Staretul Paisie, carele prin iconomie dumnezeiasca si descoperire din Sfantul Munte al Athonului viind in Moldaviia, ca un apostol, au deschis pravalie de fapte bune, care de cand iaste Moldaviia sa creade ca poate nu s-au deschis. Ca acolo pleaca pre mintea omului celui cunoscatoriu sa creaza; caci, lucruri asa ca acestea, care in vremea lui, si dupa dansul pana acum s-au lucrat, mai nainte in vremile ceale trecute nicairi nu se veade, ca s-au lucrat aicea in pamantul acesta; nici in scris undeva se gaseaste". Or, noutatea paisianismului trebuie sa o vedem in aceasta adunare a energiilor duhovnicesti pentru a se lupta impotriva paganismului renascentist, a ateismului lui Voltaire si a dezastrului spiritual adus de Revolutia franceza. Practic mostenirea innoirii paisiene nu a facut decat ca acest nepretuit tezaur - al trairii cunoasterii de Dumnezeu - sa se raspandeasca benefic peste largi spatii ortodoxe, in acele vremuri cand criza spirituala a Europei a inceput sa-si arate roadele nefaste prin Revolutia franceza.

A fost aceasta o "restauratie" de tipul sau de dimensiunile celei catolice? Nicidecum. Dimpotriva, ea a insemnat - cum remarca teologi catolici de talia lui Tomas Spidlik, de pilda - o retrezire a spiritualitatii crestine "intr-un cadru al decadentei generale". De aceea, rolul acestui nou Athos este cu atat mai mult important si reprezentativ pentru intelegerea omului de catre Ortodoxie. Din pacate acest rol pana acum a fost fie ignorat, fie minimalizat. Este meritul Parintelui Dumitru Staniloae - recunoscut de teologi catolici, reformati si ortodocsi a fi cel mai mare teolog crestin din vremea noastra - de a fi valorificat aceasta mostenire. Geniul teologic al Parintelui Dumitru Staniloae a putut intrezari in aceasta reinnoire isihasta mostenirea de care nu ne putem lipsi in aceste vremuri de deruta generala, din punct de vedere religios; de fapt aceasta vigoare a teologiei romanesti pe care nici opresiunea comunista nu a putut-o estompa sau diminua.

Daca arhiepiscopul Parisului, Jean-Marie Lustiger, spunea ca nu pot exista valori spirituale si morale de tranzitie, iata ca mostenirea isihasta din Romania valorificata de Parintele Dumitru Staniloae se concretizeaza intr-un amplu si fundamentat raspuns ortodox la problemele cu care se confrunta astazi omenirea, devenita din ce in ce mai secularizata. Intr-un studiu, ale carei coordonate sunt "asertiuni" din proiectul tezei de doctorat, Parintele diacon Doru Costache demonstreaza ca aceste abordari ale teologiei ortodoxe pot aduce un raspuns asteptat chiar si marilor probleme ale stiintei sau ale cunoasterii stiintifice din zilele noastre. Astfel, prin aceasta mostenire a reinnoirii paisiene, Sfantul Maxim Marturisitorul ca si Sfantul Grigore Palama isi demonstreaza - daca mai era nevoie - netagaduita actualitate: Cunoasterea umana lipsita de harul transfigurator al lui Dumnezeu nu numai ca nu tamaduieste ranile produse de om creatiei, ci - mai mult - afunda intreaga creatie in haul nefiintei. "Raportul stiinta-teologie a fost formulat de ambele parti in termenii unui conflict fara solutie intre doua interpretari ale realitatii. In fapt, era doar o despartire a competentelor, cum a precizat Einstein, care intuia ceea ce astazi pare din ce in ce mai greu de evitat: intalnirea dintre cercetarea stiintifica si perspectiva teo-teleologica, intre descriere si interpretare, spune Parintele. Noua perspectiva stiintifica, teologic-antropica, reintroducand omul in centrul realitatii (nu transformandu-l in centru insa), dezvaluie o finalitate a devenirii cosmice si umane, permitand aducerea in discutie si a criteriilor teologice, care contin structuri capabile sa propuna si sa sustina realizarea, desavarsirea fiintei umane (care a pierdut, in vechea paradigma, moderna, gandul, speranta lui ętre plus), angajata in relatiile sociale si cosmice; prin aceasta de fapt, reconstituirea universului." Incat, putem spune - in acord deplin cu Sanctitatea Sa Bartolomeu I - ca mai mult ca oricand astazi spiritualitatea ortodoxa, nelipsita de cunoasterea lui Dumnezeu, este chemata sa contribuie la realizarea unei adevarate ecologii: Fara refacerea autenticului raport dintre om si Dumnezeu nu se poate spera la refacerea raportului dintre om si creatie.

Cred ca in acest sens, dimensiunea ontologica a cunoasterii lui Dumnezeu pentru fiinta umana este mai mult decat evidenta. Spiritualitatea ortodoxa, prin Paisie, a combatut filosofia luminilor - in secolul al XVIII - si a aratat dezastrul ateismului - in secolele XIX-XX. Iar in secolul in care am intrat este menita sa arate pericolul secularizarii; mai bine zis al "dezvrajirii luminii" de care vorbesc reformatul Max Weber si catolicul Marcel Gauchet.

Ioan Petru Culianu vorbea de o "alunecare" a catolicismului spre protestantism care a avut loc in secolul al XVI-lea prin contrareforma catolica. Iata ca prin mostenirea amintitei reinnoiri isihaste, prin reconsiderarea dimensiunii sacramentale a cunoasterii lui Dumnezeu ca si prin nevoia funciara a omului de impartasire din slava cea negraita a lui Dumnezeu Ortodoxia nu face decat sa cheme aceasta crestinatate "alunecata" la redescoperirea dimensiunii sfintitoare a Evangheliei, a Bisericii si a rolului lor mantuitor in istoria omenirii prin reinnodarea legaturii dintre timp - aceasta dimensiune a creatiei - si vesnicia lui Dumnezeu, asa cum arata Intaistatatorul Bisericii noastre strabune: "Mare este taina aceasta a Bisericii dar si a actualizarii prezentei lui Iisus in mijlocul nostru, ca si cea a comuniunii noastre cu El, pentru ca in Hristos insusi este chemarea si posibilitatea noastra de a fi in comuniune cu Tatal ceresc, primind (Romani 8,15)".

Comuniunea cu El o realizam printr-o pregatire permanenta, constienta si responsabila; la temelia acesteia stand constiinta morala si faptele milosteniei crestine, care ne apropie de Dumnezeu tot mai mult si ne fac sa-L cunoastem atat cat este necesar pentru mantuire (Ioan 8, 31, 32). Aceasta cunoastere a lui Dumnezeu prin smerenie in Sfanta Euharistie si prin statornicia in iubirea Lui ne face sa ramanem in El si El in noi (Ioan 6, 56). Prin Euharistie - asa cum accentua Parintele Dumitru Staniloae in cuvintele sale de folos dar si de inalta tinuta teologica - "luam putere ca sa putem purta Crucea spre Inviere, avand drept tel suprema cunoastere a lui Dumnezeu". De aceea, "Dumnezeu asteapta de la fiecare iubirea sa personala", iar aceasta iubire se manifesta in implinirea poruncilor care au ca teren de lucru si isi gasesc implinirea in viata liturgica a Bisericii, cuprinsa in toate laturile ei de lucrare sfanta, caci menirea omului de la Dumnezeu este sfanta: Acesta este creat de Dumnezeu, "dupa chipul Sau in perspectiva unei infinite asemanari cu Dumnezeu". Iar cunoasterea lui Dumnezeu sta in implinirea poruncilor Lui - ne spune Sf. Evanghelist Ioan (7, 17) -, "care ne aduc aici pe pamant bucurii sfinte, nadejde si bunatate, armonie si viata plina de dar, iar dincolo fericire nesfarsita".

Cu cat ne vom stradui mai mult sa iubim pe semenii nostri si sa ne sensibilizam la necazurile lor de tot felul, cu atat vom fi mai buni, mai cuviinciosi si cinstiti unul cu altul; cu atat mai mult ne vom apropia si il vom cunoaste pe Dumnezeu, scurtand enorm drumul atat de dificil al acestei sfinte dorinte, in felul acesta - si nu altfel - vom castiga "sfintenia celor care implinesc voia lui Hristos in viata lor si poarta in ea din bucuria Invierii lui Hristos si pace din Imparatia cerurilor, care in mod tainic se salasluiesc in sufletele celor ce se rastignesc si se lasa luminati si calauziti de Sfantul Duh". Adica bucuria Invierii si pacea Imparatiei Sale se salasluiesc in inimile celor care - cum spune Leon Bloy - se rastignesc pentru dragostea lor fata de Hristos.

Asa cum se spune si in Viata Cuviosului, "Dumnezeu, Carele lumineaza pre mintea omului catra nevointa de Dumnezeu si a voii Lui, desteapta pre suflet si il pornesc catra lucrarea poruncilor Lui". Viata monahala este culmea nevointelor umane pentru a implini voia lui Dumnezeu; "fara cetirea dumnezeiestilor Scripturi, a indrepta fapte bune nu este cu putinta, deci fiindca cel ce face dupre cuvantul Domnului si invata acela mare se va chiema si cum ca povatuitorului i sa cuvine sa covarseasca pre toti supusii lui cu lucrarea faptelor bune".

Acest lucru nu numai ca l-a inteles Cuviosul Paisie, dar s-a si straduit a da ucenicilor pilda vietii sale, fiind convins "cum ca lucrul, mai mult decat cuvantul foloseste pre ascultatori au inceput a face si a invata; a talmaci carti si a indruma si pre ucenicii sai carii avea stiinta sa talmaceasca, dara si talmacirea o facea, nu din carti politicesti, ci din ceale duhovnicesti, care sunt invatatoare pentru patimile sufletului, pentru curatirea mintii, pentru unirea mintii cu Dumnezeu si pentru altele mai inalte si mai duhovnicesti". Astfel el a aratat sensul vietii duhovnicesti: Toate stradaniile care pornesc de la fiinta umana se intorc asupra ei in implinirea acestei slujiri. Nelinistea cautarii lui Dumnezeu il fac pe om sa se indrepte catre Creatorul sau si in acest urcus devine constient de chemarea sa dar si de responsabilitatea care il leaga de creatie: "Fiinta umana este deci chipul a tot ce este Dumnezeu: existenta, cunoastere, iubire. Dumnezeu le are pe acestea in plenitudine infinita, omul este cel ce le are pe acestea in dependenta de Dumnezeu si inainteaza in ele deschizandu-se comuniunii lui Dumnezeu", dar si spre lucrarea sfintirii creatiei. Toata aceasta lucrare in maretia si splendoarea lui Dumnezeu se rezuma in mod concret la pregatirea noastra in vederea invierii, care este un dat absolut, intr-un anumit timp ca dimensiune a mantuirii, care trebuie sa conduca actiunile spre scopul final, indumnezeirea "sau spiritualizarea sufletului si a trupului".

Tinand seama de toate aceste adevaruri fundamentale care privesc cunoasterea lui Dumnezeu, putem spune in concluzie ca "Dumnezeu in Sine este absoluta cunoastere, la care nu exista trecere de la potenta la act..., nu exista succesiune si progres de la cunoscut la necunoscut". Referitor la aceasta tinta a vietii duhovnicesti citim in Viata Cuviosului Paisie de la Neamt "Dumnezeu, Cela ce pre toate faptuirile Sale de a Sa pronie si milostivire le impartaseste si spre folosul neamului omenesc le iconomiseaste si voiaste ca tot omul sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vie, vazand pre neamul romanesc, blogocestiv, adeca cu credinta, dar lipsit de unealtele prin care sa intareste si sa creaste credinta, iubitoriu de Dumnezeu si de fapte bune, dara pustiu de armele luminii cu care sa sfatuiaste Sfantul Pavel Apostolul ca sa ne imbracam fierbinte cu osardie, daca fara povatuitoriu catra lucrarea faptelor bune. Bogat de evlavie catra ceale dumnezeiesti, daca sarac de un luminatoriu carele sa-i arate calea cea catra acelea. Deci asa de indemanatec catra faptele bune vazand, zic, Dumnezeu pre neamul moldovenesc, au binevoit a sa milostivi spre dansul si a-i trimite pre un om ca acesta, carele putea sa-i arate calea si sa-i dea pilda de fapte bune. Acesta iaste cu adevarat Parintele nostru Staretul Paisie...". Pentru ca omul sa poata sa se desavarseasca are nevoie de modele duhovnicesti. Sf. Ap. Pavel spune: Fiti mie urmatori precum sunt si eu lui Hristos. Deci viata duhovniceasca este imitarea vietii celei dumnezeiesti. Daca se poate vedea aici o influenta a Urmarii lui Hristos a lui N. Cabasila si a Imitatiei lui Hristos a lui Thomas de Kempis, trebuie remarcata profunzimea duhovniceasca paisiana care prin parintii duhovnicesti ne trimite la Arhetipul Hristos.

Deosebit de convingatoare este descoperirea pe care ne-o face Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, care intareste realitatea suprema a cunoasterii lui Dumnezeu cand zice: "Stim ca Fiul lui Dumnezeu a venit si ne-a dat noua pricepere, casa-L cunoastem pe Dumnezeu Cel adevarat; si noi suntem in Cel adevarat in Fiul Sau Iisus Hristos. Acesta este Dumnezeu Cel adevarat si viata vesnica"(Ioan 5,20).

Iar ca Dumnezeu sa fie cunoastere, dupa cum am vazut, din partea noastra este necesara o deschidere, adica o acceptare a primirii harului adus prin Iisus Hristos ca "partas la divinitatea Tatalui Sau", Care nu voieste sa sileasca pe nimeni, sa forteze libertatea de vointa a nimanui, "asa cum a aratat-o prin cuvintele, prin faptele si prin daruirea vietii Sale, Care a dus la proslavirea Sa".

Sensibilizarea noastra la tot ceea ce este bun spre zidirea celui de aproape (Romani 15, 1, 17), participarea noastra la viata liturgica a Bisericii, care este o permanenta pogorare a Duhului Sfant, adoptarea unei gandiri pe termen lung, a unei gandiri mature in vederea acordarii unei semnificatii aparte adevarurilor de credinta, inmultirea rugaciunilor si a rabdarii, care dupa Sfantul Grigore Sinaitul inseamna "semn al impacarii, luceafar al inimii, ipostasul celor nadajduite, dragoste lucratoare, nadejdea mantuirii, taina unirii omului cu Dumnezeu"; toate acestea - luandu-le in seama, cu toata constiinta responsabila - ar schimba necunoasterea noastra in cunoastere si ne-ar aduce bucuria cea mare a cunostintei de Dumnezeu si astfel Dumnezeu ar fi pentru noi cu adevarat permanenta cunoastere. "Sfarsitul tainelor e cunoasterea lui Dumnezeu (teologia). Iar rodul cunoasterii lui Dumnezeu este dragostea desavarsita; al dragostei smerenia; al smereniei nepatimirea; al nepatimirii vederea inainte, proorocia si prestiinta" - spunea Sfantul Grigore Sinaitul.

Pentru aceasta, in nesfarsita Sa iubire de oameni Dumnezeu cheama permanent popoarele sa-L cunoasca in vederea mostenirii Imparatiei Sale. Biserica este si ramane permanent centrul acestei dumnezeiesti chemari. Iar prin paisianism - asa cum am vazut - Dumnezeu cheama si pe romani, la o adevarata reinnoire duhovniceasca a vietii lor spirituale. Aceasta uriasa lucrare duhovniceasca se realizeaza prin lucrarea de slujire si permanenta rugaciune a Bisericii. Forta cea mai puternica a Bisericii este Sfanta Liturghie in centrul careia sta Hristos, Care ne ofera impartasirea cu Trupul si Sangele Sau noua si prin noi lumii. Fiecare membru al Bisericii este asadar madular al Trupului tainic al lui Iisus Hristos (I Corinteni 12,27).

Numai in Biserica aflam iubirea lui Hristos, pacea si bucuria vesnica. Intreaga viata a Bisericii este o permanenta revarsare de iubire si lumina, o permanenta rugaciune, o permanenta marturisire, o permanenta Cincizecime, o permanenta cunoastere si impartasire cu Hristos cel real si substantial, o permanenta inaltare la Dumnezeu si o permanenta pogorare a lui Dumnezeu la noi; o permanenta vindecare si indumnezeire pe care o dobandim necontenit numai "savarsind sfintenie intru frica lui Dumnezeu" (2 Corinteni 7,1).

3.3. Traducerile paisiene din scrierile patristice

Cred ca aceasta prezentare a cunoasterii lui Dumnezeu - asa cum a fost prezentata de Parintele Dumitru Staniloae, urmand mostenirii reinnoirii isihaste din secolul al XVIII-lea - ar fi incompleta daca nu am aminti si cateva din scrierile care preocupau pe Cuviosul Paisie si ucenicii sai. De aceea, voi aminti mai intai pe cele enumerate ca avand de autor pe Cuviosul Paisie de la Neamt, la care voi adauga si altele care au fost identificate prin stradania domnului N. A. Ursu si a doamnei Valentina Pelin.

Dar inainte de a prezenta lista lucrarilor atribuite Cuviosului Paisie, in afara de traducerea Filocaliei sau altor lucrari patristice, este bine sa vedem - din marturisire sale proprii - ce importanta acorda acestor scrieri pentru desavarsirea duhovniceasca a celui care vrea sa urmeze lui Hristos. Este important acest fapt pentru ca el ne dovedeste ceea ce spunea in dese randuri Parintele Dumitru Staniloae: Ascetica si mistica ortodoxe sunt pline de lumina harului necreat al lui Dumnezeu, pe cand mistica si ascetica occidentale sunt si rationaliste si intunecate. Acest fapt poate fi oglindit si de faptul ca gandirea apuseana s-a cladit pe axioma carteziana: Cogito, ergo sum. Dupa Silviu Eugen Rogobete, Parintele Staniloae a subliniat faptul ca intreaga gandire rasariteana nu a rationalizat raportul omului cu Dumnezeu. De aceea, "dictonul episcopului Calistos din Alexandria Amo, ergo sum - "Iubesc, deci exist", cuprinde, adica il contine, dar si depaseste pe cel cartezian, iar "in plus ia in considerare si natura insasi a realitatii ultime", adica a lui Dumnezeu - "Realitatea interpersonala suprema". "De aceea, in Rasarit asceza este plina de optimism si de incredere in Dumnezeu, pe cand in Apus spiritualitatea crestina este pesimista, chiar sinistra, vadind un dispret fata de realitatile materiale; lipseste acea intelegere a transfigurarii si innoirii lumii si a creatiei. Este normal ca o asemenea viziune a lumii sa izvorasca din invatatura despre harul creat al lui Dumnezeu, adica lipsind lumea de acea nemijlocita legatura cu Creatorul ei, cum spunea Sf. Grigorie Palama. "Orice porunca dumnezeiasca si orice lege sfanta te duce doar dupa cuvantul Parintilor, pana la curatirea inimii; si orice chip si fel de rugaciune sfarseste in rugaciunea curata - spune Sfantul Grigorie Palama. Dar de aici nu urmeaza ca dupa poruncile dumnezeiesti nu mai exista nimic altceva decat curatenia inimii, ci sunt si altele, si inca foarte multe. Astfel e arvuna pentru veacul acesta a celor promise si bunurile veacului viitor, vazute si gustate prin aceasta arvuna. Tot asa, dupa rugaciune exista vederea negraita si extazul in vedere si tainele neintelese".

Iata ce scria Cuviosul Paisie arhimandritului Teodosie -"care a carmuit schitul Poiana Marului din Valahia si apoi a fost chemat de printul Potemkin sa treaca cu ucenicii sai in Rusia, ca sa intemeieze sihastria Sofronia", cum spune Serghie Cetferikov - atunci cand se refera la traducerile pe care le-a efectuat personal: "Cand ne-am asezat noi in Manastirea Dragomirna am inceput sa ne gandim in tot felul cum sa ma apuc de indreptarea cartilor patristice slavone sau mai bine de o noua traducere a scrierilor Sfintilor Parinti din limba greaca veche... Lucrarea mea am inceput-o in chipul urmator: in vederea insuficientei lexicoanelor, precum si a neexperientei mele, am luat ca fir conducator pentru mine traducerea cartilor Sfintilor Parinti din limba greaca veche in cea moldoveneasca, facuta de iubiti nostri frati: Ieromonahul Macarie si dascalul Ilarion, oameni invatati si experienti in traducerea de carti... Astfel am indreptat eu urmatoarele carti patristice: A lui Diadoh, a lui Macarie a doua, a lui Filoftei, a lui Nil despre rugaciune, a lui Talasie, a lui Grigorie Sinaitul, a lui Simeon Noul Teolog (Bogoslov) cuvant despre luare-aminte si rugaciune, a lui Casian Romanul despre cele opt ganduri si altele, tinandu-ma ganj ca orbul de gard de amintitele traduceri moldovenesti si astfel am terminat intaia indreptare a cartilor amintite".

In Viata Cuviosului Paisie de la Neamt..., se spune: "Iara fericitul - ne relateaza Isaac Dascalul - zilele si noptile cheltuindu-le cu fratii cei din limba moldoveneasca, Macarie si Ilarion dascalul si cu cei ce stiia bine limba cea ellino-greceasca ostenindu-se intru talmacirea parintestilor si blagoslovestilor carti, pre limba moldoveneasca si slaveneasca, din care carti, cand sa aduna toti fratii din ascultarile ceale din afara, si sosiia postul Nasterii lui Hristos atuncea incepea a face invatatura soborniceaste, in toate zilele, afara de Duminica si sarbatori, de la intaia saptamana a postului, si sa lungiia pana in sambata lui Lazar, ca adunandu-se toti fratii seara in trapeza si lumanarile aprinse venia fericitul si sedea la locul sau cel obicinuit si deschizand cartea cea postniceasca a Sfantului Vasile cel Mare, sau a Sfantului Ioan Scararul, sau a Sfantului Dorofteiu, sau a lui Teodor Studitul, sau a Sfantului Simeon Noului Bogoslov, sau alta oarecarea a purtatorilor de Dumnezeu parinti. Intr-o seara adeca sa facea invatatura pre limba slaveneasca, iar intru alta pre limba moldoveneasca; si pana se facea invatatura ori si in carea limba, atuncea din ceialalta limba fratii cetea pavecernita. Iara fericitul invatatura facand indata le si talcuia si talcuindu-le aducea marturie din Sfanta Scriptura a ceii vechi si a ceii noaua si de la invataturile Sfintilor Parinti". Se poate vedea clar ca talmacirile sau traducerile paisiene fac parte dintr-un sistem educativ-formativ duhovnicesc foarte atent observat si organizat de Cuviosul Paisie; cred ca nu este o exagerare daca s-ar denumi acest program academic de formare spirituala, bazat pe Sfanta Scriptura, lecturile patristice, rugaciunea mintii si programul liturgic a fi o adevarata Academie duhovniceasca, organizata dupa modelul celor existente in epoca, in special dupa programa celei kievene, in ceea ce priveste preocuparile teologice si filocalice. Asadar, traducerile paisiene izvorasc din nevoia de a avea la indemana o biblioteca duhovniceasca patristica. Daca nu le privim in acest context traducerile ne pot aparea ca excelente realizari filologice si atat, ceea ce ar fi o mare nedreptate care i s-ar face scolii paisiene de cultivare a preocuparilor filocalice.

Ca lucrurile au fost mult mai complexe ne atrage atentia insasi Viata a Cuviosului: "Si graia asa: Fratilor, sa cuvine voaua cu inima infranta a face pocainta dupre cum graesc dumnezeiestii Parinti ca zice Ioan al Scarii ca ori si ce fealiu de mare nevointa a noastra de petreacem, iara inima dureroasa necastigand toate acestea sunt prefacute si desarte. Si Grigorie Sinaitul graiaste ca durerea inimii si smereniia si osteneala ascultarii dupre puterea fistecaruiia, cu inima dreapta stie pre lucru adevarat a-l face si iarasi acelasi ca toata lucrarea trupeasca si duhovniceasca, neavand osteneala cea cu inima dureroasa, niciodata va aduce roada celui ce o petrece pre ia pentru ca nevointa este imparatia certurilor si nevoitorii o rapesc pre dansa, graeaste Domnul". Mai ales ca in Viata Cuviosului Paisie citim ca "sa indeletnicea langa altele, intru cetirea dumnezeestilor Scripturi si in talmacirea sfintelor carti ale purtatorilor de Dumnezeu parinti din limba elineasca intru cea slaveneasca, intru carea si multe din carti au talmacit da atata iubiia Cuviosul acest lucru a sa talmaci adeca si a sa inmulti cuvantul lui Dumnezeu in sobor in amandoua limbile, incat dupa ce au venit in Sfanta Monastire Neamtul, alegand doi parinti din sobor, unul slavean, iara altul moldovean, cu ajutorul Monastirii i-au trimis in Bucuresti la scoala, spre invatatura limbii elinesti pentru talmacirea dumnezeiestilor carti, catra carii au scris si o trimitere pentru nemancarea de carne a calugarilor, in carea sa zice asa: si altele".

De aici putem intelege ca la Manastirea Neamt functiona o adevarata Academie duhovniceasca, in care un important rol il aveau parintii duhovnicesti dar si cei care au absolvit Academia domneasca din Bucuresti. Ca lucrurile stau asa este necesar a face o comparatie intre traducerile paisiene si cele pe care le datoram lui Samuil Micu-Clain, reprezentant de seama al Scolii ardelene.

Mai intai, Cuviosul Paisie confirma faptul ca in secolul al XVIII-lea in manastirile din Tarile romane era o puternica preocupare pentru traducerea scrierilor patristice, dar nu este vorba de niste traduceri diletante, ci facute dupa normele filologice si academice! Apoi, aceasta nu se facea la intamplare, ci existau niste criterii selective foarte precise. Ei bine, aceste criterii ne fac sa intelegem rostul acestor traduceri: Zidirea sufleteasca si desavarsirea duhovniceasca.

Simpla insirare a traducerilor paisiene, din aceasta prima faza, ne edifica in aceasta privinta: Theoria - adica vederea lui Dumnezeu de care vorbeste Sfantul Grigore de Nyssa - era legata de filantropia divina; cel ce se straduie sa devina asemenea lui Dumnezeu nu poate sa aiba alta atitudine fata de aproapele decat cea pe care a aratat-o Dumnezeu fata de oameni - cum spune si Sfantul Ioan Evanghelistul: "Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea..." Asadar, cunoasterea lui Dumnezeu in traditia filocalica romaneasca ocupa un loc important dar ni se prezinta ca avand o puternica conotatie practica; cunoasterea lui Dumnezeu implica o participare nemijlocita a celor care practicau rugaciunea mintii.

Cata deosebire este intre aceasta cunoastere-participare cultivata de spiritualitatea ortodoxa - in special de trairea ascetica romaneasca din care seva adapa si Cuviosul Paisie - si cea promovata de rationalismul scolastic apusean! Din simpla privire a titlurilor traducerilor paisiene reiese clar ceea ce Domnul N. A. Ursu afirma, si anume ca rationalismul scolastic si umanismul care a izvorat din acesta au fost mai putin aprofundati de catre cercetatorii paisianismului; "cercetatorii romani ai paisianismului - dar si cei straini, am adauga noi - au scos prea putin in relief scoala romaneasca de traducatorie de la Dragomirna, Secu si Neamt, precum si volumul impresionant al traducerilor efectuate atunci in aceste manastiri, care prezinta o deosebita importanta atat pentru istoria preocuparilor teologice ale romanilor", cat si cu privire la "contributia lor la redesteptarea spiritualitati ortodoxe in Ucraina si Rusia", redesteptare care va duce la acea afirmare a teologiei si filosofiei crestine ruse din secolele XIX - XX.

Iata de ce nu este lipsita de interes lista - atat cat este cunoscuta in acest moment - a cartilor traduse in scoala de traducatori de pe langa Academia duhovniceasca de la Neamt si Secu din vremea lui Paisie dar si dupa trecerea lui catre Domnul, scoala care a functionat in manastirile moldovenesti (Dragomirna, Secu si Neamt) si muntene (Cernica, Caldarusani etc). Din ea reiese clar ca in aceste scoli manastiresti era urmat un riguros program de formare spirituala, caruia ii era asociata practicarea rugaciunii mintii, slujirea aproapelui si aprofundarea scrierilor patristice. Vedenia monahului Teodosie - de care am mai amintit - arata ce rol important aveau scrierile patristice in aceasta reinnoire isihasta a vietii monahale din Tarile romane, in secolul al XVIII.

Iata lista scrierilor Cuviosului Paisie, pe care o redam dupa studiul Parintelui arhimandrit Ciprian Zaharia Contributia romaneasca la sinteza paisiana. Paisianismul si spiritualitatea cernicana:

I. Raspuns polemic impotriva monahului Atanasie Moldoveanul, care s-a ridicat impotriva lui Paisie la Athos, lucrare scrisa in stil polemic. Este vorba de scrierea socotita a fi prima sa opera;

II. Scrisoarea catre arhiereii Moldovei si Asezamantul, pe care-l insoteste si pentru care cere aprobare, are un caracter autobiografic si este importanta pentru ca arata scopul pentru care a alcatuit Asezamantul sau. Motivarea patristica a Asezamantului este o adevarata pledoarie pentru apararea mostenirii traditiei ortodoxe, zidita pe acest neintrerupt sir de traitori ai Rugaciunii lui Iisus;

III. Scrisoarea catre Dimitrie preotul din Poltova - colegul de scoala ramas in Rusia. Este scrisa la Manastirea Dragomirna; in ea face argumentarea vietii de obste, fara de care nu se poate cultiva o asceza ziditoare. Ca importanta ea este considerata a fi imediat dupa Asezamantul sau;

IV. A doua scrisoare catre Dimitrie preotul din Poltova. in genere este apreciata a fi fost scrisa la 6 ani dupa prima, adica in 1772;

V. "Svitocul" (sulul) despre rugaciunea inimii, in sase capitole, care a fost scris la Dragomirna, in 1770, cuprinzand invatatura Cuviosului Paisie despre rugaciunea mintii sau Rugaciunea lui Iisus;

VI. Scrisoarea catre parintii de la Poiana Marului, trimisa de la Manastirea Dragomirna. Desi staretul Vasile murise in aprilie 1767, Cuviosul Paisie va pastra legatura cu parintii din acea manastire, marturie in acest sens fiind tocmai aceasta scriere a Cuviosului;

VII. Raspunsul Staretului Paisie ce au trimis Ieromonahului Sofronie Ardeleanul, aflandu-se la Schitul Proboia al Manastirii Argis, carele au fost trimis scrisoare cu rugaciune la Staretul Paisie in Manastirea Dragomirna ca sa-i trimita oameni pentru indreptarea vietii de obste. Aceasta scrisoare ne arata pana unde se intinde influenta curentului paisian, inca din timpul cand el traia la Manastirea Dragomirna, daca acceptam datarea acestei scrisori la 30 iunie 1767;

VIII. Scrisoarea catre monahii aflati la seceris in Schitul Necsani al Manastirii Dragomirna. Este importanta ca se arata raportul manastirii si al monahilor cu mirenii si oglindeste modul in care trebuiau monahii sa se comporte cu cei din jurul lor. De asemenea, din aceasta scrisoare se poate vedea rolul pe care-l are munca in viata ascetica ortodoxa, in mod special in viata ascetica din timpul Cuviosului Paisie;

IX. Scrisoarea trimisa de Staretul Paisie Egumenului Teodosie al Schitului Tibucani. Ea oglindeste raportul dintre marile manastiri nemtene, in special al marii lavre musatine, cu schiturile din jur;

X. A doua scrisoare catre Teodosie, pe cand acesta devenise staret al Manastirii Sofroniev din Rusia, cu un "cuvant despre dragoste, despre cartile Sfintilor Parinti si despre rugaciune". Pe langa importanta sa autobiografica, aceasta scrisoare oglindeste munca neobosita a Cuviosului Paisie pentru traducerea scrierilor patristice la Manastirea Dragomirna, munca pe care o va continua, organizand o adevarata scoala de traducatori, la Manastirea Neamt;

Epistola catre Kir Nichifor Teotochi, viitor episcop al Astrahanului. Prin aceasta se explica nu numai legaturile lavrei nemtene cu vetre de inchinare rusesti, ci si unele trasee pe care le va fi urmat influenta curentului paisian;

XII. Scrisoarea catre parintii ramasi la Dragomirna dupa mutarea la Secu a Staretului Paisie. Prin aceasta ni se descopera firea grijulie a cuviosului fata de ucenicii sai de aproape dar si de departe;

XII. Scrisoare catre pustnicii Onufrie si Niculae, care au trait douazeci si cinci de ani in Poiana Voronei. Se pare ca a fost scrisa in 7 iunie 1776 de la Manastirea Secu, oferindu-ne posibilitatea - ca de altfel toate scrisorile Cuviosului Paisie - sa reconstituim cuprinsul influentei curentului sau de reinnoire, care trece dincolo de tinutul Neamtului, inca inainte de a fi venit la Manastirea Secu; schiturile si sihastriile calugaresti iata ca nu erau izolate intre ele, asa cum am fi uneori tentati sa credem;

XIV. Scrisoare catre Domnul Moldovei Constantin Moruzi, despre mutarea de la Manastirea Secu la Neamt, care este un adevarat reportaj scris cu mult talent de catre Cuviosul Paisie, reportaj care poate fi considerat una dintre primele creatii de acest gen din literatura noastra;

XV. Scrisoarea catre monahii Ambrozie, Athnasie si Teofan din gubernia Vladimir, Sihastria Floristeva. Este importanta pentru oglindirea multiplelor legaturi pe care le-a avut Cuviosul Paisie si pe care le-a si cultivat cu manastirile rusesti;

XVI. Raspuns despre nemancarea de carne, trimis de la Neamt ucenicilor Dorothei si Gherontie, aflati la studii in Bucuresti completeaza datele pe care le avem privind regimul alimentar ascetic al calugarilor, in cea mai mare parte acest regim fiind vegetarian;

XVII. Epistola catre Maria Petrovna Protasieva, Stareta Manastirii Arzamas, completeaza datele privind aria de influenta a paisianismului, adaugind date privind regimul de viata din manastirile de monahii;

XVIII. Epistola-predoslovie catre Mitropolitul Novgorodului si Petersburgului Gavriil despre traducerea cartii Sfantului Isaac Sirul, care a fost scrisa in 1791. Ea ne arata ce nivele ale vietii bisericesti a cuprins noul curent isihast promovat de Cuviosul Paisie;

XIX. Corespondenta cu Agathon, nacealnicul Schitului Voronei, despre monahul Teopempt, iubitor al rugaciunii Domnului nostru Iisus Hristos, arata importanta pe care paisianismul o acorda rugaciunii inimii. Este ultima scriere care prezinta pe larg rugaciunea lui Iisus, care alaturi de Autobiografie si de Asezamantul reprezinta pe drept cuvant testamentul sau duhovnicesc. Monahul Agathon care a trait la Vorona a raposat la 25 octombrie 1795. Aceasta corespondenta deci nu poate depasi anul 1793, an care este considerat o adevarata culme a relatiilor dintre Vorona si Neamt, legatura care s-a pastrat peste ani pana in zilele noastre. Pentru a ilustra acest fapt ma voi referi la doua aspecte semnificative in acest sens: Prea Fericitul Teoctist a venit de la Vorona la Neamt, de unde a inceput ascensiunea pe treptele slujirii crestine, iar in 1968 reinfiintarea Manastirii Vorona, desfiintata in urma decretului din 1959, se va face cu ajutorul material al Manastirii Neamt;

XX. Autobiografia, intitulata de autor "Povestire despre sfantul sobor al preaiubitilor mei parinti, frati si fii spirituali in Domnul", care in numele lui Hristos au venit la mine nevrednicul pentru mantuirea sufletului, prin pronia dumnezeiasca salasluita in sfintele si cinstitele aceste lacase in sfantul si marele locas al Inaltarii Domnului Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos numit Neamtu si in sfantul locas al cinstitului si slavitului Prooroc Mergator inainte si Botezator al Domnului, Ioan numit Secu - cum si pentru care pricina s-a adunat acest sobor la mine pacatosul si nevrednicul.

Este cea mai importanta lucrare a Cuviosului Paisie in care sunt oglindite pe larg principiile care l-au calauzit sa lucreze toata viata cu neimputinata ravna pentru reinnoirea trairii isihaste in manastirile Dragomirna, Secu si Neamt. Trebuie spus ca spiritualitatii bizantine ii este straina literatura autobiografica. Aceasta a fost impusa de spiritul Renasterii in epoca moderna, fiind o expresie a individualismului cultivat de umanismul renascentist. Insa autobiografia Cuviosului Paisie face referinte permanente la comunitatea monahala de care s-a simtit legat sufleteste, oriunde s-a aflat in manastirile din Moldova. De aceea, aceasta autobiografie ne arata cum umanismul de sorginte apuseana este induhovnicit in cuprinsul Ortodoxiei, constituind astfel o paradigma pentru noi cei de astazi cum putem reda umanismelor de astazi dimensiunea duhovniceasca pe care au pierdut-o. Nota personalista - si nu cea individualista - domina in spiritualitatea ortodoxa. Iar persoana este stiut ca nu se poate afirma in izolare ci in comuniune, asa cum si Cuviosul Paisie o arata prin insusi titlul pe care i-l da acestei autobiografii. Forma constitutiva a umanismului ortodox este aceasta racordare neconditionata la "soborul preaiubitilor parinti, frati si fii spirituali in Domnul";

XXI. Raspunsul Staretului Paisie catre un oarecare ravnitor din Rusia de a dezlega oarecare crestin. Nu poate fi - asa cum estimeaza cei mai multi cercetatori - decat raspunsul dat locuitorilor din satele Vasilevsk si Paleh, scris in 1794. Locuitorii satelor amintite i-au adresat Cuviosului Paisie o scrisoare in august 1793, punandu-i intrebari despre semnul Sfintei Cruci si alte probleme practice legate de trairea credintei. Aceasta scriere a avut o importanta deosebita, prin cele 13 raspunsuri oferite, pentru intreaga spiritualitate rusa;

XXII. Prea mica scriere despre semnul Cinstitei si de viata facatoarei Cruci. Cum se cuvine sa faca semnul Crucii pravoslavnicul crestin. Este primul dintre raspunsurile date locuitorilor din satele Vasilevsk si Paleh. Acest mic tratat despre semnul Sf. Cruci este motivat de faptul ca reforma Patriarhului Nicon a dus la desprinderea aripei rascolnicilor, sub conducerea lui Filipov, de Biserica dreptslavitoare a Rusiei. Rascolnicii, pana a se imparti in popovti si bezpopovti, se distingeau prin semnul Sf. Cruci facut nu cu trei ci cu doua degete. Acestei practici ei vor adauga apoi si altele, care vor fi alarmat pe locuitorii satelor amintite in vremea Cuviosului Paisie. Avand in vedere prestigiul duhovnicesc de care se bucura Staretul Paisie, gasim motivate intrebarile care i le vor fi adresat, intre care si aceasta privind semnul Sf. Cruci;

XXIII. Antologia "Crinii tarimii". Desi nu este acceptata de toti criticii ca ar fi fost alcatuita de Cuviosul Paisie, totusi i-a fost atribuita de posteritate. Avand in vedere preocuparea Cuviosului Paisie pentru cunoasterea si aprofundarea scrierilor patristice, cred ca a putut fi alcatuita de Staretul Manastirii Neamt pentru ucenicii si continuatorii stradaniei sale de reinnoire a traditiei isihaste. Titlul vine sa sugereze tocmai acest fapt.

XXIV. Invatatura la tuderea in cinul monahal. Ca staret si duhovnic a fost preocupat ca ucenicii sai si fiii duhovnicesti sa inteleaga importanta tunderii in monahism, dar si raspunderile pe care le presupun voturile monahale;

XXV. Cuvant la Lasatul Secului. Seara dupa sederea la trapeza. Este stiut ca la Neamt si Secu, Staretul Paisie rostea adesea cuvinte duhovnicesti spre zidirea sufleteasca a celor care faceau parte din comunitatile amintitelor manastiri, in cadrul scolilor manastiresti;

XXVI. Cuvant la Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos. Poate fi unul din cuvintele de invatatura rostite de Cuviosul Paisie in biserica stravechii lavre nemtene cu hramul Inaltarea Domnului;

XXVII. Epistola catre preacinstitul Iereu Ioan despre uniatie. Este una dintre scrierile apologetice ale Cuviosului Paisie, strabatute de patosul apararii Ortodoxiei rasaritene. Dupa cum se stie Cuviosul Paisie a cunoscut urgia uniatiei in Ucraina. In Bucovina, cand a trebuit sa aleaga intre a ramane sub austrieci si a pleca n-a ezitat sa aleaga ultima varianta; aceasta ura impotriva habsburgilor se resimte si in aceasta scriere polemica, desi ea a influentat destul de putin curentul paisian;

XXVIII. Scrisoarea catre stareta Nazaria din Muntele Ceahlaului, pe care am putea-o data ca fiind din 1789, are o intindere apreciabila. Negresit ca aceasta scrisoare are o importanta aparte intrucat ea oglindeste relatiile Cuviosului Paisie cu sihastriile care au inflorit pe Muntele Ceahlau. Parintele arhimandrit Ciprian Zaharia afirma, si pe buna dreptate, ca aceasta scrisoare "prezinta un interes deosebit", fapt pentru care "este de dorit sa faca obiectul unei editii cat mai grabnice";

In cartea Maicii Nazaria Nita, inchinata Cuvioasei Schimonahia Nazaria Brasoveanu, se arata ca intre Stareta Manastirii Varatic si Cuviosul Paisie de la Neamt a existat o stransa legatura duhovniceasca, inca de pe vremea cand Staretul Neamtului se afla la Manastirea Secu, pentru ca in 1774 Cuviosul o face schimnica pentru sihastria de la Gura Carpenului. La propunerea Cuviosului Paisie, in 1779, se desfiinteaza sihastria de la Gura Carpenului, iar Maicii Nazaria i se propune sa mearga la Manastirea Durau.

Cuviosul Paisie a avut mai multe convorbiri cu Maica Nazaria, una dintre cele mai importante avand loc la hramul Manastirii Neamt - Inaltarea Domnului 1779, urmata de doua in 1780.

Dupa Maica Nazaria Nita, Cuviosul Paisie ar fi scris cel putin 5 scrisori Maicii Olimpiada - sau in legatura cu ea - si Maicii Nazaria Brasoveanu.

I.P.S. Mitropolit Leonid Poliakov, ca cel care a intocmit o lista a scrierilor Cuviosului Paisie, vorbeste si de alte scrieri paisiene, cum ar fi:

XXIX. Scrisoare catre zaporojenii din Kos, din care nu ni s-a pastrat decat un mic fragment;

XXX. Scrisoare catre Mitropolitul Gavriil al Moldovei, pe care Parintele arhimandrit Ciprian Zaharia o considera neautentica. Aceasta scrisoare se refera la niste "hotare si asezaminte", urmand traditia Asezamantului din 1763, prin care s-ar statornici de catre Cuviosul Paisie ca soborul Manastirii Neamt sa-si aleaga singur staretul, fara interventia Mitropoliei, a divanului domnesc ori a domnitorului. Acest privilegiu al Manastirii Neamt va fi desfiintat de Mitropolitul Veniamin Costachi, in 1812.

Multe din scrierile Cuviosului Paisie din pacate s-au pierdut, fapt care ne ingreuneaza in a ne face o imagine completa despre gandirea staretului Manastirii Neamt.

Desigur ca s-ar putea ca unele scrieri paisiene neidentificate inca sa fie pastrate si astazi ca temei al randuielilor manastirilor noastre, devenind astfel adevarate norme de conduita a vietii monahale. Pana la identificarea lor trebuie sa fim incredintati ca spiritul lor a fost permanent cultivat nu numai in marea lavra a Neamtului si in manastirile nemtene, ci - asa cum spunea Inalt Prea Sfintitul Mitropolit Daniel al Moldovei si Bucovinei - pana departe in nordul proslavnicei Rusii.

Cele scrise de A. E. Tahiaos, in 1975, datorita ultimelor cercetari, se confirma a fi o necontestata realitate: Neamtu va deveni un centru spiritual panortodox de o iradiere unica; asta pentru "ca posterioritatea va cauta intr-o zi sa se informeze asupra originilor acestui faimos cerc, ale carui radacini va trebui sa le caute in personalitatea insasi a intemeietorului si stradaniilor sale", adica ale Cuviosului Paisie. Si incheie A. E. Tahiaos: "Iata deci o buna ratiune pentru care Paisie trebuia sa scrie autobiografia sa. Ea trebuia scrisa pentru a nu se uita cum si prin ce griji vazuse lumina zilei cercul, de la Neamt", adica sa se poata mai usor intelege "istoria originilor cercului ascetic si literar de la Neamtu. Aceste origini sunt el insusi"; nu numai prin contributia Cuviosului Paisie, ci prin ceea ce au adaugat si urmasii directi si indirecti ai Staretului Paisie la Neamt, ca si in alte parti a intinsului vetrei strabune. incat cred ca paisianismul ar trebui sa fie cercetat si in influentele pe care le-a produs in special in Ardeal, unind - pe plan literar cel putin - contributia cronicarilor moldoveni si munteni cu Scoala ardeleana. Iar prin aceasta la nasterea gandirii moderne romanesti. Parintele Dumitru Staniloae spunea ca aceasta gandire a fost schimbata de catre generatia pasoptista, care a impus culturii romane umanismul si secularizarea apuseana.

Ca in cultura romaneasca moderna scrierile patristice au avut o importanta deosebita o vedem si din Plangerea lui Zarafie - arhistrategul cetelor diavolesti - in care cartile duhovnicesti sunt numite a fi adevarate arme cu care calugarii lupta impotriva celui rau: "Ah! Blestematele terfeloage de carti, arde-le-ar focul. Pentru acelea mai sedem, ca au intrarmat Staretul (Paisie) ucenicii sai cu cele mai tari arme. Si acum pentru aceea nu putem a ne duce. Insa degrab si de acelea ma voi rasufla, caci le voi rapune si de aceia ma voi odihnii" Oare generatia pasoptista, cum spunea Parintele Dumitru Staniloae, sa fi implinit acest deziderat al lui Zarafie?

Dupa cum ni se sugereaza Academia duhovniceasca a Staretului Paisie, dupa vedenia Monahului Teodosie, a avut - la sfarsitul secolului al XVIII-lea - rolul pe care in istoria monahismului l-a jucat personalitatea Sfantului Antonie cel Mare si scoala monahismului pe care a creat-o in jurul sau. Aceasta convorbire in care diavolul se marturiseste cu naduf subliniaza constiinta ca numai o lupta duhovniceasca luminata de rugaciune si de cuvintele Sf. Scripturi si ale Sf. Parinti poate sa biruie pe cel rau.

Din marturisirea diavolului, nu putem sa nu acceptam un fapt pe cat de evident pe atat si de important: Traducerile se faceau nu pentru a umple rafturile goale ale bibliotecilor ci pentru a oferi aceasta arma unica de lupta impotriva relelor secolului. De aceea o putem denumi biblioteca mantuirii. "Apoi iarasi i-a zis monahul: ?! Iara el a raspuns: ?! Si ridicandu-si monahul ochii sai in sus, indata a vazut pe Arhanghelul Mihail mai mult decat soarele stralucind, iara toiagul Arhanghelului infipt in grumazii uratului."

Oricine poate citi printre randuri referirea la Razboiul nevazut al Sf. Nicodim Aghioritul, adica la acelasi izvor duhovnicesc din care s-au adapat si Cuviosul Paisie si Sf. Nicodim Aghioritul la Muntele Athos, cat si tinta acestui razboi nevazut.

3.4. Urmarea pildei Cuviosului Paisie de catre ucenicii sai

Aceste arme - traducerile si scrierile Cuviosului Paisie - le vor folosi, peste ani, si cei care s-au opus ateismului comunist, prin miscarea numita "Rugul aprins" si din care a facut parte si Parintele Dumitru Staniloae sau prin lupta fatisa contra unui regim ateu, avandu-i in frunte pe marii duhovnici pe care Biserica noastra i-a avut drept aparatori in ultima jumatate a secolului trecut: Ieroschimonahul Paisie Olaru, Arhimandritul Cleopa Ilie, Arhimandritul Arsenie Boca, Arhimandritul Sofian Boghiu, Arhimandritul Arsenie Papacioc, Arhimandritul Teofil Paraianu si multi altii.

De fapt, acest studiu l-am gandit ca pe un modest omagiu - cum am subliniat in paginile precedente - adus acestor ostenitori ai aprofundarii practice a cunoasterii lui Dumnezeu, dar si tuturor acelor nestiuti ostenitori care - prin truda lor - au oferit din secolul al IV-lea pana astazi aceasta hrana duhovniceasca, truda care a facut ca atatia parinti duhovnicesti in ceasuri de grea incercare pentru acest popor sa fie neclintite calauze sufletesti. Iata de ce nu putem aprecia la adevarata sa valoare aceasta osteneala duhovniceasca fara munca adeseori ignorata a acestor stiuti si nestiuti traducatori pe care i-au luat ca indrumatori Cuviosul Paisie si ucenicii sai.

Dintre acestia amintim pe Ieromonahul (apoi Arhimandritul) Macarie, Ieromonahul Ilarion, Ieromonahul Isaac, Ierodiaconul Stefan, Ieromonahul Gherontie, Ierodiaconul (apoi Mitropolitul) Grigore (Dascalul), Ieromonahul Climent si Ieromonahul Iosif.

Lor le datoram cea mai mare parte a traducerilor facute din Sfantul Vasile cel Mare (Pentru naravurile oamenilor, Exaimeron, Cuvinte, Hotararile pe larg, Pentru rai, Facerea omului, Hotarare pe scurt), Sf. Isaac Sirul (Cuvintele si invatamintele), Sf. Efrem Sirul (Cuvintele si invataturile, Pentru ocararea de sine), Sf. Macarie Egipteanul (Omiliile), Sfantul Ioan Gura de Aur (Talcuire la Matei, Talcuire la Psalmul 140), Sf. Iustin Martirul si Filosoful, Sfantul Chirii al Ierusalimului, Sfantul Antonie cel Mare, Sfantul Nil Sinaitul, Sfantul Ciprian al Cartaginei (Talcuire la Cantarea cantarilor), Sfantul Simeon Noul Teolog, Sfantul Isidor Pelusiotul, Sfantul Grigorie Sinaitul, Sfantul Ioan Casian (Pentru dreapta socoteala), Sfantul Atanasie al Alexandriei (Intrebarile si raspunsurile bogoslovesti), Sfantul Ioan Damaschin (Theologhicon), Sfantul Teodor Studitul, Sfantul Ioan Scararul (Intelegatoarea scara lui Iacov sau oglinda sufleteasca), Teodorit al Cirului (Talcuire la Epistolele catre Romani si I Corinteni, Talcuire la Epistolele pauline, Cantarea cantarilor, Talcuire la psalmii lui David - 150), Sfantul Grigore de Nazianz (Cuvinte), Sfantul Maxim Marturisitorul (Capete), Talasie Libianul (Capete).

Multe din aceste scrieri au fost folosite de Parintele Dumitru Staniloae in scrierile sale teologice, comentate in volumele Filocaliei si cuprinse in marea colectie, initiata de fericitul intru adormire patriarhul Iustin Moisescu si continuata de Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist al Romaniei. E vorba de colectia Parinti si scriitori bisericesti.

Dar nu putem sa nu amintim si de traducerea Apologiei lui Dimitrie al Rostovului (+ 1708) sau a Vietilor sfintilor ale aceluiasi Dimitrie al Rostovului, la care "s-au mai adaos si cuvinte foarte folositoare si cuprinzatoare de la Sfintii Parinti si Dascali Vasile cel Mare, Ioan Gura de Aur si Grigorie Cuvantatorul de Dumnezeu, din Paterice, din Everghitinos, din Limonariu, de la Efrem Sirul, de la Theodor Studitul si de la altii" - cum se spune in prefata Vietii Cuviosului, editia din 1791 - Patericul mare, Patericul Pecerscai, Chiriacodromionul, Checragarionul Fericitului Augustin, Carte folositoare de suflet, Aratare sau adunare pre scurt a dumnezeiestilor dogme ale credintei, Adunare a graiurilor si invataturilor celor de Dumnezeu graite a purtatorilor de Dumnezeu parinti, scrierile lui Nil Sorschi (+ 1503) si altele.

Cred ca o frumoasa incheiere a acestor ganduri, inchinate ostenitorilor pentru traducerea scrierilor patristice, nu poate lipsi; cele spuse atat de pilduitor de Cuviosului Paisie sunt adevarate cuvinte-testament pe care le gasim in Miscelaneul lui Platon de la sfarsitul secolului al XVIII-lea: "Asezandu-ne in sfanta Manastire Dragomirna, am inceput cu toata staruinta sa cuget si sa ma framant in ce chip as putea sa fac corectarea cartilor patristice slavone, sau sa incep din nou traducerea lor din elino-greaca. Si am inceput acest lucru in felul urmator: Mi-am luat ca indrumare cartile patristice in limba moldoveneasca, pe care le-am tradus, de pe cartile elino-grecesti ce fusese copiate pentru mine in Sfantul Munte, in limba lor materna, de moldo-vlaha, preiubitii nostri frati, ieromonahii Macarie si Ilarion, dascali iscusiti in traducerea cartilor si barbati invatati... Cu aceste traduceri ale lor, fara indoiala fiind intru totul exacte, am inceput a corecta vechile traduceri ale cartilor slave din elino-greaca ce se aflau la mine, iar unele chiar le-am tradus din nou, cu sarguinta urmarind cartile elino-grecesti ce mi-au fost copiate in Sfantul Munte".

Asadar traducerile slave - marturiseste insusi Cuviosul Paisie - le-a facut dupa modelul celor moldo-vlahe; fara a exagera traducerilor in limba romana le revine onoarea de a fi fost folosite drept modele pentru traducerile slave, datorate scolii paisiene. Suflul innoitor pe care l-a adus Cuviosul Paisie de la Muntele Athos de fapt poarta o profunda pecete romaneasca: Primii ucenici pe care i-a avut la Athos au fost romani si tot romanii au fost cei care i-au inlesnit contactul nemijlocit cu scrierile patristice, traduse in limba romana, pe care le-a urmat ca model si dreptar pentru traducerile sale slavone. Incat un asemenea suflu de expresie ortodoxa, purtand pecetea stradaniei calugarilor romani, nu se putea sa infloreasca in alta parte decat pe pamantul romanesc. Iata de ce plecarea de la Muntele Athos a avut drept tinta revenirea in Tarile romane, ca in cele din urma Dragomirna, Secu si Neamt sa-i ofere cel mai prielnic mediu pentru afirmarea sa.

Daca nu tinem cont de acest aspect esential al isihasmului paisian nu vom putea intelege de ce el s-a raspandit asa de repede in toate manastirile romanesti "nu numai din Moldova si Valahiia, ce si de prin alte tari mai departe". Insusi Isaac Dascalul se numara intre cei care au raspandit curentul isihast paisian care a influentat nu numai pe monahi ci si pe boieri, bogati si saraci - inchinatori ai Icoanei facatoare de minuni a Maicii Domnului de la Manastirea Neamt.

Pecetea acestei sarguinte - sustinuta printr-o "severa indrumare spirituala, spovedania deasa, atenta preocupare pentru vietuitorii obstii si propasirea lor duhovniceasca", dupa cum arata Domnul Virgil Candea - o poarta pana astazi trairea monahala din manastirilor noastre. Fara aceasta osteneala duhovniceasca, contributia neegalata a Parintelui Dumitru Staniloae la aprofundarea intelesului ortodox al cunoasterii lui Dumnezeu ar ramane desigur neinteleasa, ceea ce ar fi o mare pierdere pentru aceste vremuri in care nevoia de spiritualitate se simte mai acuta decat in alte rastimpuri istorice. Aceasta osteneala este de fapt izvorul marturisirii lui Dumnezeu intr-o lume tot mai secularizata, cum spune Chr. Yannaras, iar aceasta marturisire ne face constienti de adevarul celor afirmate de Cuviosul Paisie si de catre toti marii duhovnici ai manastirilor noastre.

"Fara parintii duhovnicesti nu este posibil sa-ti conduci bine sufletul pe calea care duce la Dumnezeu" - spunea adesea Parintele Iachint Unciuleac de la Putna, unul din recunoscutii traitori ai cunoasterii lui Dumnezeu prin rugaciune si slujirea aproapelui! Parca ar fi aceleasi cuvinte pe care Cuviosul Paisie i le spunea lui Visarion: "Mantuirea sufletului de carea ma intrebi intru alt feliu mai cu lesnire a fi nu sa poate, fara numai prin povatuitoriu adevarat si duhovnicesc: Carele si insusi sa fie nevoindu-sa a face toate poruncile lui Dumnezeu, dupre Cuvantul Domnului ce zice: Ca cel ce va invata, acela mare se va chiema, ca(ci) cum va putea pre altul a povatui la calea mantuirii pre care el insusi nu au umblat... la unul ca acesta zic povatuitoriu si cel ce sa invata de la dansul, prin insusi lucrurile poate a sa invata fara de inselare toate poruncile lui Hristos si toate faptele bune, pe care toate acestea vazandu-le si auzindu-le cel ce sa invata de la el si prin a lui povatuire inainte a spori si mantuire a afla" (p. 131).

Acest motiv m-a facut ca inainte de a sublinia rolul paisianismului in renasterea Romaniei moderne sa subliniez importanta pe care a avut-o in valorificarea credintei si a darurilor ei in timpul regimului comunist, prin viata monahala a manastirilor noastre, iar astazi in renasterea spirituala a neamului nostru.

Poporul roman este singurul popor ortodox din estul Europei care se marturiseste atasat credintei lui Hristos in proportie de aproape 90%. Numai Polonia catolica il mai egaleaza. Parintii duhovnicesti ai manastirilor noastre si in special ai celor din Moldova au contribuit ca, in ciuda tuturor oprelistilor comuniste, la seminar si la facultatea de teologie sa mearga candidati tot mai numerosi in fiecare an. Datorita lor Biserica strabuna n-a putut si nu este izolata de problemele societatii romanesti. Chiar Apostolatul social al fericitului intru adormire Justinian isi are izvorul in ceea ce a ctitorit si adunat Cuviosul Paisie din spiritualitatea noastra romaneasca.

Dar Parintele arhimandrit Cleopa - cum apreciaza Parintele Placide Deseille si Olivier Clement dar si alti teologi de seama - a reinviat Academia duhovniceasca a Cuviosului Paisie la Manastirea Slatina-Suceava si apoi la Sihastria. Si asta in plin regim totalitar comunist. Cred ca acest fapt ar merita o analiza mai amanuntita, mai ales daca nu se ignora un fapt mai mult decat semnificativ: Din aceasta Academie duhovniceasca s-au ridicat doi dintre cei mai pregatiti din punct de vedere teologic mitropoliti ai Bisericii noastre: I.P.S. Antonie al Ardealului si Daniel al Moldovei si Bucovinei.

• « Inapoi
• Inainte »

› ‹

Vederea pacatelor noastre. Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul

Drumul spre cunoasterea de sine. Convorbiri despre viata duhovniceasca

Armele razboiului nevazut. Scrisori catre monahi

Maica Domnului in teologia secolului XX si in spiritualitatea isihasta a secolului XIV

Tomas Spidlik - O viata si o teologie din toata inima

Rabdarea. Talcuire la rugaciunea sfantului Efrem Sirul

Minunile icoanei Maica Domnului din Vladimir

Sfantul Simeon Noul Teolog: Viata si epoca. Scrieri IV

Hristos - viata noastra. Asceza si mistica paulina