Newsletter
Aboneaza-te si afla in fiecare saptamana noutatile de pe CrestinOrtodox.ro
2. RUGACIUNEA INIMII SI CUNOASTEREA LUI DUMNEZEU
Practica rugaciunii este tot atat de intinsa ca si istoria omenirii. Majoritatea Sfintilor Parinti au interpretat ca fiind o autentica rugaciune insasi convorbirea omului cu Dumnezeu in rai. Insusi Mantuitorul nostru Iisus Hristos S-a rugat si I-a invatat pe Sf. Apostoli sa se roage. Apoi, daca luam in consideratie faptul ca Mantuitorul a spus ca omul nu se poate izbavi de stapanirea celui rau decat prin post si rugaciune, intelegem importanta deosebita pe care Biserica primara a acordat-o rugaciunii si pregatirii duhovnicesti intru savarsirea acesteia. Sf. Apostol Pavel ii indemna pe cei care au primit Cuvantul Evangheliei sa se roage necontenit, adica viata crestinului sa devina o neincetata rugaciune.
Fara indoiala, dupa expresia Parintelui Ion Bria, viata multor crestini era o adevarata liturghie dupa Liturghie, intrucat nu se rugau numai in cadrul comuniunilor ecleziale ci si in casele lor, care deveneau astfel, dupa spusa Sf. Ioan Gura de Aur, ecclesiae domesticae. Insa unii dintre crestini au aratat zel inmultit in a se ruga neincetat, consacrandu-si intreaga viata rugaciunii si implinirii sfaturile evanghelice, adica s-au lepadat de grijile acestei lumi pentru a se imbraca in vesmantul smereniei. Asa s-au nascut primele comunitati de fecioare si de rugatori din care se vor forma mai tarziu comunitatile monahale, care au cultivat rugaciunea neincetata si asceza duhovniceasca pentru a se invrednici de vederea lui Dumnezeu.
Mantuitorul a spus ca cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu. De aici si un prim scop al rugaciunii a fost curatirea de patimi sau nepatimirea; odata realizat acest prim pas i-a urmat al doilea - impodobirea cu frumusetea virtutilor.
Adeseori, Parintele arhimandrit Cleopa Ilie de la Manastirea Sihastria-Neamt spunea ca rugaciunea este maica virtutilor, pentru ca prin ea, dobandind harul lucrator al lui Hristos, ne facem implinitorii voii Sale care este sfintirea noastra. Numai pe aceasta scara a virtutilor, ne-a incredintat Sfantul Ioan Scararul, ne desavarsim spiritual, urcand spre Dumnezeu. O alta nu exista, ne spune Sf. Maxim Marturisitorul, pentru ca Hristos este izvorul virtutilor crestine; prin aceste virtuti El ia chip in fiinta noastra.
Parintii nevoitori ai pustiei de-a lungul veacurilor au trait aceasta realitate a urcusului duhovnicesc ce duce pe om la vederea lui Dumnezeu. Iata de ce, atunci cand vorbim de vederea lui Dumnezeu, nu putem sa o despartim de rugaciunea mintii, treapta cea mai inalta a rugaciunii; cand a fost atinsa aceasta desavarsire rugatoare mintea coboara in inima. Aceasta cunoastere a lui Dumnezeu asadar nu este una rationala si nici o inchipuire a mintii noastre. De aceea, ea nu tine de puterile naturale ale ratiunii si nici de capacitatea imaginatiei. Se poate folosi de aceasta, dar prin harul cel necreat al lui Dumnezeu care o depaseste si o induhovniceste. Incat vederea lui Dumnezeu nu accentueaza atat inaltarea noastra duhovniceasca, stradania noastra de a dobandi desavarsirea, cat coborarea lui Dumnezeu la noi, darul si daruirea pe care El le savarseste in sufletul si in inima celui care a ajuns la o asemenea treapta de desavarsire duhovniceasca - cum spune Parintele Dumitru Staniloae.
Referindu-ma la tema care m-a calauzit in alcatuirea acestor pagini - neoisihasmul paisian -, fara indoiala ca trebuie sa acord un spatiu mai larg cunoasterii lui Dumnezeu in traditia de viata ascetica rasariteana. Nu ma voi referi in mod deosebit la contributia lui Evagrie Ponticul (Monahul Nil), Sf. Dionisie Areopagitul si Sf. Maxim Marturisitorul, al caror rol pregatitor in miscarea isihasta este cunoscut si larg apreciat astazi chiar si de teologia apuseana - catolica sau protestanta.
Nici Sf. Grigore Palama si nici umanistilor bizantini, avand in frunte pe Sf. Ioan Noul Teolog si Nicolae Cabasila, nu am acordat un spatiu anume in aceasta prezentare, al carei scop este doar acela de a sublinia legatura dintre viata ascetica, rugaciunea mintii si vederea lui Dumnezeu, carora si-a inchinat toate stradaniile sale duhovnicesti Cuviosul Paisie de la Neamt, devenind astfel promotorul unui curent de innoire spirituala care a contracarat dezastruoasele urmari ale Renasterii si mai ales ale iluminismului si ale Revolutiei franceze, care au promovat un umanism - cum spune Fernand Braudel in Gramatica civilizatiilor - ce se impotriveste lui Dumnezeu si societatii si in cele din urma omului insusi: "Intr-un anume fel, umanismul inseamna intotdeauna si impotriva: impotriva supunerii exclusive fata de Dumnezeu; impotriva oricarei conceptii exclusiv materialiste a lumii; impotriva oricarei doctrine ce neglijeaza sau pare sa neglijeze omul, impotriva oricarui sistem ce reduce responsabilitatea omului... Este o revendicare vesnica, rod al orgoliului".
Este important sa stim ca umanismul ortodox nu este un umanism revendicativ, ci unul conciliant, care impaca pe om cu Dumnezeu, dar si cu sine insusi si cu cei din jur. Deschiderea fata de inchinatori si fata de cei ce vin sa cerceteze pe marii duhovnici din manastiri, pe care o arata lavrele de inchinare si vietuire monahala, este o marturie cat se poate de evidenta a acestui umanism conciliant si impaciuitor.
Inainte de a incepe prezentarea cunoasterii lui Dumnezeu in traditia ortodoxa, as vrea sa subliniez un fapt specific trairii monahale din tinutul Neamtului. Parintele profesor Ioan Ivan, ca cel care a inchinat multi ani studiului vietii manastiresti din "Tebaida Moldovei", a subliniat in numeroasele sale studii, ca si in monografia Manastirii Neamt, ca sihastrii din acest tinut nu s-au izolat de lume, ci au coborat spre nevoile oamenilor simpli care veneau la aceste altare de credinta pentru a lua putere duhovniceasca sa treaca peste greutatile de tot felul ce s-au ivit in Moldova - aceasta raspantie a tuturor rautatilor. Astfel, sihastrii de pe Ceahlau au coborat la poalele muntelui, de la Agapia din deal la Agapia din vale, ca si din alte sihastrii care au fiintat dintru inceputuri in acest tinut. Si Parintele arhimandrit Ioanichie Balan este de acord cu acest fel de a vedea lucrurile, atunci cand afirma ca cele dintai asezari monahale din cuprinsul vetrei strabune au fost sihastriile sau asezarile de eremiti, asa cum o atesta de altfel bogata toponimie romaneasca legata de numele acestor sihastri. Parintele Scarlat Porcescu spunea ca sihastrii erau cei care au continuat firul neintrerupt de rugaciune, dar au cultivat in acelasi timp, si dragostea fata de semenii lor, din mijlocul carora s-au ridicat si si-au consacrat viata rugaciunii.
Am considerat necesare aceste sublinieri care ne inlesnesc intelegerea umanismului probat de cei care si-au inchinat viata rugaciunii, umanism pe care il promova si Sf. Grigore Palama atunci cand spunea ca rugaciunea mintii o pot practica nu numai monahii si ascetii ci si laicii, cu preocuparile lor oarecum straine vietii de manastire.
Or, aceasta insotire a rugaciunii mintii cu grija fata de aproapele sau fata de comunitatea in care te afli - monahala sau parohiala - o intalnim si la Cuviosul Paisie de la Neamt. Mai mult, pot afirma ca aceasta dimensiune umanitara si comunitara a rugaciunii lui Iisus deosebeste paisianismul de isihasmul atonit practicat mai mult printr-un mod de viata idioritmic decat chinovial. Astfel, isihasmul paisian antreneaza viata intregii obsti manastiresti, uneori a mai multor manastiri impreuna, intre care are loc un rodnic si bogat schimb de experienta duhovniceasca, adica o impreuna-impartasire din bucuriile duhovnicesti ale rugaciunii.
2.1. Caile cunoasterii lui Dumnezeu
Dupa cum spuneam mai sus, inca din primele veacuri crestine, cunoasterea lui Dumnezeu a fost una din problemele foarte importante, care i-a preocupat pe multi si mai cu seama pe marturisitorii lui Hristos. In lupta lor pentru convertirea paganilor la credinta in Hristos, crestinii adesea au trebuit sa foloseasca cuvintele Sfantului Ioan Evanghelistul, care zice: "El S-a aratat ca sa ierte pacatele si pacat in El nu este. Oricine ramane intru El nu pacatuieste; oricine pacatuieste nu L-a vazut nici nu L-a cunoscut" (I Ioan 3, 5-6), facand in felul acesta o legatura intre credinta in Fiul lui Dumnezeu si cunoasterea pe care Acesta a dat-o oamenilor despre Sine. De aceea, revelatia naturala si ratiunea numai daca sunt luminate de credinta duc la Dumnezeu, iar daca sunt intunecate de pacat ne duc spre pieire.
Inca de pe vremea Sfantului Apostol Pavel, acest lucru este lamurit oricarui crestin. Altfel, cum ne-am explica cele scrise de el crestinilor din Roma - unde se intalneau reprezentati ai diferitelor scoli si curente filosofice -, care trebuiau sa reziste celor ce faceau din cunoastere o cale spre pieire si nu spre Dumnezeu? Se pare ca si intre crestini se facuse simtita o tendinta gnostica de o maniera mai mult filosofica decat fideista, din moment ce Sfantul Apostol Pavel - ca cel care a primit "har si apostolie" ca sa aduca, in numele lui Iisus, "la ascultarea credintei, toate neamurile" (Romani 1, 5) - a trebuit sa faca apel la cunoasterea naturala a lui Dumnezeu: "Cele nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii, inteleptindu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire, asa ca ei sa fie fara cuvant de aparare. Pentru ca, cunoscand pe Dumnezeu nu L-au slavit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au multumit, ci s-au ratacit in gandurile lor si inima lor cea nesocotita s-au intunecat" (Romani 1, 20-21). Din pacate, acest curent gnostic, influentat si de o viziune eshatologica apocaliptica, dupa anul 100, a cunoscut o accentuare mai puternica, devenind asa cum o vedem din scrierile Sfantului Iustin Martirul si Filosoful - spre mijlocul celui de-al doilea secol -, un adevarat pericol ce ameninta Biserica lui Hristos. Insasi atitudinea Sfantului Irineu de Lyon, la sfarsitul secolului al II-lea ne incredinteaza de faptul ca acest gnosticism - cu diferitele sale nuante si influente - va fi atras pe multi crestini; nu de putine ori diferitele erezii crestine - antitrinitare si hristologice - vor imbraca haina acestui gnosticism.
Apologetii Macrobius si Lactantiu au avut negresit un mare rol in a arata ca adevarata cunoastere a lui Dumnezeu - fie chiar si filosofica - nu poate fi contrara dreptei credinte. De fapt, am putea spune ca de numele lor se leaga si primele incercari de filosofie crestina, insa adevarata cunoastere a lui Dumnezeu depaseste cunoasterea rationala, adica puterea marginita a omului de a-L cunoaste pe Dumnezeu. Iata de ce cunoasterea lui Dumnezeu acorda intaietate nu cunoasterii logice si naturale a omului, ci revelatiei pe care a facut-o Creatorul despre Sine omului. In acest sens, intelegem cele spuse de Sfantul Ioan Gura de Aur in Omilia a IX-a la Epistola catre Romani: "Credinta convinge mai mult decat ratiunea si este mai lamurita decat dovezile iesite din judecata noastra."
De altfel, in Epistola catre Diognet (8, 9) se spune: "Credinta singura ingaduie omului sa vada pe Dumnezeu. "Explicand aceste cuvinte despre cunoasterea lui Dumnezeu, in Omilia I-a la Epistola intaia catre Timotei, Sfantul Ioan Gura de Aur face mai plin de inteles raportul care este intre cunoastere si credinta: Credinta nu poate fi o simpla cunoastere, intrucat ea se adreseaza nu ratiunii separate de celelalte facultati spirituale ale omului; credinta nu-l separa pe om in intimitatea persoanei lui, ci il unifica, de aceea "cea dintai dovada a cunoasterii lui Dumnezeu este a crede in cele ce zice, fara minuni si aratari", cum cereau elinii si evreii. Astfel, marele parinte al Bisericii avertiza pe ascultatorii sai: "Noi suntem numiti credinciosi nu numai pentru ca credem, ci si pentru ca ni s-au incredintat de Dumnezeu taine pe care nici ingerii nu le-au stiut mai inainte de noi." in concluzie, Sfantul Ioan Gura de Aur face o legatura directa intre dobandirea mantuirii - scopul vietii crestine pe care ni L-a relevat Hristos prin intruparea Sa - si cunoasterea lui Dumnezeu. Privita in perspectiva acestui scop pe care-l are sadita in ea orice nevointa crestina, "credinta intareste, in timp ce ratiunea clatina", arata Sfantul Ioan Gura de Aur in Omilia a XXXIII-a la Epistola catre Evrei: "Credinta covarseste pretutindeni rationamentele omenesti" insa nu contrazice ratiunea.
La randul sau, Sfantul Maxim Marturisitorul explica si mai detaliat legatura care exista intre credinta si cunoastere, dar si motivele pentru care credinta depaseste orice cunoastere omeneasca: "Cel ce crede se teme; cel ce se teme se smereste; cel ce se smereste se imblanzeste; cel bland pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat intra pe cararea tainelor Cuvantului dumnezeiesc." Iata de ce marele teolog arata ca numai prin credinta putem intra in adevarata comuniune; dintre "tainele Cuvantului dumnezeiesc", asa cum de altfel arata si Epistola catre Diognet (8, 6), "singura, credinta ingaduie omului sa vada pe Dumnezeu".
Ca trebuie sa i se acorde intaietate credintei si nu cunoasterii rationale in ceea ce priveste impartasirea din tainele dumnezeiesti, ne arata si Sfantul Chirii al Alexandriei in Comentariul sau la Evanghelia dupa Ioan (4, 4): "Credinta este inaintea cunoasterii, dupa cuvantul proorocului: «Daca nu credeti, nu veti sta in picioare» (Isaia 7, 9). Prin dreapta credinta se cladeste cunoasterea si tot prin credinta ne ridicam la «statura plinatati» (Efeseni 4, 13) in Hristos si la starea desavarsita duhovniceasca."
Din cele prezentate de Sfintii Parinti rasariteni ai Bisericii, observam ca in primele veacuri crestine s-a acordat intaietate credintei si trairii omului in Dumnezeu, intrucat - cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul - "credinta este Imparatia lui Dumnezeu, fara forma, iar Imparatia lui Dumnezeu este credinta care a primit in chip dumnezeiesc o forma"; cunoasterea lui Dumnezeu presupune un continuu urcus duhovnicesc, conform Sfintei Scripturi: Chipul lui Dumnezeu din om i-a fost daruit acestuia pentru a fi adus la asemanarea cu Dumnezeu prin implinirea poruncilor.
In acelasi timp, in aria crestinismului apusean - datorita influentei hotaratoare a Fericitului Augustin - se constata o tendinta diferita de cea a parintilor rasariteni dar si de cea a parintilor primelor veacuri din Apus. Acceptandu-se ca "cea mai mare taina a crestinismului este comoara credintei", cum spunea Tertulian, s-a acordat atentie cunoasterii si intelegerii:
"Crede ca sa intelegi" - era deviza prin care isi indemna adesea credinciosii episcopul din Hippone. De aceea, pentru Fericitul Augustin "tainele credintei sunt asemenea soarelui, de nepatruns in fiinta lor; ele lumineaza si dau viata celor ce merg in lumina lor, in simplitatea inimii lor; ele nu orbesc decat ochiul cutezator care vrea sa le patrunda". Paradoxal, aceasta vointa de a patrunde tainele credintei a ispitit mintile multor ganditori crestini din Apus, poate ajutati si de spiritul analitic si practic al gandirii latine, mult mai aplecat spre scolastica sau mistica rationalista.
Aceste diferentieri s-au accentuat de-a lungul secolelor, luand adesea intorsaturi ce au intrigat pe parintii si teologii rasariteni. Vizita Sanctitatii Sale Papa Ioan Paul al II-lea in Romania a facut ca unele din aceste accente, care pareau a fi uitate odata cu timpurile care le-au afirmat, sa fie reluate in discutiile sau evaluarile relatiilor dintre Biserica Ortodoxa si Biserica Romei. Iar publicarea documentului Congregatiei pentru credinta - condusa de Cardinalul J. Ratzinger -, cu titlul Jesus Dominus, a facut ca aceste diferentieri sa fie privite cu si mai mare atentie; chiar sensurilor semantice ale unor cuvinte li s-au acordat o mai sporita atentie decat s-a facut pana acum.
Prin urmare, lucrarea de fata trebuie vazuta pe linia acestor preocupari, animata de dorinta de a sublima contributia la reinnoirea isihasta, pe care a reprezentat-o paisianismul si manastirile nemtene in precizarea raportului dintre credinta si cunoastere.
De fapt, aceasta este - asa cum se exprima Domnul academician Virgil Candea - relevarea dominantei duhovnicesti a culturii romanesti din secolele XVIII-XIX: "Motivatia carturarilor romani din obstea paisiana a fost predominant duhovniceasca, nu culturala. Intr-o ambianta in care scrierile ascetice traduse de el erau citite pentru a fi traite, pentru stradanii avand ca scop Acest aport imens reprezenta "cel mai stralucit capitol din istoria Ortodoxiei romanesti si primul curent de spiritualitate crestina si cultura, care avandu-si radacinile in pamantul nostru si hranindu-se din sevele traditiei noastre, a dobandit raspandire si a vorbit in tot spatiul Ortodoxiei, exercitand o influenta epocala asupra unor realitati ce vor cantari in destinele lumii". Tocmai acestei pregustari a slavei ceresti si acestei innoiri imense spirituale, care are la baza fara doar si poate cunoasterea lui Dumnezeu, dorim a-i face o prezentare in cele ce urmeaza. Cunoasterea lui Dumnezeu nu poate fi pur si simplu doar una rationala, rece si logica; ea este traire, impartasire si comuniune din bucuria pe care au trait-o sfintii, cunoscand sau pregustand din slava lui Dumnezeu.
Insa mai intai sa vedem ce este cunoasterea lui Dumnezeu, care sunt raporturile ei cu revelatia, credinta si participarea, pe care le presupune urcusul nostru catre Dumnezeu. Cele revelate ne cheama la credinta, iar prin credinta si rugaciune se realizeaza actul participarii, pe care Sfantul Grigore de Nyssa il numea theorie, adica vederea nemijlocita a lui Dumnezeu. Observam ca ratiunea nu este exclusa actului credintei; ea este cea dintai careia i se adreseaza revelatia. Dar omul credincios nu poate ramane doar la aceasta cunoastere rationala, daca vrea sa participe la viata lui Dumnezeu din care s-au impartasit sfintii si de care impartasire ne vorbeste Sfantul Apostol Petru. De aceea, cunoasterea lui Dumnezeu care nu ne duce la participarea si la impartasirea din slava lui Dumnezeu nu o putem avea in atentie. Ea nu poate fi separata de participarea la care este chemat omul; in rai, omul a primit mai intai suflare de viata si dupa aceea a dat nume celor create de Dumnezeu! Dupa cadere, lucrurile insa - trebuie spus - s-au inversat: Din vederea celor create, omul ajunge la cunoasterea si trairea legaturii sale fiintiale - in calitate de chip al lui Dumnezeu - cu Creatorul. Ramanand la contemplarea creatiei, drumul sau este facut pe jumatate. Numai participarea la slava lui Dumnezeu il implineste.
Maniera in care vom trata aceasta deosebit de importanta problema tine de gandirea istorica, dogmatica si patristica ortodoxa care are la baza ei un noian de marturii scripturistice, invataturi si experiente teologice si spirituale, ce ne aseaza in directa legatura cu imensa cunoastere a lui Dumnezeu (Ioan 17, 3) si iubirea Sa nesfarsita (I Timotei 2, 4; I Ioan 4, 8, 11, 16; Efeseni I, 5, 9, 17), ca izvor principal si fundamental al acestei cunoasteri. Prin urmare, vom trata aceasta problema pornind, cum este intotdeauna firesc, de la nota dominanta care formeaza miezul temei noastre. Cateva precizari succinte ne sunt necesare pentru a face diferenta dintre cunoastere si cunostinta; precizari necesare pentru a intelege semnificatia si importanta acestor termeni.
Vorbind despre cunostinta in general, este bine stiut faptul ca avem de-a face cu un anumit "fond de notiuni, fapte si informatii, pe cand in cunoastere, pe langa cunostinta la care se ajunge prin ratiune este nevoie si de o relevatie a unor fenomene sau stari de lucruri dumnezeiesti necunoscute sau in parte cunoscute (I Corinteni 13,12)".
In fiecare moment al istoriei, Biserica le cultiva membrilor ei facultatea de a cunoaste Adevarul intr-o plenitudine pe care lumea nu o poate cuprinde. Iar acest mod de cunoastere a Adevarului viu prin Traditie este ceea ce pazeste ea, formuland noi definitii dogmatice. Aceasta problema legata de "a cunoaste in plenitudine" nu inseamna "a avea plenitudinea cunoasterii" pentru ca lucrarea aceasta nu apartine decat veacului viitor. Daca Sfantul Apostol Pavel spune ca el cunoaste acum in parte (I Corinteni 13,12) aceasta en ainigmati nu exclude plenitudinea in care el va cunoaste realitatile dumnezeiesti in veacul viitor. "Nu dezvoltarea dogmatica ulterioara va inlatura Cunoasterea en ainigmati va fi inlaturata, nu pentru ca ar fi fost falsa, ci pentru ca rolul ei nu era altul decat cel de a ne face sa aderam la plinatatea care depaseste toate posibilitatile umane de cunoastere. Deci cunoastem, prin urmare, Iata ca orice fel de cunoastere este analizata si judecata de autoritatea Bisericii, care apreciaza daca este corecta din punct de vedere dogmatic si daca aceasta tine de un anumit consens al Parintilor Bisericii si, nu in ultimul rand, de Traditie.
"Aceasta cunoastere a adevarului in Traditie va putea deci sa progreseze pentru o persoana, insotind progresul ei in sfintenie (Coloseni 1, 10): un crestin va sti sa fie mai desavarsit in cunoastere la varsta maturitatii lui spirituale, intelegand prin aceasta masura varstei deplinatatii lui Hristos (Efeseni 4, 13)" si socotind ca toate sunt "paguba fata de inaltimea cunoasterii lui Hristos Iisus..." (Filipeni 3, 8). Cu alte cuvinte, aceasta lucrare de cunoastere a Adevarului, care ni se prezinta si ni se ofera in acelasi timp si ca un dar al lui Dumnezeu (Marcu 4, 11), o incepe si o implineste permanent Biserica intr-o maniera constienta si responsabila, cu scopul de a creste si spori pe fiii ei in vederea mantuirii; acest proces de cunoastere (Ioan 17, 3) se savarseste asadar in persoana celor care voiesc "sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina" (I Timotei 2,4).
Prin urmare, aceasta atitudine constienta si responsabila a autoritatii eclesiastice tine de latura slujirii in cele trei mari dimensiuni - a invata, a sfinti si a conduce - pe credinciosi pe calea mantuirii. Si acest lucru se poate explica istoric si real, el ramanand intr-o actualitate permanenta ca si slujirea adevarului si avand drept scop cunoasterea in vederea mantuirii care "este o stare de har oferita gratuit tuturor (Luca 14, 21), o eliberare generala (Matei 8, 11), pentru buni si rai, pentru neghina si grau (Matei 13, 29)".
In cunoasterea lui Dumnezeu se includ trei elemente majore decisive, pline de importante si profunde semnificatii. Aceste "elemente care stau la baza cunoasterii lui Dumnezeu sunt: Revelatia, credinta si participarea".
2.2 Revelatia - ca prim element care sta la baza cunoasterii lui Dumnezeu - este "actiunea lui Dumnezeu de a face cunoscute oamenilor adevarurile, Tainele Sale, voile Sale, pe care ratiunea nu le-a descoperit...". Revelatia primordiala, opera Cuvantului ca si creatia, se incorporeaza, putem spune, si ea in simbolurile care s-au transmis din veac in veac, de la originile umanitatii; acest proces este insa analog, in ordinea sa, cu insasi creatia. Pe de alta parte, oare nu putem vedea, in aceasta incorporare simbolica a traditiei "non-umane" un fel de imagine anticipata, de "prefigurare" a intruparii Cuvantului? Si aceasta ne permite la fel sa intelegem, intr-o anumita masura, "misteriosul raport ce exista intre creatie si intrupare, cea din urma fiind o incoronare a celei dintai".
Dar cunoscand aceasta ca un mod de gandire teologica extrem de cuprinzatoare, intr-o maniera sistematica de o netagaduita actualitate, cu certitudine desavarsita, adaugam la cele prezentate ca "descoperirea sau revelatia dumnezeiasca de demult prin randuielile firii, prin intelepciunea oamenilor si prin glasurile proorocilor nu era deplina. Stramosii nostri din lumea veche nu cunosteau taina vointei lui Dumnezeu, Care din marea Lui purtare de grija fata de fapturile Sale, prin Fiul Sau La acest capitol, Biserica Ortodoxa, spre deosebire de celelalte Biserici crestine, nu face o separatie intre revelatia naturala si cea supranaturala.
2.2.1 Revelatia naturala e cunoscuta si inteleasa deplin in lumina Revelatiei supranaturale; revelatia naturala e data si mentinuta de Dumnezeu in continuare prin actiunea Lui mai presus de natura. De aceea, Sfantul Maxim Marturisitorul nu face o deosebire esentiala intre Revelatia naturala si cea supranaturala sau biblica. "Ultima nu e, dupa el, decat incorporarea celei dintai in persoane si actiuni istorice." In acest sens, spunea Sfantul Maxim Marturisitorul despre credinta ca "este Imparatia lui Dumnezeu fara forma, iar Imparatia lui Dumnezeu este credinta care a primit in chip dumnezeiesc o forma". Asadar, credinta ne arata ca intreaga creatie a fost indreptata spre Imparatia lui Dumnezeu, iar intruparea Mantuitorului este o marturie a acestui fapt. In traditia ortodoxa, pentru acest motiv, intruparea nu este legata de pacatul neascultarii lui Adam, ci de implinirea acestui scop al creatiei intregi - deci si al omului - de a realiza in chip dumnezeiesc forma creatiei - dupa cuvintele Sfantului Maxim Marturisitorul.
In lucrarea de cunoastere si de desavarsire ne vom folosi de "revelatia naturala ca baza a credintei naturale si a unui sens al existentei", ca si de "revelatia supranaturala ca izvor al credintei crestine, care pune in lumina mai clara insasi revelatia naturala".
Asadar, "revelatia naturala se afla in tot ceea ce a creat Dumnezeu atat in lumea externa, cat si in cea interna. Acestei revelatii ii corespund ca parti subiective de sesizare puterile naturale de cunoastere ale omului si anume: cunostinta, o anumita intuitie si mai ales ratiunea, inteleasa ca dreapta judecata".
In sprijinul celor afirmate, dovezile scripturistice sunt graitoare: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria" (Psalmul 18, 2); Apostolul Pavel ne incredinteaza ca "cele nevazute ale lui Dumnezeu, din fapturi fiind cunoscute se vad in vesnica Lui putere si dumnezeire" (Romani 1, 20); "ceea ce se poate sti despre Dumnezeu, vadit este in inima lor si Dumnezeu este Cel ce le-a vadit" (Romani 1,19).
"Dar cunostinta de Dumnezeu, dobandita din revelatia naturala este incompleta, neclara si nesigura. De aceea, Dumnezeu ne-a invrednicit de o descoperire mai completa, mai directa si mai sigura," Aceasta este revelatia supranaturala; "este o revelatie prin cuvant si fapte deosebite de cele care fac parte din ordinea naturala. Ea fereste prin aceasta pe om de a confunda pe Dumnezeu cu natura. Omul cunoaste cu ajutorul ei ca exista un Dumnezeu deosebit de natura, un Dumnezeu personal Care are o voie pe care si-o face cunoscuta in mod direct prin Cuvantul Sau". Revelatia supranaturala nu este separata de cea naturala si pentru motivul ca prima ne-ar face sa concepem un Dumnezeu transcendent, separat de lume, iar cea din urma un Dumnezeu care se confunda cu creatia, adica un panteism in care nu poate exista o distinctie intre creator si creatura Sa.
"In Noul Testament, actul revelatiei este axat mai ales pe Iisus Hristos dezvaluitorul Tatalui si al Duhului, adica al tainelor Imparatiei" (Matei 11, 25-27, Ioan 14, 16-17 si 15, 26). Ascunsa vreme de veacuri, taina lui Iisus este adusa "de acum incolo prin propovaduire la cunostinta oamenilor (Romani 16, 26). Pavel este fascinat de maretia Celui Care Se jertfeste pe Cruce pentru a impaca pe om cu Dumnezeu (Efeseni 2, 16; Filipeni 2, 5, 8). Pavel mai pomeneste si de harisma revelatiei particulare menite sa zideasca si sa intareasca Biserica (I Corinteni 14, 16). Mai departe, fara sa foloseasca termenul revelatie, Ioan dezvolta totusi o insemnata teologie a revelatiei (Ioan 1, 18; 14, 7), culminand cu Crucea (12, 6); semnele si invataturile se inlantuie spre a-L dezvalui pe Iisus, pe Fiul lui Dumnezeu (4, 26) etc. Iar Apocalipsa, al carui titlu inseamna <relevatie>, este menita anume sa dezvaluie slujitorilor lui Dumnezeu apropiata venire a Domnului Iisus (Apocalipsa 1, 7) etc.".
"Dumnezeu Unul in Treime, Tatal, Fiul si Sfantul Duh, facand lumea Asadar, revelatia naturala se afla in tot ceea ce a creat Dumnezeu, atat in lumea externa, cat si in cea interna. "Acestui fel de revelatie ii corespund, ca parti sau elemente subiective de sesizare, puterile naturale de cunoastere ale omului: cunostinta, o anumita intuitie si mai ales ratiunea, inteleasa ca dreapta judecata".
Deosebit de graitoare in cadrul revelatiei naturale sunt temeiurile scripturistice ale Vechiului Testament: "Cererile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria" (Psalmul 18, 2), care descopera pe Dumnezeu in maretia slavei Lui.
Un alt element foarte semnificativ, care trebuie retinut, este ca revelatia nu se poate reduce la Biblie. Sunt si alte multe lucruri pe care le-a facut Iisus si care, daca s-ar fi scris de-amanuntul, cred ca lumea aceasta n-ar cuprinde cartile ce s-ar fi scris" (Ioan 21, 25). Prin urmare, revelatia nu este un fapt limitat. Dumnezeu Se descopera mereu in infinitatea Sa si acest lucru nu inceteaza nici in vesnicie.
Sfintii Parinti spuneau ca Dumnezeu Se descopera prin Scripturi, adica scrierile sfinte, dar si prin fapturi - aici intelegand intreaga creatie. Daca analizam termenul de cosmos, care inseamna frumusete, intelegem ca lumea oglindeste slava lui Dumnezeu. Astfel, ne dam seama cat de adanca este intelegerea pe care a avut-o poporul nostru atunci cand a derivat cuvantul lume din lumen - slava sau lumina lui Dumnezeu - cum spune Parintele Dumitru Staniloae.
As indrazni sa zic - impreuna cu Domnul academician Virgil Candea - ca aceasta terminologie teologica, ascetica si mistica din romana veche realizata "prin incercari curajoase de a invinge In alta ordine de idei, dar nu in afara problemei discutate, "cosmosul si omul constituie o revelatie naturala si din punct de vedere al cunoasterii. Cosmosul si natura umana, ca intim legata de cosmos, sunt imprimate de o rationalitate, iar omul - creatura a lui Dumnezeu - e dotat in plus cu o ratiune capabila de cunoastere constienta a rationalitatii si a propriei sale naturi"; acestea, pe de alta parte, fiind "produsul actului creator al lui Dumnezeu". Deci nici din acest punct de vedere "revelatia naturala nu e pur naturala". Tocmai aceasta afirmatie explica spusele Sfantului Apostol Pavel: "Cele nevazute ale lui Dumnezeu, se vad de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire" (Romani 1, 20); lumea sau cosmosul apare vorbind despre existenta lui Dumnezeu ca realitate personala suprema ce nu sta in continuitate de substanta cu noi si cu natura; ele ne vorbesc si despre cele comunicate noua prin revelatie.
O alta realitate de facto este si cunoasterea lui Dumnezeu vadita in inima omului, care este facuta cunoscuta de catre Dumnezeu, adica o suma de cunostinte care il descopera pe Dumnezeu. Aceasta "cunostinta de Dumnezeu dobandita din revelatia naturala este incompleta, neclara si nesigura. De aceea, Dumnezeu ne-a invrednicit de o descoperire mai completa, mai directa si mai sigura a Sa, care o formeaza revelatia supranaturala".
2.2.2 Revelatia supranaturala. Aceasta forma de revelatie ni se face cunoscuta prin cuvinte si fapte deosebite de cele care fac parte din ordinea naturala, dar cu ajutorul credintei, prin care capatam o cunoastere completa si mai sigura despre existenta lui Dumnezeu. "Ea fereste prin aceasta pe om de a confunda pe Dumnezeu cu natura. Omul cunoaste cu ajutorul ei ca exista un Dumnezeu deosebit de natura, un Dumnezeu personal Care are o voie pe care si-o face cunoscuta in mod direct prin Cuvantul Sau. Revelatia aceasta s-a facut cunoscuta prin prooroci si a culminat cu Iisus Hristos, in Care Dumnezeu ne-a venit pentru totdeauna in cea mai mare apropiere (Evrei 1, 1)."
"De aceea, numele Domnului Tezaurul acestei revelatii divine se pastreaza si se aprofundeaza de catre Biserica, prin mijloacele harismatice ce-i sunt puse la indemana, adica prin Sfintele Taine. Revelatia divina este un act al lui Dumnezeu pe care omul il intelege prin credinta, caci ea este mai presus de intelepciunea omeneasca si nu se supune puterii de discernamant a ratiunii (I Corinteni 2, 6-8). Aceasta intelepciune "tainica si ascunsa se descopera omului ca un dar al lui Dumnezeu, insa tot tainica ramane in fata mijloacelor de investigatie ale ratiunii care sunt limitate la puteri omenesti. Revelatia se accepta si se traieste prin credinta al carei domeniu se intinde dincolo de granitele ratiunii"
"Sfanta Scriptura ne spune ca Dumnezeu nu ne-a lasat in necunostinta despre Sine, ci a pus in natura fiecaruia ideea existentei Sale. Deci Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti ne descopera si ne atesta cu dovezi zdrobitoare existenta lui Dumnezeu. Argumentele cosmologic, onotologic, istoric, moral si psihologic" sunt cele ce completeaza uriasul capitol si domeniu al cunoasterii lui Dumnezeu.
Dar, "revelatia primordiala", opera a Cuvantului, ca si creatia, se incorporeaza, putem spune si ea in simbolurile care s-au transmis din veac in veac, de la originile umanitatii, iar acest proces este insa analog, in ordinea sa, cu insasi creatia, cum am mai spus. De aceea, am putea-o numi, daca ne referim expres la aceste simbolisme intalnite in toate religiile lumii, ca fiind un fel de memorie spirituala a omenirii. Pe de alta parte, oare nu putem vedea, in aceasta incorporare simbolica a traditiei "non-umane" un fel de imagine anticipata, de "prefigurare" a intruparii Cuvantului, care respecta libertatea omului? Asa cum spunea un filosof francez, Dumnezeu Se ascunde pentru ca noi in mod liber sa-L cautam si gasindu-L sa avem bucuria implinirii. Intrucat aceasta cautare a lui Dumnezeu, implinita de comuniunea cu El, ne permite sa patrundem si sa intelegem, intr-o anumita masura, tainicul "raport ce exista intre creatie si intrupare, cea din urma fiind o incoronare a celei dintai".
Dumnezeu S-a facut om ca pe noi oamenii sa ne inalte spre Dumnezeu, adica intr-un cuvant sa ne faca dumnezei. Dar nu in mod fortat, ci respectandu-ne libertatea.
In Hristos s-a realizat integral descoperirea lui Dumnezeu, mai ales prin actele pe care "toata revelatia Vechiului Testament le profeteste si le pregateste... Intruparea Fiului lui Dumnezeu, Rastignirea, Invierea si Inaltarea Lui ca om, trimiterea Duhului Sfant odata cu intemeierea Bisericii si lucrarea continua a Duhului Sfant in si prin Biserica", cat si prin cuvinte si imagini, deoarece prin Cuvantul intrupat rostul "imaginilor profetice, inconsistenta umbrelor, a incetat" (Evrei 10, 1).
Prin urmare, "cunoscand, prin revelatia supranaturala, Persoana dumnezeiasca infinita in initiativa ei clara, noi ne dam seama ca intre tentatiile subiective, trecatoare si inferioare, oferite de natura si moarte - ca trista realitate obiectiva - exista o legatura; si ca ele nu reprezinta starea fireasca a existentei, ci o stare de decadere, pentru ca moartea da impresia ca nu exista o alta viata dincolo de ea sau invers: omul slabeste in sine spiritual chemat la viata eterna prin preocuparea exclusiva de placerile trecatoare legate de trup. Revelatia supranaturala intareste evidenta punctelor credintei naturale in care licareste un sens superior si extern al existentei.
In felul acesta revelatia supranaturala reprezinta o readucere a naturii umane la starea ei adevarata, dandu-i in acelasi timp puterea pentru a ajunge la tinta ei finala... Aceasta confirma si reface credinta naturala sau natura insasi ca revelatie naturala".
Asadar, ceea ce se poate cunoaste pe cale naturala nu ajuta omul sa castige, prin aceasta cunoastere, mantuirea; aceasta cunoastere fiind sumara. Voia lui Dumnezeu si cunoasterea adevarata a lui Dumnezeu o obtinem numai prin revelatia supranaturala, pentru ca prin caderea omului in pacat s-a pierdut revelatia naturala primordiala, afara de unele ramasite comune si altor religii. De aceea, "credinciosii au nevoie de adevarurile religioase relevate, de trairea lor religioasa, de mantuirea subiectiva", pe care o afla in revelatia supranaturala. Legatura omului cu Dumnezeu prin intermediul revelatiei supranaturale se mentine pentru ca acest raport spiritual este constient, liber si permanent, nutrit si concretizat cu manifestari religioase, printr-o stare de sensibilizare sufleteasca care domina fiinta. Sfintii Parinti ai Bisericii au adancit mereu in lucrarea lor experimentala nu numai teoretic dar si cu totul practic tema revelatiei supranaturale, aratandu-se a fi deodata si teofani si teofori, ca purtatori si lucratori ai harului dumnezeiesc si ai voii lui Hristos.
Sfantul Atanasie cel Mare, in Cuvantul catre elini afirma ca ordinea si armonia din lume ne duc la cunostinta lui Dumnezeu. Sfantul Vasile cel Mare invita pe auditorii sai sa-si ridice ochii la cer: "Veniti, le zice el; dupa cum cineva, luand de mana pe cei ce nu cunosc o cetate, le-o face cunoscuta prin a o examina, astfel si eu vreau sa va conduc ca pe niste straini prin minunile acestei mari cetati a universului... Daca este o nenorocire pentru orb, care nu poate vedea lumina, cu atat mai mult pentru acela care nu cunoaste pe Creatorul lumii" (Exaimeron, Omilia a VI-a).
Explicabil este faptul ca Dumnezeu a savarsit inaintea lumii minuni deosebite tocmai in scopul de a Se face cunoscut omului si de a-l incredinta "ca din marirea frumusetii fapturilor, dupa chibzuinta, se cunoaste Facatorul lor" (intelepciunea lui Solomon 13,5), astfel ca sa "creada cel putin pentru lucrurile pe care le face" (Ioan 14, 11, 1). De aceea, experienta celor aproape 2000 de ani de crestinism arata lumii ca Dumnezeu Se descopera mereu prin maretia negraita a operelor Sale (Intelepciunea lui Solomon 13,5), pentru ca in vremurile cele din urma "Cuvantul trup S-a facut si S-a salasluit intre noi si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia Nascut din Tatal, plin de har si de adevar" (Ioan 1,14).
Aceste afirmatii revelatoare ne arata ca din Teologia Dogmatica ortodoxa fac parte adevaruri care niciodata nu ar fi putut fi cunoscute, daca nu ne-ar fi fost descoperite. Tocmai de aceea, acest fapt ne indreptateste sa ne punem intrebarea: Cine ar fi putut ajunge la cunoasterea adevarului Sfintei Treimi numai prin ratiune? Am fi stiut, pe cale naturala, ca Dumnezeu este o singura esenta sau substanta, dar trei Persoane, daca nu ne-ar fi fost descoperit? "Caci trei sunt Care marturisesc in cer: Tatal, Cuvantul si Duhul Sfant si Acestia trei Una sunt" (I Ioan 4, 7); "drept aceea mergand invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Duhului Sfant" (Matei 28, 19), le spuse Iisus ucenicilor Sai; El, despre Care Tatal a spus: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit intru Care bine am voit" (Matei 3,17).
Un element esential, in cadrul revelatiei supranaturale, il constituie explicarea acesteia si exprimarea ei in termeni rationali si clari. Acest lucru il datoram stradaniei Sfintilor Parinti. "Sfintii Parinti au avut misiunea sa exprime revelatia in termeni adecvati pentru intelectualitatea greco-romana si lumea din aria ei de influenta, care devenea crestina. Au avut misiunea grea sa precizeze si sa elaboreze termeni noi, care sa faca inteleasa mintii omenesti pe cat mai mult cu putinta taina Intruparii lui Dumnezeu - Cuvantul".
Maretia si splendoarea cunoasterii depline a lui Dumnezeu si a descoperirii Sale ne-o face Sfantul Apostol Pavel: "Cu adevarat mare este taina crestinatatii: Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat in Duhul, S-a crezut in lume..." (I Timotei 3,16); aceste descoperiri s-au facut intocmai in scopul mantuirii: "Inceputul mantuirii L-a facut Dumnezeu prin intrupare, iar cand ni se marturiseste continutul credintei avem datoria sa angajam vointa noastra libera, intarita prin harul dat noua prin Jertfa Crucii si Slava Invierii. Prin Jertfa si Inviere, Mantuitorul a restabilit legatura noastra de iubire cu Dumnezeu, intemeind in ziua Cincizecimii cea mai vie realitate divino-umana: Biserica.". In acest inteles, Biserica este subiectul Traditiei apostolice, adica este subiectul care pune in aplicare de altfel intreaga revelatie. De aceea, "Biserica incepe cu Traditia apostolica, iar traditia incepe cu ea. Prin urmare, Biserica, prin lucrarea Duhului Sfant din ea si Care coboara si de sus in ea de la Hristos-Insusi,
2.3. Credinta este al doilea element constitutiv al drumului cunoasterii lui Dumnezeu.
Existenta multor taine si fapte minunate, care nu pot fi intelese pe baza ratiunii, sunt acceptate si admise pe calea credintei care se defineste astfel: "Certitudinea despre existenta lui Dumnezeu ca realitate istorica, personala, suprema, ce nu sta in continuitate de substanta cu noi si cu natura si despre cele comunicate noua prin revelatie". Aceasta expunere de idei ca rod al gandirii teologice ne angajeaza mai mult si ne deschide alte orizonturi pe baza aceleiasi cautari, de altfel esentiala omului, cum spune Fericitul Augustin, caci "patrunzand mai profund in gandirea patristica vom descoperi faptul ca intreaga noastra personalitate este angajata in credinta; participam astfel cu intelectul, simtirea, vointa"; "credinta religioasa crestina constituie in fiinta si originea ei punctul cel mai adanc al personalitatii noastre".
Explicabil fiind acest proces de necontenita aprofundare a cunoasterii lui Dumnezeu prin faptul ca "credinta prin sine este si o depasire, un surplus de ratiune pentru ca adevarul dogmatic nu este irational". Dimpotriva, el include toate aspectele cunoasterii umane. Si, intre altele, este inclus si aspectul rational, dar in cadrul acestui proces care - cum o marturisea si Kierkegaard - cunoasterea rationala este depasita. Ea fiind suprarationala si nu irationala, cum incearca unii sa estimeze acest proces de cunoastere a lui Dumnezeu. Fericitul Augustin spunea ca este o imposibilitate logica si rationala a concepe finitus capax infinitum.
In acest sens, putem spune despre procesul cunoasterii lui Dumnezeu ca nu este niciodata "acesta si nimic altceva", ci "acesta si altceva, unitate transcendenta". "Tocmai in aceasta consta sensul tainei; si aceasta tocmai pentru faptul ca pe langa lucrarea vazuta mai exista si altceva, care nu poate fi verificat si care e real, caci Mantuitorul nu poate sa minta", atunci cand zice: "Iata, Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacului" (Matei 28, 20) sau "luati, mancati, acesta este trupul Meu, care se frange pentru voi spre iertarea pacatelor" (Matei 26, 26-28). Negresit, acest "altceva" este harul dumnezeiesc, care nu poate fi irational ci suprarational pentru ca depaseste puterea noastra de intelegere.
Sfantul Apostol Pavel ne descrie credinta ca fiind primita prin "auzire", adica din exterior, de la Dumnezeu, prin Apostoli, predicatori si invatatori etc: "Credinta vine din predica auzita, iar predica este prin cuvantul lui Hristos" (Romani 10,17). Prin urmare, credinta se prezinta ca invatatura primita de credincios pe temeiul autoritatii lui Dumnezeu. Ea poate veni dupa ce credinciosul a acumulat un bagaj de cunostinte referitoare la obiectul ei. Originea acestei cunostinte insa nu este numai naturala, desi pleaca de la ea. Cunoasterea naturala formeaza un fel de introducere la ceea ce numim credinta. O alta particularitate a credintei este stiinta care exista dupa credinta sau care izvoraste din ea. "Aceasta stiinta este supranaturala caci purcede din credinta"; ea este cu adevarat "radacina intregii noastre vieti".
Demn de retinut este si faptul ca "credinta nu este un act de simpla obedienta, nu este un act care sa se rezume la o inclinare a gandirii asupra unei realitati suprasensibile sau la o visare in care imaginatia inlocuieste actiunea; credinta este in ea insasi o actiune complexa, o tensiune - actiune suprema, o atitudine - actiune prin care sufletul uneste naturalul cu supranaturalul; omul se uneste cu Dumnezeu". De fapt, scopul credintei depaseste limitele cunoasterii naturale prin insasi dimensiunea sa transcedentala: Omul prin credinta dobandeste mantuirea, a carei realitate ne face sa vedem ca lumea materiala sau imanenta nu este nici ultima si nici unica realitate.
Cunoasterea simpla, lipsita de credinta desigur, nu presupune - cum spune Constantin Noica - izbavirea sau mantuirea, pe cand credinta fara aceasta dimensiune eshatologica a mantuirii - dobandirea vietii vesnice sau a Imparatiei lui Dumnezeu - nu are sens. De fapt orice credinta care nu are aceasta dimensiune eshatologica nu este si nu poate fi considerata a fi o credinta religioasa. Cel putin din perspectiva gandirii crestine. In acest sens privim cele zise de Mantuitorul: "Tot cel ce va crede si se va boteza se va mantui; iar cel ce nu va crede se va osandi" (Marcu 16,16).
In aceeasi ordine de idei mai putem adauga un lucru foarte important - care poate fi considerat a fi si o sinteza a celor prezentate -, si anume ca "credinta este deschiderea harica spre cele dumnezeiesti si cunoastere harica a celor ce tin de Dumnezeu, adica a lui Dumnezeu si a adevarului Sau in Biserica Sa, Trupul lui Hristos extins peste veacuri si spatii, in care fiecare om incorporat in Hristos isi agoniseste prin har, credinta si fapte bune, propria-i mantuire; insusindu-si prin Hristos in Duhul Sfant roadele rascumpararii" [72]. Pentru ca "inceputul mantuirii l-a facut Dumnezeu prin intrupare". De aceea, "cand ni se marturiseste continutul credintei, avem datoria sa angajam vointa noastra libera, intarita prin harul dat noua, prin Jertfa Crucii si Slava Invierii. Prin Jertfa si Inviere, Mantuitorul a restabilit legatura noastra de iubire cu Dumnezeu".
Dar cate nu izvorasc din credinta? "Caci ce chip al bunatatilor nu are iubirea? Nu da ea credinta, ca temelia cea dintai, care incredinteaza pe cel ce o are de existenta lui Dumnezeu si a celor dumnezeiesti si daruieste, mai mult decat ochiul, care priveste la cele ce se arata simturilor, cunostinta despre acelea celor ce le contempla?
Nu da nadejdea, care face sa subziste pentru ea binele care subzista ca existenta adevarata si prinde mai mult decat prinde mana grosimea materiei ce cade sub pipaitul ei? Nu procura ea gustarea celor crezute si nadajduite, avand prin ea insasi cele viitoare ca prezente prin simtire?... Caci credinta este temelia celor de dupa ea, adica a nadejdii si a iubirii dand subzistenta sigura adevarului."
Toate cele expuse pana aici, in mod concis, cuprind latura esentiala a ceea ce este credinta - al doilea element ce sta la baza cunoasterii lui Dumnezeu; este vorba desigur de credinta cea lucratoare prin faptele iubirii crestine: "Ce folos fratilor daca zice cineva ca are credinta, dar fapte nu are? Daca un frate sau o sora sunt goi si flamanzi si cineva dintre voi le zice: Oriunde deschidem Sfanta Evanghelie si scrierile Sfintilor Apostoli si ale Sfintilor Parinti, mereu dam peste acelasi mare adevar: Credinta trebuie sa fie urmata de fapte. "Pentru ce Ma chemati Doamne, Doamne si nu faceti ceea ce zic?" - ii intreba Mantuitorul pe ascultatorii Sai. Credinta, asadar, face cunoasterea sa fie activa. Chiar si din aceasta intelegem deosebirea care este intre credinta si cunoasterea formala, pasiva, rationala. Iata de ce valoarea credintei nu poate fi raportata la o singura facultate a zestrei spirituale umane - ratiunea, ci la intreaga persoana a credinciosului. In acest sens, putem afirma ca valoarea credintei este uriasa: "In credinta se afla plenitudinea vietii crestine, iar adevarul ca suntem facuti de Dumnezeu" ne face sa descoperim in acest fapt o adevarata si necesara "improspatare pentru viata sufleteasca". Din aceasta improspatare izvoraste ceea ce "aduce starea de bucurie", care este unul din cele sapte daruri ale Duhului Sfant (Galateni 5,22).
Asadar, credinta este absolut indispensabila mantuirii impreuna cu Botezul (Marcu 16, 16); "credinta ortodoxa, soborniceasca si apostoliceasca este: A crede cu inima si a marturisi cu gura un Dumnezeu in trei Fete, dupa invatatura Sfantului Apostol Pavel, care zice ca - in fapt - Pe scurt, in sfera de activitate a credintei participam la insusi procesul de cunoastere a lui Dumnezeu. Prin urmare al treilea element in drumul cunoasterii lui Dumnezeu este participarea.
2.4. Participarea este de fapt plinirea credintei sau, mai bine zis, scopul ei, intrucat telul vietii crestine este unirea cu Dumnezeu sau indumnezeirea.
Semnificatia termenului participare in cadrul acestei teme este foarte importanta. Este chiar esentiala. Aceasta inseamna a lua parte, a ne incadra intr-o actiune sau intr-o activitate care se rezuma la transpunerea in viata a normelor credintei cu scop bine determinat; in cazul nostru, cunoasterea lui Dumnezeu.
In Teologie, in mod special, mai mult ca in alte domenii de cercetare si cunoastere, se face apel la participare si aceasta tocmai pentru faptul ca "participarea la actul cunoasterii lui Dumnezeu" este lucru esential si absolut necesar pe motivul ca "a crede nu inseamna numai a avea despre Hristos o idee conforma cu ceea ce Sfanta Scriptura raporteaza la El si cu ceea ce comunitatea crestina zice despre El. A crede inseamna a pune in El ultima noastra speranta de viata si toata asteptarea noastra de mantuire. Asta inseamna a intoarce spre El toata dragostea si devotamentul de care suntem capabili. Omul care crede si iubeste astfel, urmand pe Hristos din toata fiinta sa personala si din ceea ce are mai intim in el insusi, pune problema de a sti ce forma va lua sau trebuie sa ia o viata astfel dedicata imitatiei lui Hristos in credinta si in dragoste, in alti termeni si aceeasi ordine de idei ce exprima acelasi adevar profund, el isi pune intrebarea pentru a sti cum aceasta credinta si aceasta dragoste - in contextul imitarii lui Hristos - va lua forma si se va manifesta concret in toate zilele, in comportarea vazuta si in gandurile ascunse"
Acesta este de fapt aspectul moral al dogmei pentru ca "credinta ortodoxa nu se defineste niciodata in termeni de adeziune intelectuala, ci descopera evidenta sau realitatea traita a unei simtiri a transcendentului pentru ca teologia misterului nu se cunoaste decat prin revelatie si participare". De fapt prin participare putem ajunge la sfintenie, la unire cu Dumnezeu cel treimic. Asadar, participarea noastra in cadrul lucrarii de cunoastere a lui Dumnezeu se face impartasindu-ne din tainele dumnezeiesti si din lucrarea sacramentala a Bisericii. De aceea, "vocatia fundamentala a Bisericii este sfintirea lumii, unirea ei cu Dumnezeu si aceasta insemneaza O alta latura prin care ni se descopera iubirea lui Dumnezeu cea nesfarsita este aceasta participare ca jertfa si daruire, pentru ca jertfa este un element fundamental al participarii la cunoasterea lui Dumnezeu. Atunci cand ne jertfim ca sa facem binele ne aflam in miezul participarii totale si efective. Iata, asadar, cum actul participarii se inscrie si ne inscrie "in aria de cunoastere a lui Dumnezeu". Asta inseamna ca se include negresit trairea in gnoza, caci acesta este si sensul deplin al cunoasterii, trairea in ceea ce se cunoaste. Prin urmare, desavarsita cunoastere nu poate fi aici pe pamant; aici avem doar un semn, un preludiu, o premisa... Si tocmai acest fapt l-a determinat pe Sfantul Apostol Pavel sa spuna: "Caci vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci fata catre fata. Acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu" (I Corinteni 13, 12). In acest sens numeste Evagrie din Pont "Imparatia lui Dumnezeu cunoastere a Sfintei Treimi, coextensiva cu substanta intelectului si depasind (intelectul prin) nestricaciunea Lui". Tot acelasi parinte intareste convingerea ca "Imparatia cerurilor este nepatimirea sufletului, insotita de cunoasterea adevarata a celor ce sunt". Cunostinta poate fi o constatare obiectiva, pe cand cunoasterea cere o traire, o simtire a unei prezente, o anumita simtire a transcendentului. Acest fapt il intalnim in cantarile bisericesti, care in esenta lor sunt pline de dogma, antreneaza si indeamna mereu la cunoasterea lui Dumnezeu prin referirea, sa-i spunem metodica, la exemplul sfintilor lor: "Doamne, femeia ce cazuse in pacate multe, simtind dumnezeirea Ta, luand randuiala de mironosita si tanguindu-se a adus Tie mir, mai-nainte de ingropare zicand...".
Vedem asadar in mod precis ca "Dumnezeu, in marea Sa bunatate fata de noi, cei ce prin pacatele noastre ne-am indepartat de El, a lasat mantuirii noastre toate caile deschise. Drumul dintre El si noi se poate face deopotriva, in ambele sensuri", adica Dumnezeu Se coboara la noi dar si noi suntem chemati sa ne inaltam la Dumnezeu. Cunoscandu-L pe Dumnezeu, Care S-a pogorat la noi, inaintam pe drumul desavarsirii duhovnicesti, ceea ce inseamna ca in fiinta noastra are loc o transfigurare spirituala.
In aceeasi ordine de idei ni se releva si faptul ca in cunoastere e vorba de admiterea unei existente, a unei realitati de dincolo de noi (transsubiective) cat si de perspectiva unei posibilitati de cunoastere a Celui Care este Prototipul sau modelul prin Care si dupa Care a fost zidit omul (Facere 1, 26). De asemenea, El, Care este "Deplinul" sau "Desavarsitorul", ne poate da posibilitatea de cunoastere; ca sa-L cunoastem si sa dorim unirea cu El, dar si sa ne cunoastem pe noi insine prin comparatie cu ceea ce este "Desavarsit" ori "Deplin". "Dimensiunea iubirii este latura esentiala a participarii la cunoasterea lui Dumnezeu"; lucrarea harului realizeaza mantuirea subiectiva prin savarsirea binelui (Filipeni 2, 13), sub supravegherea si purtarea de grija a Bisericii care este "stalp si temelie a adevarului" (I Timotei 3,15),
Aceasta dimensiune a slujirii a fost una dintre caracteristicile esentiale ale reinnoirii isihaste romanesti, pusa in practica de Cuviosul Paisie de la Neamt, dar si de ucenicii sai din Tarile romane sau din Rusia. In acest sens, trebuie spus si accentuat ca in principal opera caritativa sau diaconia practicata in manastirile Dragomirna, Secu si Neamt este o oglindire a acestui fapt. De fapt, acolo au luat fiinta si primele bolnite sau spitale din Moldova.
Pe langa activitatea culturala efervescenta, in manastiri functiona si lucrarea samarineanului milostiv care privea slujirea semenilor si isi avea sorgintea ei in esenta acestui curent de renastere spirituala, izvorat din dorinta de reinnoire a omului privit in intregul sau, ca fiinta spirituala si materiala, dar si in traditia filantropica existenta in manastirile din Moldova.
Asadar, curentul renasterii paisiene, adica "paisianismul, a asezat intregul Rasarit al continentului european si in primul rand pe cei implicati in declansarea lui (ucrainenii, care l-au dat pe Paisie si in mijlocul carora a trait pana la 20 de ani...; grecii, carora le apartine Athosul desavarsirii sale duhovnicesti si al inceputurilor misiunii sale regeneratoare pentru Ecumenia ortodoxa; rusii, care mai ales prin geniul lui Tolstoi si Dostoievski au dat paisianismului rezonanta mondiala) intr-o conditie aparte in fata Occidentului". Este stiut ca Occidentul devenea, inca de pe atunci, "epicentrul unui proces de des-crestinare a Europei", proces care-si atinge astazi apogeul, dupa ce "a reusit sa molipseasca Rusia pravoslavnica si sa o tina aproape un secol sub imperiul sau".
Permanent lucrarea de sfintire a Bisericii a fost insotita de traditia de binefacere. Diaconul Laurentiu afirma ca tezaurul sau bogatia Bisericii sunt saracii. La randul sau, Sfantul Vasile cel Mare, pe care Sfantul Efrem Sirul il vedea ca pe o coloana de foc ce se inalta spre cer, ierarhul prin excelenta filantrop si dedicat rugaciunii, va da operei de caritate un cadru institutional prin azilele pentru orfani si batrani, dar si prin leprozeriile in care erau tratati bolnavi, adeseori sarutati de teologul capadocian in numele lui Hristos cel rastignit; acestea sunt cele mai de vaza realizari bisericesti in aceasta privinta din secolul de aur al Bisericii, in care a fost statornicita si randuiala Sf. Liturghii - cea mai importanta slujba a Bisericii crestine.
Nici Sfantul Ioan Gura de Aur nu a neglijat pe Hristos "cel sarac si flamand". Dupa propriile marturii hranea zilnic, la Antiohia, aproximativ 2.000 de saraci. Sfantul Efrem Sirul si-a dedicat multe din ostenelile sale ingrijirii celor bolnavi si oropsiti, rascumparand cu banii Bisericii adeseori pe cei luati in robie de pagani. Iar la Alexandria, Sfantul Ioan cel Milostiv va deschide cele dintai maternitati, intretinandu-le cu graul Bisericii.
Or, toate aceste exemple de impletire a rugaciunii cu diaconia nu puteau fi trecute cu vederea si in secolele ce au urmat. De aceea, in Tarile romane, Cuviosul Paisie a gasit aceasta scumpa traditie, careia ii va da o noua dimensiune, legand-o de ceea ce noi numim dimensiunea vietii de obste a rugaciunii lui Hristos, punand astfel in practica ceea ce dorea si Sf. Grigore Palama la vremea sa, stiut fiind ca in obstile calugaresti nu traiesc numai monahii ci si ucenicii sau cei ce doresc sa-si inchine viata chipului ingeresc, uneori chiar si unii inchinatori sau pelerinii.
Atat la Dragomirna, cat si la Secu sau la Neamt, Cuviosul Paisie a organizat asezaminte speciale in vederea implinirii acestei slujiri a aproapelui, numite bolnite. De fapt, in mare parte le-a reorganizat pe cele existente. Spun acest lucru, intrucat la Manastirea Dragomirna este amintita o bolnita inca de pe vremea lui Mihai Viteazul; in aceasta bolnita a fost tratat unul dintre capitanii sai. In aceste bolnite manastiresti erau ingrijiti cei bolnavi, batranii, dar - deopotriva - erau primiti si pelerinii care veneau sa se inchine, iar la Manastirea Neamt se adaugau acestora si cei care veneau sa se inchine la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului.
La Manastirea Neamt, bolnitei i se va adauga un ospiciu pentru bolnavii psihici. Cel putin asa ne incredinteaza vedenia avuta de Monahul Teodosie, in 20-21 noiembrie 1797; ucenicul Cuviosului Paisie ne vorbeste de existenta, la Manastirea Neamt, a unei spiterii si a unei "case a indracitilor". Aceasta din urma a gazduit si pe marele poet Mihai Eminescu, printre altii.
Este impresionanta referirea pe care Cuviosul Paisie - in scrisoarea cu care trimisul sau, Iachint, merge la Moscova - o face cu privire la batranii ce erau ingrijiti in bolnitele de la Secu si Neamt: "Cei bolnavi si prea imbatraniti, cati au putut au iesit din bolnita, mergand eu catre dansii de a ma ierta, plangeam umilit, cu nerabdare lucru socotind de a ramanea din vederea mea. Si luand blagoslovenie cei bolnavi au ramas locului, lacrimile curgand din ochii lor, caci nu ma putea(u) a ma petrece pe mine." Mai mult, acesti bolnavi si imbatraniti - cum ii numeste Cuviosul Paisie - aveau si un duhovnic al lor: "Iese intru intampinarea mea prea iubitul intru Hristos frate duhovnicul Dosoftei cu toti bolnavii si batranii frati, luand blagoslovenie de la mine se duc."
Daca luam in consideratie dragostea pe care Cuviosul Paisie o arata Parintelui Onorie - asa cum citim in Viata Cuviosului Paisie pastrata in manuscrisul 154 de la Manastirea Neamt - vom intelege si mai bine ce rol ocupa aceasta diaconie in viata obstii nemtene: "Deci era aicea in Manastirea Neamtului un parinte spiteriu cu numele Onorie, carele era tare iscusit in mestesugul doftoriei si pre acesta foarte mult il iubea Parintele nostru Paisie, vazandu-l ca sa sileste cu frica lui Dumnezeu in ascultarea sa, ca era acesta om foarte blandu si smerit, fara de rautate, plin de dragoste catre Dumnezeu si catre aproapele si isi punea sufletul pentru parintii si fratii cei bolnavi si inca ii daruisa Dumnezeu un dar ca acesta, intrucat cand mergea la vreun bolnav sa-l cerceteze, numai din cuvintele si din vederea lui foarte mult se mangaia bolnavul: pentru ca era foarte dulce si mangaios la cuvant. Pentru al caruia sfarsit, carele au fost intru al doilea an dupa sfarsitul Prea Cuviosului au plans soborul mai cat si pentru Prea Cuviosul. Deci acest spiteriu, de multe ori cand sa bolnavea Staretul Paisie il cerceta si-i facea toate chipurile spre mangaiare: dandu-i si cate ceva doftorii, iara Staretul de multe ori ii zicea: Frate Onorie nu te supara pentru mine, caci aceasta boala, ce m-au cuprins nu este spre moarte: ca, atunci cand ma voiu bolnavi spre moarte eu iti voi spune si atuncea in zadar te vei osteni, hotarul vietii acestea sosindu-mi" (foaia 152-152 v.).
Iata ca aceasta slujire a aproapelui era unita cu rugaciunea care izvora din credinta fierbinte in Dumnezeu. Niciodata nu i-a lipsit luarea aminte la voia lui Dumnezeu, incat putem spune ca in ea se oglindeste mai bine decat in orice alta slujire trairea filocalica, rugaciunea aceasta traita permanent, asadar si diaconia care caracteriza viata obstilor celor doua manastiri: Neamt si Secu. Acestea erau lucrari sacre ce se completau una pe alta. Iar prin Asezamantul Cuviosului Paisie aceasta lucrare a influentat si viata de obste a celorlalte manastiri, in primul rand pe cele din tinutul Neamtului.
Trupul, datorita preocuparii monahilor de asceza si rugaciune necontenita, nu numai ca nu era dispretuit, ci - cu toata luarea aminte - era ingrijit ca un adevarat templu al Duhului Sfant - cum il numeste Sfantul Apostol Pavel. Daca luam, asadar, in consideratie si numai acest aspect putem intelege profundul umanism care caracteriza rugaciunea si trairea isihasta; el se diferentia fara indoiala de umanismele vremii, pe care le cunostea sau le va cunoaste Europa.
In traditia ortodoxa era centrat acest umanism pe induhovnicirea si desavarsirea fiintei umane privita in intregul ei trup si suflet, pe cand in Apus accentul se punea fie numai pe o desavarsire sufleteasca - asceza monahala - fie pe cultivarea unui trup carnal, cum facea Renasterea. Astfel, citim in Viata Cuviosului Paisie: "Prea Cuviosul Parintele nostru totdeauna varsa lacrimi ca paraele din ochii sai rugandu-se pentru fratii soborului catra Milostivul Dumnezeu, si sufletul sau punandu-si ca pre toti cei incredintati lui sa-i aduca lui Hristos si ca un parinte si ca un pastoriu adevarat, iara nu naimit si carele nu are nici o grija de oile ceale incredintate lui sa se arate inaintea lui Hristos Mai-Marelui Pastorilor, deci s-au scornit un lucru nenadajduit: s-au nascut o - pricina cu greu de descurcat si un nod dogmaticesc, cu greu de dezlegat, s-au aruncat de obste si au tulburat pre cea mai multa parte din frati, si carele este aceasta, ascultati: Pravoslavnica noastra Biserica cea mare a Rasaritului, cunoscand desavarsit, cum ca papistasii cu totul au stricat Tainele Sfintei Biserici si mai vartos a Botezului si a preotiei; si acum urmeaza nevoia ca pre cei ce vin de supt stapanirea papii, catra pravoslavnica Biserica a Rasaritului: nu cu Sfantul Mir, ca mai nainte sa-i primeasca, ci desavarsit, ca pre niste cu totul nebotezati. Deci, instiintandu-se de acest lucru si toti parintii soborului si fiind cei mai multi din Ardeal si din Tara Leseasca si cunoscandu-se pre sinesi cum ca au trebuinta de Sfantul Botezu, multa suparare ii facea Prea Cuviosului ca sa-i boteze. Iara el stiind, cum ca este multa vrajmasie asupra Pravoslavnicii Bisericii pentru aceasta, de vreame ce el tine intru sinesi piatra cea scumpa si nepretuita: amanetul carele l-au luat de la Domnul nostru Iisus Hristos si il pazeste nestricat si intregu: iara celelalte l-au pierdut si au ramas goale si sarace de o bogatie nepretuita ca aceasta: si totdeauna sa sarguiesc ca de ar putea sa se jefuiasca si pre dansa de acesta, intarzia de a-i boteza. Insa mai pre urma incredintandu-sa desavarsit, cum ca de nicairea nu-i va veni nici o suparare pentru aceasta, au inceput a-i botezau dar foarte sa necaja de aceia carii au fost luat hirotonie; caci unii dintre dansii cerea ca sa fe unga numai cu Sfantul Mir, zicand ca sunt botezati din carii unii si pana si cum se afla, carii pentru cinstea si slava vremelnica - ah, nenorocire! - sa lipsesc de cea veacinica, pentru ca turnarea niciodata sa poate numi botezu, si de aceia foarte tare gresesc impotriva canoanelor Sfintelor Pravili; impotriva dogmelor pravoslavnice si a Bisericii ceii mari a Rasaritului, toti acei ce sa razema numai pre ale lor socotinti si nu priimesc sa se boteze ca sa nu sa scape de oaresicare cinsti vremealnice; si cu aceasta, dupa cum zice Sfantul Apostol Pavei: sa lipsesc de slava cea dumnezeiasca. Deci Prea Cuviosul, dupa ce vedea ca nici unii din acei ce luase asuprasi hirotonii; apoi nu-i ocara, nu-i prihanea, ci alegandu-le averea ce adusease parintii le-o da inapoi si apoi daca voiu mai sedea ei in sobor, iara daca nu, sa ducea unde voia. Iara prea cuviosul asupra tuturor celor ce venea de supt stapanirea papii savarsea aceasta mare taina a Botezului, fara de nici o impiedicare sau indoire, ca pre o prea de nevoie la mantuirea omului. Deci am intrebat eu (este vorba de Parintele Isaac Dascalul n.n.), odata ce gasind vreame noaptea, pe prea cuviosul, zicandu-i: Parintele, de unde s-au inceput pricina aceasta a Botezului? Iara el au raspuns catra mine zicand: Frate, frate, cand s-ar fi apucat istoricii bisericestii istorii sa faca si tomul al patrulea al Istoriei ceii bisericesti si cand ar fi ajuns cu scrierea lucrurilor ce s-au lucrat in Biserica lui Dumnezeu cea Pravoslavnica, la pricina aceasta a inceperii Botezului, mi se pare ca o ar treace, si de rusine nici nu graim pentru dansa nu ar zice ca sa nu sa prihaneasca Biserica lui Dumnezeu..." (p. 60-61).
Se poate observa ca paisianismul nu avea un duh de fronda fata de practica si invatatura catolicismului, desi uniatia din Transilvania ridicase poporul ortodox sub Sofronie de la Cioara si Visarion Sarai impotriva acestui act samavolnic al Romei, urmat de daramarea a peste 150 de biserici si manastiri ortodoxe de catre armata generalului Bucow. Dominanta era aceasta conceptie despre om dominata de perspectiva dobandirii mantuirii, adusa de Domnul Iisus Hristos. Daca tonul prezentarii ar parea neconciliant, el nu trebuie raportat la imprejurarile istorice amintite, ci la scopul vietii in Hristos care este dobandirea mantuirii, scop privit de cei ce si-au inchinat viata chipului ingeresc cu o si mai accentuata responsabilitate si responsabilizare a cititorilor.
Ca experienta Cuviosului Paisie vizavi de uniatism, in Polonia ca si la Manastirea Dragomirna, il va fi determinat sa fuga de el si sa-l deteste, este un fapt ce nu poate fi contrazis, insa aceasta il va fi facut totodata si sa deplanga uniatismul - si prin el umanismul apusean de factura catolica - si nicidecum sa-l deteste. Traditia rasariteana nu-i va fi ingaduit sa se arate dispretuitor fata de crestinii apuseni.
Or, pentru a intelege cum se rasfrangea cunoasterea lui Dumnezeu asupra conceptiei despre om pe care a promovat-o dintotdeauna Ortodoxia, in special cea traita in Tarile Romane inca de la intemeierea lor, acest aspect al slujirii aproapelui nu poate fi trecut cu vederea. Din el izvoraste acea omenie romaneasca pe care astazi Biserica noastra si-o arata in diferite forme de activitate caritativa. Doar numai cei rau-voitori sau de rea credinta nu o vad sau nu vor sa o vada, atunci cand ignora dimensiunile umaniste ale culturii noastre: Umanismul romanesc este plin de lucrarea lui Dumnezeu. Este un umanism euharistic, daca ar fi sa folosim o sintagma apropiata formularilor lui Chr. Yannaras: Din creatia pe care Biserica o aduce spre sfintire lui Dumnezeu - prin acel "Ale Tale dintru ale Tale, Tie iti aducem de toate si pentru toate" pe care preotul il rosteste la sfintirea sfintelor daruri - nu poate sa lipseasca omul, despre care Sfantul Grigore de Nazianz - ca de altfel si Sfantul Irineu de Lyon la sfarsitul secolului al II-lea - spunea ca este slava lui Dumnezeu.
Acest umanism care ne indeamna spre transfigurare si innoire este de fapt concluzia la care au ajuns parintii rugatori ai Bisericii; fara sfintirea omului, creatia ramane robita suspinului pacatului - spunea Sfantul Apostol Pavel. Paisianismul punea la temelia cresterii persoanei umane nu izolarea sa de lume ci practicarea vietii in comuniune cu semenii. E ceea ce reiese clar din Asezamantul Staretului Paisie si din mult citata sa Scrisoare catre Dimitrie preotul, scriere care este o pledoarie pentru mantuire si o teorie a vietii de obste. Cuviosul Paisie nu a cultivat si nu putea cultiva - in spiritul ascezei monahale rasaritene - individualismul secatuitor de suflet, ci si-a fundamentat viata obstii pe solidaritatea interumana...
In ultima instanta, Cuviosul Paisie elabora un veritabil "model antropologic si sociologic ortodox", ca raspuns la modelele probate de umanismele apusene, ale carui ecouri razbat dincolo de veacul sau si dincolo de granitele obstii sale.
